Unii oameni de cultură și secretele lor
  • 02-12-2019
  • 1 Comentariu
  • 717
  • 3

În toate dicționarele lumii, în dreptul cuvîntului ,,Compendiu” < lat. Compendium apar mai multe definiții și paradigme, nu prea diferite între ele, căci par a curge una din cealaltă. Generic, acest cuvînt ne trimite la o lucrare filozofică sau literară, un concept, în care se face o expunere sintetică, văzută ca o contribuție de mare importanță asupra unui fenomen. Chiar și în cinematografie se întîlnește o versiune a termenului, cu referire la un dispozitiv aplicat la aparatele optice. G. Călinescu, atît de pedant în teoriile sale, a propus un nou sens al termenului de compediu. Cum se știe, în 1941, el a tipărit la Editura Fundațiilor lucrarea ,,Istoria literaturii române de la origini și pînă în prezent”, o scriere fundamentală prin care a pus ordine în literatura română, văzută ca un fenomen social și istoric aflat într-o continuă evoluție și comentată într-un limbaj eliberat de toate constrîngerile stilistice proprii scrierilor de această factură. În viziunea sa, literatura română cultă își are începuturile în literatura populară. Mai departe, stabilește o periodizare, arătînd că procesul ei evolutiv a depins de contribuțiile, mai mult sau mai puțin importante, ale unor creatori precum cronicarii, urmați de corifeii Școlii Ardelene, poeții Văcărești și Costache Conachi, generația pașoptistă, perioada marilor clasici – Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici – literatura interbelică. Deși capodopera era întinsă pe două volume, autorul n-a putut cuprinde întregul proces literar românesc din vechime și pînă astăzi. De aceea, în anul 1945 el a revenit cu un compediu care a cuprins scriitori și opere care n-au putut fi cuprinse în primele două volume. Așadar, cuvîntul mai înseamnă și o revenire, o completare.

Tot cam la fel a procedat și scriitoarea Victoria Dragu Dimitriu, care în 2005 a publicat la Editura ,,Vremea” volumele: ,,Povestiri ale Domnilor din București” și ,,Povestiri ale Doamnelor din București”, prin care și-a propus să evoce vechile clădiri și proprietarii lor, care au făcut faima Bucureștilor de odinioară. Prin anii ’70, ’80 și mai recent, ea a stat de vorbă cu mai mulți bărbați și femei de prestigiu – artiști, arhitecți, profesori, medici și ingineri – care, în majoritate, astăzi nu mai sînt în viață. Dar, prin forța lucrurilor, întregul material – caiete cu însemnări, fotografii, înregistrări pe bandă de magnetofon – n-a putut fi cuprins în cele două volume. Așa că, în anul 2006, ea a publicat la aceeași editură o a treia carte, o completare - ,,Povestiri ale Domnilor și Doamnelor din București”. Altfel spus, un compendiu. Am reținut din această ultimă parte a trilogiei doamnei Victoria Dimitriu aspecte mai puțin cunoscute din viața și activitatea unor oameni de cultură iluștri.

Maria Tănase, așa cum nu o cunoșteam

S-a scris enorm și s-au scornit multe despre marea cîntăreață Maria Tănase. Iată ce ne spune despre ea Eugenia Popescu Judetz, dansatoare și folcloristă cunoscută în deceniile trecute. Soțul ei, Gheorghe Popescu Judetz, coregraf, animator de ansambluri folclorice și colecționar de artă populară, era prieten vechi cu Maria Tănase și participa la toate spectacolele și recitalurile ei, unde lăutarii povesteau că, la o adică, artista era în stare să bea singură o vadră de vin. Avea un chip perfect, o voce unică și interpreta cîntecele populare într-un stil cu totul personal, original. O întîlnea cînd venea, la probe, la cooperativa de artă populară, unde își comanda diferite costume de scenă. Odată, Popescu Judetz i-a împrumutat un costum din Oaș, pe care ea l-a îmbrăcat în mai multe spectacole. Învățase franceza și se desfăta interpretînd tot felul de șansonete. Făcea senzație în grădinile de vară ale Bucureștilor și era mereu înconjurată de spuma intelectualilor și artiștilor bucureșteni. ,,Oscar Han îmi povestea despre aceste apariții. Ceva însă mă ținea departe de limbajul ei deocheat. Își făcuse o artă din a vorbi murdar și îndrăznise să spună că, în gura ei, cuvintele obscene se prefăceau adesea în creații artistice”, își amintea doamna Judetz. Ce e nostim e că s-a măritat de două ori. Mai întîi, cu un producător de teatru, om cu vederi de stînga și, după aceea, cu un boier, dar niciodată nu a făcut compromisuri și nu s-a folosit de politică pentru a-și croi un drum în artă. Cu acest al doilea soț, mai spune personajul nostru, locuia într-o casă din Str. Popa Nan, unde era vecină cu basul Petre Ștefănescu-Goangă, o casă boierească mare, cu mai multe etaje. Goangă a lăsat multe amintiri din turneele Operei, cu întîmplări hazlii, spectacole bine primite de public, urmate de petreceri în cele mai bune restaurante din Capitală și din țară, unde maestrul îi speria pe toți cît putea să mănînce. Nici lui nu-i lipseau vorbele deocheate și anecdotele suculente. Căci era la fel de slobod la gură și o iubea nespus pe Maria. În anul 1963, marea artistă s-a îmbolnăvit grav și, cînd și-a dat seama că va muri, a cerut să fie dusă în vechea ei casă de mahala, unde a și murit. Înmormîntarea ei s-a transformat în funeralii naționale, împiedicate cu greu de autoritățile de atunci. Mii de oameni au venit din comunele de lîngă București și din toată țara și au condus-o la Cimitirul ,,Sfînta Vineri”.

Charles Adolphe Cantacuzène, un poet român necunoscut în țară

Charles Adolphe Cantacuzène (1874-1949), pe numele său din acte Scarlat Cantacuzino. Pentru cine nu știe, poet francez de origine română, adept al simbolismului. Îi cunoscuse bine pe Jean Moréas, Stephane Malarmé, Paul Valéry, André Breton, Remy de Gourmont, precum și pe scriitoarele noastre din Franța: Elena Văcărescu, Martha Bibescu și Anne de Noailles. Era un om înalt, de o prestanță extraordinară, întotdeauna îmbrăcat într-un costum negru, aceeași cravată croită cu mîna lui. De o politețe desăvîrșită în orice situație, totdeauna saluta primul. La fel de încîntător și în viață, și în poezie. Poeziile sale s-au bucurat de succes în Franța, fiindcă au cîntat frumusețile Parisului, iubirea, bucuria de a trăi. A publicat în Franța nu mai puțin de 44 de volume. În 1908 i s-a decernat Legiunea de Onoare. Opera lui a fost publicată în Franța, Anglia, Germania, Japonia. Charles Adolphe Cantacuzène poate fi pus alături de Panait Istrati, Eugen Ionescu și cele 3 doamne pomenite mai sus, scriitori români adoptați de literatura franceză. Din păcate, în literatura română este mai puțin cunoscut. Dar le poète français et le prince roumain a fost și un excelent diplomat. Între alte activități cunoscute, putem menționa că a reprezentat România la Conferința de pace de la Paris din 1919. În încheiere, să nu uităm că a fost un prieten apropiat al generalului francez Henri Berthelot.

Copiii lui Nicolae Iorga

După cum susținea avocatul Vladimir Boantă în convorbirea sa cu Victoria Dragu Dimitriu, toată viața, Nicolae Iorga a avut doi medici: pe doctorul Gheorghe Boantă, internist, și pe doctorul Țopa, chirurg. Dar cum istoricul era tatăl a 8 copii din două căsătorii, se poate spune că respectivii medici s-au întrebuințat, nu glumă. Toți acești copii s-au născut în ordinea: un băiat, o fată, un băiat, o fată. Din prima căsătorie au rezultat: căpitanul Iorga și o fată măritată cu un ofițer, ajuns generalul Chirescu, frate cu mai cunoscutul compozitor Ion Chirescu.

Din a doua căsătorie, au rezultat 6 copii, născuți tot așa, un băiat, o fată, un băiat, o fată... S-a vorbit mult despre memoria fabuloasă a profesorului Iorga. Cine l-a cunoscut mai bine a spus că, în privința aceasta, semăna cu mama sa, Zulnia, foarte ageră la minte, care a trăit mai bine de  90 de ani. Istoricul avea tot felul de 
hachițe – orgolios, conștient că e un geniu, neîngăduitor cu alte opinii, refractar la unele obiecții. Din această pricină, coana Catinca, a doua sa nevastă, nu știa cum să-i mai intre în voie. Cu totul nejustificat, se zvonise că, în comparație cu genialitatea părintelui, copiii ar fi fost niște mediocrități. În realitate, și ceilalți 6 frați au făcut studii strălucite. Astfel, Mircea, care a urmat Politehnica din Italia, a ajuns profesor universitar la București. După el, Magda a fost pictoriță. Ștefan a făcut medicina. A urmat Lili, o fată frumoasă, care s-a căsătorit cu istoricul Pippidi, socrul Alinei Mungiu. Au urmat Valentin, arhitectul, și Alina, care s-a măritat în America de Sud. De orgolios ce era, Nicolae Iorga nu întindea interlocutorilor decît un deget, nu ca toată lumea. O altă bizarerie: nu s-a dus la nici o nuntă a copiilor săi, iar pe gineri îi desconsidera. Ca mai toți oamenii de seamă, nici Nicolae Iorga nu cunoștea valoarea banului. Era cînd risipitor, cînd foarte zgîrcit. Cînd venea cu trăsura acasă, îi dădea birjarului o monedă de 50 de bani. Pînă să protesteze birjarul, se ivea coana Catinca și plătea diferența.

Christina Zarifopol-Illias sau cum a fost descoperită o comoară

În anul 2000, Christina Zarifopol-Illias, profesoară de Latină și de Română în SUA, ori de cîte ori venea în țară, trăgea în casa ei din Str. Palade 23. E o casă cu etaj masivă, care poate fi localizată în zona Bd. Dacia – Str. Spătarului – Str. Toamnei – Liceul ,,Cantemir”. Acolo a vizitat-o Victoria Dragu Dimitriu, provocînd-o la un dialog în legătură cu un excepțional eveniment din cultura română: descoperirea corespondenței inedite dintre Veronica Micle și Mihai Eminescu.

Se poate spune că soarta acelor scrisori s-a decis în toamna anului 1937, cînd Maria Economu, o tînără profesoară de limbi clasice la Institutul ,,Pompilian” din Calea Rahovei, a venit în casa din Str. Palade, pentru o întrevedere cu ambasadorul Vasile Grigorcea și soția sa, Graziella Nanu-Grigorcea. Aceștia se pregăteau să plece la Londra, unde domnul Grigorcea tocmai fusese numit ambasador, și căutau pe cineva care să se ocupe de educația fiicei lor, Anna Maria Grigorcea. Întrevederea s-a desfășurat cît se poate de bine, și domnișoara Maria Economu a fost angajată ca profesoară particulară a fiicei ambasadorului Grigorcea. Din acel moment, viețile tinerei profesoare și a familiei Grigorcea aveau să fie legate pentru totdeauna. Familia Grigorcea a plecat la post, mai întîi la Londra, și apoi la Roma. Dar după război nu s-a mai întors în țară. În schimb, Maria Economu s-a întors în 1942, într-o scurtă vacanță, și aici a rămas, căci l-a cunoscut pe scriitorul Dinu Zarifopol, din familia filozofului Paul Zarifopol, și s-a căsătorit cu el. (Despre acest scriitor se știe doar că, pe la începutul anilor ’90, i-a apărut romanul ,,Naufragiul”. În rest, celelalte scrieri ale sale, ferecate în sertar, își așteaptă editorul.) Cei doi soți Zarifopol au avut două fiice, Cristina, născută în 1944, și Ilinca. Fetele și mama lor au plecat în America.

Revenind la celebrele scrisori, să reținem că au ajuns în posesia doamnei Anna Maria-Messeri, strănepoata Veronicăi Micle, cu dispoziția fermă de a nu le înstrăina sub nici un chip, lăsîndu-le, în continuare, într-un seif bancar din Elveția, așa cum se găseau de peste un secol, împachetate într-o foaie de caiet și legate cu o panglică roșie. Dar Maria Economu, fosta profesoară a moștenitoarei, a stăruit pe lîngă aceasta să le pună în circulație, donîndu-le Academiei Române, căci era pericolul ca, oricînd, alt urmaș, necunoscător al literaturii române, să le pună în vînzare sau poate chiar să le distrugă, și astfel să se piardă o comoară de o valoare inestimabilă.



PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite