În mod normal, Wilhelm de Kotzebue n-ar trebui să ne mire, căci, în perioada 1847-1858, a fost consul al Rusiei la Iași și, de multe ori, a contribuit, cu tact și determinare, la detensionarea situației politice și militare din timpul și de după înăbușirea revoluției burgheze moldovenești din 1848. Capii revoluției – Alecsandri, Kogălniceanu și ceilalți – se vede treaba că l-au cunoscut bine. La fel și revoluționarii munteni – Eliade, Bălcescu sau C.A. Rosetti. Căci, și unii, și alții, dădeau seama Masoneriei pentru faptele lor. Astfel, ca să-i completăm biografia, e bine de știut că Wilhelm de Kotzebue se născuse într-o familie de aristocrați ruși cu rădăcini germane, ca fiu al diplomatului și celebrului dramaturg August von Kotzebue și frate al exploratorului Otto von Kotzebue, al pictorului Alexander von Kotzebue și al contelui Paul von Kotzebue.

Îndeplinindu-și misiunea atîția ani în Moldova, e de la sine înțeles că era nelipsit din saloanele mondene și din sălile de teatru și de concerte din Iași, unde împărțea saluturi amicale și strîngeri de mînă. Și, în buna tradiție inaugurată (după adoptarea Regulamentului Organic) de generalii ruși Pahlen, Jeltuhin și Kiseleff, și el era încurcat cu frumoasele moldovence, sfîrșind prin a se însura cu una dintre ele, prințesa Aspasia Cantacuzino. De asemenea, ca atîția alții, și el a învățat românește și a tradus în limba germană nestemate din literatura populară, anticipînd activitatea mai complexă desfășurată, ceva mai tîrziu, de o altă nemțioaică, Mite Kremnitz, o vreme, muza lui Eminescu. În semn de recunoștință, Academia Română i-a conferit titlul de membru de onoare (Mite Kremnitz n-a avut această satisfacție).

În cei 11 ani de ședere în Moldova, Wilhelm de Kotzebue a călătorit mult, fie din considerente diplomaticești, fie din plăcere și, de fiecare dată, a rezistat cu greu la frumusețile peisajului și la farmecul oamenilor, atît de unici în naturalul, naivitatea și sărăcia lor. Cartea de față se constituie din 5 povestiri inspirate din impresiile culese în peregrinările sale moldovenești. Cititorul rămîne impresionat, în primul rînd, de faptele descrise, cum ar fi participarea la o partidă de vînătoare cu gonaci, pe un munte împădurit; vizita neplănuită la Mînăstirea Văratec; relatarea, în manieră umoristică, a unei excursii la izvoarele de ape termale de la Slănic Moldova; experiența de neuitat legată de participarea la iarmarocul de Sf. Ilie (20 iulie) de la Fălticeni. Primblarea prin lumea moldovenească se încheie cu relatarea necazurilor prin care trece familia numeroasă a țăranului Tudor Ciocîrlan, un moldovean cinstit, care își așteaptă senin destinul, căci nepăsarea este starea lui sufletească obișnuită. Nepăsarea și, în cele din urmă, resemnarea. (Cum se vede, nepăsarea românilor de astăzi are rădăcini vechi și pare scuzabilă.)

Pentru Wilhelm de Kotzebue, participarea la o vînătoare în Carpații Răsăriteni este doar un pretext pentru a ne descrie frumoasele peisaje, obiceiuri și tradiții din acele locuri. Drumul pînă la țintă este dificil. Mai întîi, merg cu căruța. Apropiindu-se munții, merg de-a călare. Oamenii locului se strigă după nume, ca peste tot – Gheorghe, Vasile, marcînd apropierea. Singura formulă de politețe este apelativul ,,cucoane” sau ,,coniță”. Muntenii sînt pădurari, crescători de animale, negustori. Coboară la vale să vîndă cherestea, brînză, lînă și cumpără făină și sare. Hoții mișună peste tot, se face contrabandă cu sare dinspre Moldova spre Transilvania și invers, cu orice. Dar, nu-i bai. De reținut istorioara cu haiducul Pietraru, în vogă pe la 1834, care năvălește în casa boieroaicei Ecaterina Cantacuzino, dar nu să fure, ci ca s-o roage să-i spună lui vodă că se lasă de haiducie dacă îl eliberează din închisoare pe taică-su orb. O vreme, Pietraru se cumințește, dar sîngele de tîlhar i se aprinde iarăși în vine. Normal, va fi prins și spînzurat. În pădure e frig, dar dacă toți vînătorii sînt veseli, se bucură și Kotzebue. Nelipsitele povești vînătorești. Face cunoștință cu Gavrilă și Paraschiva, doi pui de urs. Deplînge totuși sărăcia cumplită în care trăiesc țăranii, primitivismul lor. Cu puțină organizare de sus, s-ar putea încropi o mică industrie a lemnului și a zăcămintelor de sare, s-ar face drumuri, și Moldova ar putea deveni o mică Belgie. În atare situație, cînd delăsarea și corupția se văd peste tot, folclorul, obiceiurile și tradițiile atît de frumoase nu ajută prea mult.

Urmează drumul spre Muntele Grințeș. E frig, și hăitașii primesc cîte un păhărel cu rachiu. Chiar și copiii primesc. Se strîmbă cînd îl beau. Să fie învățătură de minte și pentru alții: nu fumezi cînd ești la vînătoare, fiindcă mirosul te dă de gol, și animalele fug. În sfîrșit, Kotzebue împușcă un urs. Discuții, analize, măsurători, felicitări.

Firul narațiunii continuă cu vizita la Mînăstirea Văratec, unde lipsește spectaculosul. Cum diligențele austriece sînt greu de prins, călătorii se mulțumesc cu harabalele ovreiești, fără arcuri și pline de purici. Pană de cauciuc, de fapt, o roată ruptă. (Cititorul nu se poate abține și face o comparație cu Moș Nichifor Coțcariul, și el harabagiu și proprietar de iepe albe... aventură în pădure cu Malca...) După Kotzebue, calitatea de bază a moldovenilor ese veselia. (E-he, asta era odată...) Chiliile Mînăstirii Văratec. Dulceață, apă rece și cafele. Călugărițele de acolo sînt de 3 feluri: cele care s-au călugărit de bună-voie, adică din vocație, puține la număr; cele care s-au călugărit să scape de viața grea de acasă, fete și femei; și cele din familiile bogate, victime ale unor decepții, în mare parte sentimentale. În general, pe Kotzebue îl cuprinde mila față de aceste vestale ajunse în slujba lui Dumnezeu.

Ceva mai atractivă este călătoria spre băile de la Slănic Moldova, într-o vreme cînd devenise o modă ca beteșugurile să fie tratate cu apele minerale de acolo. (Și Ion Creangă ne-a lăsat o fotografie făcută la Slănic Moldova, unde apare alături de mai tinerii Ion Bogdan și A.C. Cuza, unul biograful său, celălalt exegetul operei lui Eminescu.) Dar nu peisajul cu adevărat sălbatic dă consistență călătoriei, ci drumurile cumplite pînă acolo. Primitivism, nepăsare și corupție în cel mai înalt grad... Excursia se transformă într-o aventură periculoasă, un calvar. În Moldova, dacă te îmbolnăvești primăvara, te duci la Slălnic abia peste 1 an, cînd ți-ai rezolvat problema drumului pînă acolo și a cazării. Mai întîi, închiriezi două căruțe mari cu care să-ți transporți bagajele – saltele, haine, tingiri, alimente, slugi. După aceea, trăsura în care îți instalezi familia. O caravană în toată regula. Doamne ferește să plouă! Remarcăm umorul fin. Popas la Roman. Trecere prin Bacău. Urcuș greu pe Dealul Pietricica. Sosirea la Tîrgu Ocna. Deși Epitropia Bisericii ,,Sf. Spiridon” din Iași avea în administrație ,,băile” din Slănic, situația de acolo este cumplită: în loc de hoteluri, niște maghernițe dărăpănate, gunoaie și noroaie, cerșetori, cîini vagabonzi, frig și multă mizerie. Delăsători și cu ochii numai după ciubucuri, pe mai-marii Mitropoliți din Iași nu-i interesează Slănicul. Noroc cu cele 10-15 bordeie dintr-un sat de unguri săraci, care asigură bruma de legume pentru ,,bolnavi”. Copii înfometați vînd flori de cîmp. Zice Kotzebue: ,,Dumnezeu are întotdeauna un mijloc ascuns de a îndulci viața cînd este amară”. Apă minerală băută cu pumnii. O băltoacă pentru cei care vor să se scalde și să scape de beteșuguri. În lunga istorie a acestor locuri, de nicăieri se ivește o lumină: serdarul Mihalache Spiridon. La 1801 era cămărașul ocnelor de sare de la Tîrgu Ocna. Cu banii lui, a amenajat adăposturi pentru vizitatori. A făcut curățenie și a amenajat drumuri. Se duce vestea, și pe la 1816 vine la cură însuși Mitropolitul Veniamin Costache. Dar află stăpnirea și, tipic pentru români, îl îngroapă pe Spiridon, după care gunoaiele, buruienile și mizeria acoperă iarăși totul. Cînd a trecut pe acolo Kotzebue, nu se vedea nici un monument, nici o plăcuță în amintirea bravului Spiridon. Cu toate acestea, fermecat de peisaj, ar reveni oricînd la Slănic. Hmm, cam greu de crezut.

Dar abia venit acasă, Kotzebue se ia cu unii și pleacă la Fălticeni, într-un tur al Moldovei. Nu erau hanuri, așa că se cazează la un particular. Fălticeni – un tîrg oarecare de provincie: praf, mizerie și mulți evrei. O uliță în centru, cu prăvălii de o parte și de alta, și cam atît. Plus nelipsiții cerșetori. Un evreu brutar este biciuit în public, pentru că înșela lumea la cîntar (avem voie să scriem asta?). Poate, dar, ce urmează sigur nu: ,,Evreii moldoveni sînt hoți, escroci și murdari. Sînt puși numai pe înșelat. Nu se compară cu evreii din Occident”. Bal la Fălticeni! Amestec de civilizație și de înapoiere. Lăutari. Se vorbește masiv franceza. Abonamente la ,,L’ Indépendance belge”. Românii sînt de fapt niște fanarioți corciți cu slavi. (Acum se dau de ceasul morții să pară corciți cu americanii. – n.m.)

În sfîrșit, ultimul capitol al cărții - ,,O istorie țărănească”. În satul Pădurica, de pe malul Siretului, trăiește familia țăranului Toma Ciocîrlan. Spre orizont, se văd Carpații. Omul e pe moarte. Ilie, fiul cel mare, e plecat la oaste pentru 6 ani, cum erau vremurile atunci. Sava, fiul cel mic, e îndrăgostit de Casandra. Două surori o ajută pe mamă în gospodărie. Dar, nenorocire: Ilie dezertează, și familia îl ascunde. Pînă diseară, ori se predă, ori este găsit alt flăcău să plece în locul său. Nu vrea nimeni. Atunci, să plece Savu! Casandra e distrusă. Ba nu, zice Ilie, ieșit din ascunzătoare. Îl mituim pe medicul militar cu 10 galbeni, și pleacă alt flăcău. Dar, de unde galbenii? Ilie se ia cu 3 țigani și îl jefuiesc pe podarul de peste Siret. Poliția se mișcă repede și îi prinde pe făptași. Bătrînul Toma moare. Obiceiuri de înmormîntare. La moldoveni, mai zice Kotzebue, parastasul și pomenile de 3, 9 și 40 de zile se țin cu sfințenie. La fel și pomana de 1 an. Cînd nu se găsesc bani, se vînd vitele. ,,Cînd trăiește, un țăran o scoate la capăt cu puțin. Dar cînd moare, îi trebuie multe”. Urmează nunta dintre Sava și Casandra. Alte obiceiuri: lăutari, druște, vornicei, bradul miresei. Căci, nu-i așa? Viața biruie întotdeauna moartea.

De-a lungul timpului, această carte s-a bucurat de două traduceri: una efectuată de Ana Rosetti (cea de-a doua soție a lui Titu Maiorescu, spre sfîrșitul Secolului al XIX-lea) și cealaltă de Gala Galaction, în perioada interbelică. Editura ,,Corint” a găsit de cuviință să opereze anumite modificări pentru a adapta textul la normele gramaticale și de ortografie actuale, dar a păstrat formele arhaice, care, astfel, contribuie la crearea atmosferei locale și dau savoare epocii.

PAUL SUDITU