Dimitrie Cantemir a fost un veritabil homo universalis, creator de tip renascentist, valoarea operei sale fiind recunoscută și apreciată de contemporaneitatea științifică din țări europene cu o cultură dezvoltată.

Fiu de domnitor, Dimitrie Can­temir avea să fie trimis, la numai 12 ani, la Constantinopol, ca garant al tatălui său, unde rămîne pînă în anul 1691. După moartea lui Constantin Cantemir (1693) este ales domn al Moldovei, dar cum Poarta nu l-a confirmat, a trebuit să se reîntoarcă la Constantinopol unde, cu mici întreruperi, va fi obligat să rămînă pînă în anul 1710, deci preț de șaptesprezece ani.

Dimitrie Cantemir avea să-și formeze, de timpuriu, un larg univers spiritual. A studiat mai întîi limba slavonă, cărți religioase, a luat contact cu date ale creației folclorice, cu lucrări ale cronicarilor. Între anii 1691 și 1693 l-a avut ca dascăl, la Iași, pe învățătorul Ieremia Cacavelas, datorită căruia va ajunge să cunoască limbile latină și greacă și să ia contact cu filosofia. În timpul cît a stat la Constantinopol, Dimitrie Cantemir și-a desăvîrșit orizontul spiritual prin cunoașterea profundă a istoriei Imperiului Otoman, a culturii acestuia, ca și prin contactele pe care le-a avut cu învățați greci de pe lîngă Marea Academie de la Constantinopol, cu filosofi de seamă ai vremii, care se ilustrau ca veritabili cunoscători ai Antichității, mai ales a celei grecești. Filosofia aristotelică și neoaristotelismul îi vor deveni familiare, în aceeași măsură ca și filosofia olandezului Van Helmont. A fost perioada cînd a învățat limbile turcă, arabă și persană. Toate acestea se vor reflecta în opera pe care o va construi cu gîndul importanței ei pentru țară. În capitala Imperiului Otoman, va întreține relații apropiate cu reprezentanți ai unor puteri occidentale. Observator avizat al obiceiurilor politice și militare ale Imperiului, știind perfect starea generală a acestuia, conflictele lui interne, criza prin care trecea, viza tronul Moldovei cu gîndul declanșării luptei de eliberare de sub opresiunea turcească. A fost domnitor al Moldovei între noiembrie 1710 și vara lui 1711.

Dimitrie Cantemir s-a aliat politic și militar, în 1711, cu țarul Rusiei, Petru cel Mare, dar după bătălia de la Stănilești, cîștigată de către turci, este nevoit să se stabilească în Rusia, unde devine consilier politic al țarului. Departe de țară își va continua opera pe care o începuse în tinerețe, La Constantinopol, rămînînd credincios ideii că scrisul său trebuie să slujească adevărului despre viața istorică, în general, despre cea a poporului său, în special, și să contribuie, astfel, la dăinuirea și ridicarea neamului pe măsura obîrșiei și posibilităților sale de creație. S-a stins din viață la 21 august 1723.

Opera lui Dimitrie Cantemir întru­nește virtuțile creației științifice, artistice, religioase, istorice și filosofice. În tot ceea ce a scris există un filon care dă substanță unică operei, un liant al diversității în unitate. Ceea ce conferă creației cantemiriene proprietatea valorii unice este corelarea filosofului cu istoricul, a gîndirii metafizice cu cercetarea realităților concrete fie ale unor imperii, fie ele, mai ales, ale lumii românești.

La o vîrstă fragedă (1698) elaborează, atît în limba română, cît și în grecește, prima sa lucrare, Divanul sau gîlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul Sufletului cu trupul. După anul 1698, a adunat, într-un masiv volum, 40 de lucrări ale filosofului flamand Van Helmont. Opul lui Cantemir intitulat Joannis Baptistae van Helmont physices universalis doctrina et christianae fidei congrua et necesaria phi­losophia (Fizica universală și filosofia lui J. B. Van Helmont conformă cu credința și necesară acesteia) a rămas în manuscris. Idei ale acestui manuscris vor fi reluate în Sacrosanctae. La scurt timp (în anul 1700) dînd expresie preocupărilor sale pentru probleme cu un  pronunțat caracter (gnoseologie, entologie, cosmologie) a scris în limba latină Sacrosanctae Scientiae inde­pingibilis imago (Imaginea de nedescris a științei sacre, tradusă abia în 1928 în românește, cu titlul Metafizică), pentru ca în jurul aceluiași an să redacteze Compendiolum universae logices institutiones (Micul compendiu de logică generală). Între anii 1700 și 1710, pe lîngă Tratatul de metafizică turcească, a scris Istoria iero­glifică, lucrare de căpătîi pentru întreaga sa creație.

Pe lîngă Istoria Imperiului Otoman și Descrierea Moldovei, traduse și cunoscute într-o serie de țări din Europa Occidentală, scrie, în perioada 1711-1723, Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturală a monarhilor), Vita Constantini Cantemyrii (Viața lui Constantin Cantemir), De antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus (Despre numele antice și de astăzi ale Moldovei), Moldo-Vlahica, Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, Sistema religiei mahomedane (în limba rusă). Este creatorul primului sistem filosofic românesc.

Dimitrie Cantemir a avut, de asemenea, o contribuție de prim rang la crearea limbajului filosofic românesc. A încercat apărarea și justi­ficarea ortodoxismului și a formulat, totodată, o concepție deistă despre univers și viața istorică. A distins, pornind de la teoria aristotelică a cauzalității între cauza finală ca una decisivă acțiunii umane și cauzele materiale eficiente și formale ca fiind proprii lumii naturale. Pe această bază, el a deosebit între filosofia fizică (a naturii) și filosofia obiceinică (etică). Etica sa este o încercare de armonizare a normelor moralei ortodoxe cu principii ale unei etici a acțiuni. Lucrările sale de filosofie a istoriei și de știință a istoriei strălucesc prin vastitatea informației, preocuparea pentru obiectivitatea științifică, argumentarea tezei continuității poporului pe teritoriul vechii Dacii și a originii latine a limbii române și a neamului românesc, a structurii unitare a poporului român.

Umanismul lui Cantemir este solidar cu patriotismul gînditorului și al omului de litere. El și-a conceput întrea­ga operă ca fiind necesară românilor pentru a ajunge la conștința că prezentul lor trebuie să deprindă gloria de altădată a strămoșilor. Pen­tru Dimitrie Cantemir, cultura reprezintă un mijloc de lu­minare a oamenilor, cartea fiind comparată de el cu floarea care împrospătează spiritul. Lucrările lui Dimitrie Cantemir au fost premise naturale ale creației unor iluminiști, a unora dintre pașoptiști, a istoriografiei naționale. Încă din timpul vieții i-a fost recunoscută opera ca una de valoare universală, fiind ales membru al Academiei din Berlin (1714), iar lucrări ca Istoria Imperiului Otoman au fost traduse în limbi de circulație universală (engleză, germană, franceză, rusă) chiar în Secolul al XVIII-lea. Maxima umanismului lui Dimitrie Cantemir este concentrată în expresia, devenită celebră, din Divanul: ,,Nu rob, ci stăpîn al lumii te-au lăsat: pentru aceasta, tu pe dînsa, nu ea pe tine stăpînește”.

MIRCEA PÎRLEA,

Biblioteca Județeană Satu Mare

Bibliografie:

1. Bădărău, Dan – Filozofia lui Dimitrie Cantemir, București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964

2. Simionescu, Paul – Dimitrie Cantemir – domnitor și savant umanist, București, Editura Enciclopedică Română, 1969

3. * * * * * * * * * * - Enciclopedia marilor personalități din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului, Volumul I A –G, București, Editura Geneze, 1999