Unirea din Muzeu

Marile răscruci ale Țării, marcate pe calendarul Istoriei prin date și evenimente cu străluciri stelare pe bolta de aur a României, ne sînt amintite, azi, de locuri încărcate de seva vie a românismului – adevărate repere ale nașterii și dezvoltării noastre ca Popor, ca Națiune, ca Țară. De multe ori, angrenați în ritmul trepidant (și distructiv) al vieții cotidiene, trecem nepăsători pe lîngă semne vizibile ale devenirii noastre, nu vedem (sau nu vrem să vedem?) numeroasele borne care jalonează lungul drum al României de la izvoare pînă în zilele noastre. De ce se întîmplă acest lucru?

Teoretic, răspunsul poatre fi for­mulat pe loc: lipsa de timp, indife­rența, rutina, incultura, cosmo­politismul, saturația etc.  Realitatea, însă, devansează teoria probabilităților, condiționînd acest demers de un anumit număr de factori (obiectivi și subiectivi), în sînul cărora nu vrem a ne aventura, lăsînd cititorului curiozitatea și perspicacitatea de a încerca și alte răspunsuri la incitanta întrebare de mai sus.

Acum însă, chiar în ziua apariției revistei noastre, 24 ianuarie, vrem să reducem din categoriile negative ale motivației anterioare, și să redesenăm una dintre răscrucile României – 24 Ianuarie 1859 – privită prin cele mai palpabile semne lăsate de înaintași – lăcașul muzeelor. Să redescoperim, deci, Unirea de acum 161 de ani, la numai un an de la sărbătoarea Centenarului de la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, prin intermediul unor locuri care au fost martore la scrierea Istoriei acestei Țări, rămase încrustate pe răbojul anilor, pentru ca noi – beneficiarii de azi ai acestei Uniri – să nu uităm de unde am plecat...

Iași – leagănul Unirii

În orice anotimp ai poposi în marea metropolă moldavă, indiferent de faptul că ai avut sau nu contact direct cu Istoria, nu poți trece fără să simți accelerarea bătăilor inimii de român atunci cînd pașii te poartă într-un perimetru sacru al unui secol condensat de fapte și întîmplări ireversibile, ale căror lumini ne readuc în față istoria – Istoria cu ,,I” mare. Aici, la Iași, într-o iarnă cu viscoliri pornite din inimile unioniștilor moldoveni, s-a dăltuit în cremenea secolelor conturul de început al unei Țări rotunde și frumoase, trecute atunci prin urgia furtunilor umane.

Scriind aceste rînduri – cu totul pătruns de semnificația Capitalei moldovene în nașterea acestei Patrii – încerc să suprapun (metaforic vorbind) peste em­blema făurită la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia - Unirea de la 24 Ianuarie 1859. De ce am simțit nevoia acestei panoramări a două evenimente esențiale în apariția Statului Român, acum, după ce am trăit sărbătorirea Centenarului cu ideea că știm tot? Numai pentru ceea ce urmează, justificarea devine reală: o mare parte dintre români, mai ales cei care au trăit în preajma evenimentelor sărbătoririi Centenarului, au rămas cu credința că România are 100 de ani. Total fals! Cartea de Istorie descrie, pe larg, evenimentele de acum 161 de ani – dată ce se poate constitui chiar în momentul fondator al apariției Statului Român sub domnia colonelului Alexandru Ioan Cuza – ca Principatele Unite, urmînd ca, din anul 1862, Țara să se numească România – așa cum o știm și azi, și cum va rămîne sub Soare.

Pe cocheta și liniștita stradă Lăpușneanu, din centrul Iașilor, pe care se circulă numai pietonal, dai față-n față cu o clădire în stil neoclasic, cu o largă deschidere stradală, menită să apropie trecătorii, cu stîlpii frontali susținuți de false cariatide care stau la baza unor turnulețe ce par că străpung cerul albastru de deasupra. Lucrările de fier forjat, artistic finisate, cu o finețe de bijutier, dau spațiului de fațadă, alături de un alb dominant – un aer maur, de parcă ne-am afla în Casablanca, pe malul Atlanticului.

Aici este Muzeul Unirii.

I-am deschis poarta și imediat am pășit în lumea intimă a domnului Alexandru Ioan Cuza, lumea Unirii de la 24 Ianuarie 1859, pe care, cu ajutorul doamnei dr. Aurica Ichim – directorul acestei instituții de cultură, la data documentării noastre – încercăm să o reînviem, spre neuitarea acelor zile fierbinți, care ne-au fost Cartea de căpătîi a Neamului.

Clădirea din strada Lăpușneanu are o istorie demnă de blazonul pe care îl poartă astăzi – trecerea acesteia prin etape istorice, cu dezvoltări extrapolare, configurînd parcă pașii făcuți de însăși Istoria Țării. Palatul a fost construit în perioada 1806-1811, primul proprietar fiind Costel Catargi. Trebuie să amintim că, la 3 ianuarie 1859, într-o altă clădire cu renume din Iași – Muzeul de Istorie Naturală – Partida Națională l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza candidat unic pentru alegeri. Dintre mai mulți candidați, printre care s-au numărat Costache Negri și Vasile Alecsandri – A.I.Cuza a întrunit majoritatea voturilor. Peste două zile, la 5 ianuarie, în alt Palat emblematic al Iașilor – Palatul Ocîrmuirii (pe locul căruia se află azi Palatul Culturii), fostul Pîrcălab de Galați a fost ales Domnitor al Moldovei, încununarea totală venind de la București, unde, la 24 ianuarie 1859, Unirea Principatelor Române a intrat în Istorie.

În noua conjunctură (Cuza neavînd reședința în Iași) se declanșează căutarea unei locuințe adecvate noului rang al Domnitorului, după ce – așa cum se spune – în prima noapte ar fi dormit pe o masă de biliard în Palatul Ocîrmuirii, și proaspătul Domnitor s-ar fi adresat unioniștilor: ,,Bine, bine... Mi-ați spus ce guvern să fac. Mi-ați spus ce legi să dau. Dar, eu unde voi locui?”.

Astfel se ajunge la închirierea Palatului din strada Lăpușneanu, care va servi ca locuință domnească. În prima parte a domniei sale, Cuza a pendulat între Iași și București (după cum se știe, unificarea instituțională s-a făcut în 1862), pînă atunci cele două Principate avînd, fiecare, o capitală, un guvern și o armată. Palatul a mai avut statut de reședință domnească încă 3 ani, pînă în 1865, deși domnitorul se instalase la București, fapt reieșit dintr-o scrisoare trimisă de Cuza primului-ministru, prin care anunța că renunță la locuința de la Iași, cheltuielile fiind prea mari.

Un Palat pentru un Muzeu

Cum a ajuns fosta locuință a lui Cuza Vodă să găzduiască Muzeul Unirii de azi – o importantă instituție de cultură din metropola moldavă? Istoria – zbuciumată, precum cea a meleagurilor pe care se afla – ne este redată, pas cu pas, în timpul plimbării prin muzeu, tot de doamna director dr. Aurica Ichim, ,,mama” actuală a acestui Palat, care evocă – în lumini și umbre – ideea de Unire la români.

După 1865, an în care Cuza renunță, oficial, la închirierea lui, imobilul intră în proprietatea Băncii Creditul Urban – la etaj avînd birourile, iar parterul fiind închiriat mai multor magazine. Din cauza crizei financiare de după anul 1933, care bîntuia și la Iași, Creditul Urban a rămas cu datorii mari la Ministerul de Finanțe (cazuri similare, petrecute și acum, la aproape un secol distanță!), propunînd, în contul datoriei, cedarea unor clădiri din oraș. Ministerul de Finanțe a refuzat această propunere, solicitînd, în mod expres, imobilul din strada Lăpușneanu. Neavînd încotro, Banca a trebuit să joace cum i-au cîntat Finanțele, cedînd acest Palat.

În acest punct al transferului proprietății intră în acțiune marele Nicolae Iorga, pe atunci președinte al Ligii Culturale pentru Unitatea tuturor Românilor, și președintele Comisiei Monumentelor Istorice. Cu mintea-i sclipitoare, chiar a doua zi după ce Ministerul de Finanțe devine stăpînul Palatului, Iorga semnează un contract pe 10 ani, punîndu-și în aplicare un plan bine stabilit. Chiar în acel an vine în urbea de pe Bahlui să vadă, la fața locului, cum s-a instalat Liga Culturală (scopul închirierii imobilului). Vizitînd parterul – librărie și tipografie – dă din cap a mulțumire, cînd, însă, urcă la etaj, rămîne contrariat de două sentimente diametral opuse: satisfacția spațiului generos, ce se arată în fața lui, pe de o parte, și, goliciunea locului, pe de altă parte. În acel moment, probabil, i-a încolțit ideea pe care, în curînd avea s-o exprime într-o conferință în sala Teatrului Național din Iași, sintetizînd: ,,Nu se poate ca în plin centrul Iașului, unde este această clădire în ale cărei ziduri este o asemenea istorie, să nu fie un Muzeu al Neamului Românesc!”.

Întors la București, Iorga face demersurile necesare înființării muzeului, și, în consecință, la 16 octombrie 1938, la etaj se deschide muzeul cu titulatura ,,Palatul Cuza Vodă” de la Iași – acest nume nefiind un reflex al cultului personalității, ci reflectînd importanța numelui celui dintîi Domnitor român al Țării. Organizat, inițial, în doar 3 săli dinspre strada Lăpușneanu, Muzeul conținea un număr de 116 opere de artă, curînd, fondul muzeal lărgindu-se prin achiziționarea mai multor exponate: documente diverse, pergamente, carte, monedă, mobilier – obiecte ce aveau legătură cu Unirea Principatelor, însă și obiecte de pe tot arealul românesc.

Între 1954 și 1957 au loc ample lucrări de cons­trucții – aripa deteriorată, fiind complet compromisă, a fost demolată, arhitectul Ștefan Balș conducînd reconstrucția importantului edificiu. Intrînd în programul efervescent, de dezvoltare a culturii și de cunoaștere a izvoarelor Istoriei Naționale, activitate desfășurată la nivel național în anii de început ai Republicii postbelice, zestrea Muzeului se îmbogățește cu valori din patrimoniu de pe întregul teritoriu al Țării, în special din locurile legate de Actul Unirii de la 24 Ianuarie 1859, de protagoniștii acesteia. Sînt adunate obiecte reprezentative pentru istoria epocii de la jumătatea Secolului al XIX-lea, pentru personalitățile care au dat viață Unirii și care, de multe ori s-au sacrificat pe altarul acestui vis.

Astfel, totul fiind pregătit, pe 23 ianuarie 1959, cînd, a doua zi se împlinea un secol de la Unirea Principatelor Române – Muzeul  își redeschide porțile, cu o manifestare grandioasă organizată de autoritățile vremii. Anii trecînd, știința muzeistică evoluînd odată cu scurgerea timpului, în deceniul 1997-2007, Muzeul a mai cunoscut o perioadă de restructurare, la 24 ianuarie 2007 redeschizîndu-se în  formula în care este și astăzi.

Camerele de la parter, într-o cronologie istorică impecabilă, și într-o expunere expresivă, prezintă perioada Principatelor, cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în cele două Principate, cu diplomații Unirii și implicarea acestora în realizarea acestui act unic în Istoria Statului Român. De asemenea, în vitrine și pe panouri reprezentative, sînt etalate documente ale reformelor care au avut loc sub domnia lui Cuza, reforme care au transformat structural cele două Principate – pînă la realizarea înfăptuirii unității constituționale și administrative (ianuarie 1862), cînd Moldova și Țara Românească au format un singur Stat cu numele România, cu capitala la București, cu o singură Adunare și cu un singur Guvern, și mai departe, pînă la recunoașterea internațională a Unirii de la 24 ianuarie 1859.

Privind biroul de lucru al Domnitorului, cu Tricolorul în partea dreaptă, cu jilțul purtînd stema Principatelor, îmbrăcînd cu privirea fascinantele interioare ale camerelor, cu aranjarea ingenioasă a mobilierului (cu pian, oglindă, bibliotecă, tablouri, fotolii și covoare) – atît prin autenticitatea acestora, cît și prin sentimentul că avem în față perechea Princiară – Muzeul Unirii din Iași reușește să creeze atmosfera apropiată zilelor în care, pe scările de marmură albă, apărea silueta impunătoare a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza – Întregitorul Principatelor Române.

În afara posibilității de reconstituire a ceea ce a însemnat pentru noi Unirea Principatelor Române, Muzeul Unirii din Iași desfășoară programe și proiecte menite să adîncească aprofundarea cunoașterii Istoriei acelei epoci, de asemenea, dezvoltă preocupări de salvgardare a memoriei istorice, prin organizarea simpozioanelor sub titulatura  ,,Monumentul istoric – tradiție și restaurare”, eveniment ce a depășit 20 de ediții. Ieșind pe teren, specialiștii care iau parte la aceste colocvii cu participare internațională vizitează monumente și situri istorice și arheologice, propunînd măsuri, acolo unde este cazul, în vederea conservării acestor urme ale trecutului nostru istoric.

Ar mai fi multe de spus și de scris despre Muzeul Unirii din Iași.

Într-un oraș încărcat de Istorie, într-un Palat care respiră Istoria de la jumătatea veacului al XIX-lea – văzută prin spada colonelului Alexandru Ioan Cuza – nu te poți mulțumi doar cu o vizită pe fugă. Pentru a înțelege semnificația Unirii de la 24 ianuarie 1859 – mai ales de către generațiile actuale, cam străine de cunoașterea rădăcinilor din care ni se trag Neamul și Țara – ar trebui să urcăm și să coborîm de mai multe ori scara interioară a Palatului din strada Lăpușneanu, din Iași, trecînd de fiecare dată în revistă Istoria Principatelor Române, și – alături de  aceasta – soarta tragică a celui ales să înfăptuiască Unirea – Domnul nostru, Alexandru Ioan Cuza.

Noi nu uităm că România Mare a fost împlinită la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia. Dar, să nu omitem: înainte de Alba Iulia 1918, a fost Iași – 5 ianuarie, și București – 24 ianuarie 1859 – fără de care este greu de prevăzut ce ar fi urmat!

GEO  CIOLCAN