Astăzi, 15 ianuarie, e ziua naşterii lui Eminescu. Ani de zile, eu am crezut că prenumele Mihail e rusesc (Mihail Kutuzov, Mihail Lermontov, Mihail Şolohov) – aşa că scriam, cu încăpăţînare, Mihai. Pînă cînd am citit Biblia. Unde am găsit provenienţa ebraică a numelui Mihael, care înseamnă „Cine este ca Dumnezeu?” (Celălalt Arhanghel, Gabriel, semnifică „Viteazul lui Dumnezeu”). El este particula pentru Dumnezeu. Isus pe cruce zice: „Eli, Eli, lama sabachtani?” – „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”.

V-aţi gîndit, vreodată, că trei oameni providenţiali din Istoria Poporului Român – Mihai Viteazul, Mihai Eminescu şi Mihail Kogălniceanu – sînt… vitejii lui Dumnezeu? Da, au fost oameni providenţiali. Unul moare trădat şi ucis. Altul moare în ospiciu, cu minţile rătăcite, în condiţii încă enigmatice. Iar celălalt moare departe de ţară, pe masa de operaţie, unde nu s-a mai trezit din anestezie. Poate că este adevărat ceea ce se spune, şi anume că oamenii cu nume asemănătoare au destine asemănătoare. Toţi aceia care au numele meu de botez, Corneliu, îmi seamănă pe undeva şi au trecut prin încercări similare ale vieţii.

Dar, nu despre nume proprii vreau să vorbesc azi. Mă gîndesc la destinul marelui sărbătorit de astăzi – cel din timpul vieţii şi cel postum. Nefericit destin, şi unul, şi altul. Aş putea scrie sute de pagini pe tema asta. Dar am să mă opresc la minciunile debitate după 22 decembrie 1989. Tot felul de guri de peşteră au debitat enormitatea că, pe vremea lui Ceauşescu, n-aveai voie să-l serbezi pe Eminescu. Ce minciună sinistră! La ora la care citiţi aceste rînduri – fie în ziarul tipărit, fie pe Internet – eu mă aflu chiar la mormîntul lui Eminescu, unde am depus o coroană de flori cu mătase Tricoloră. Fac acest ritual din iunie 1989 – cînd s-au împlinit 100 de ani de la moartea lui. Atunci, însoţit de soţul sorei mele, Lidia, regretatul economist Liviu Samson, am depus o coroană identică. Era omor de lume în jurul acelui sanctuar. M-am pomenit salutat de un bărbat corpolent, cu păr şi barbă de culoarea zăpezii. Era basul Nicolae Florei, un strălucit interpret al muzicii lui Wagner, dar şi al romanţelor eminesciene: „Mai am un singur dor”, „Pe aceeaşi ulicioară”, „Pe lîngă plopii fără soţ“, „Sara pe deal”… Atunci, cineva a avut inspiraţia să ne facă o fotografie. Imagine care confirmă spusele mele: nu ne-a interzis nimeni să-l celebrăm pe Poetul Naţional!

După cum se vede, aşa-zişii „dizidenţi” Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, H.R. Patapievici, Mircea Dinescu nu apar, pe nicăieri, în nici o poză. Ştiu ce pot răspunde: aveau domiciliu forţat, îi urmărea Securitatea etc. Alte minciuni. Cel urmărit de Securitate eram tot eu, mai ales că, doar cu 10 zile înainte (mai exact la 5 iunie 1989) îmi depusesem carnetul de membru PCR şi legitimaţia de ziarist Agerpres pe adresa lui Ceauşescu, la Registratura CC al PCR. Ei, bine, timp de 10 zile a staţionat o Dacie albă, cu perdeluţe şi antene, în faţa blocului unde locuiam – era, în mod clar, o maşină de filaj a Securităţii. De ce am recurs la acel gest? Am mai scris despre asta: cu o seară înainte, am văzut că placa de marmură amplasată pe faţada căsuţei de pe Str. Buzeşti fusese dată jos. Era limpede: urma demolarea! Exact asta i-am scris, în epistola de 10 pagini, lui Ceauşescu. Care a dat ordin să nu mai fie demolată acea casă, unde Eminescu locuise în 1882. Ei, bine, ceea ce n-a îndrăznit Nicolae Ceauşescu a îndrăznit… Sorin Oprescu! Primarul Capitalei n-a avut nici o reţinere să pună buldozerele pe acel imobil – ultima locuinţă bucureşteană a lui Eminescu. S-ar fi putut găsi o altă soluţie, pentru sistematizarea zonei? Fireşte. S-au mutat ele biserici – putea fi mutată şi coliba aceea. Repet: Nicolae Ceauşescu n-a îndrăznit, în 1989, să demoleze ultimul domiciliu, din Bucureşti, al „Omului Absolut al Culturii Române”, dar Sorin Oprescu l-a demolat cît ai bate din palme, după 25 de ani, în 2014! Sacrilegiul de care n-au fost capabili comuniştii fără şcoală a fost comis de capitalişti, democraţi, elitişti, intelectuali ş.a.m.d.

Indiferent ce ar zice unii şi alţii, aceasta e realitatea. Eu am trăit, pe viu, toate astea. Aşa cum am trăit şi scena tulburătoare, din octombrie 1968, de la casa lui Eminescu, din Ipoteşti. Mă aflam la prima ediţie a Festivalului de Poezie „Mihai Eminescu”, de la Iaşi. Intrasem în anul II de Facultate. Veneam aureolat de gloria unui premiu de dramaturgie, cu o piesă jucată, în aprilie, la Radio. Încă nu împlinisem 19 ani. Era încă vie emoţia gestului eroic al lui Nicolae Ceauşescu, care a riscat, enorm, protestînd faţă de invadarea Cehoslovaciei. Atunci s-a înscris pînă şi Paul Goma în PCR. Acolo, la Casa Memorială din Ipoteşti, s-a desfăşurat un recital de poezie. Îl ţin minte, şi acum, pe Ludovic Antal – unul dintre cei mai mari recitatori pe care i-a avut teatrul românesc, cu o voce metalică şi un timbru inconfundabil. Acesta a recitat „Doina”: „De la Nistru pîn’ la Tisa”. Alături, se afla postul de Miliţie din comună. I-am văzut pe miliţieni stînd cu coatele pe gard şi plîngînd. Toţi ne gîndeam la glonţul care îi trecuse ţării pe la ureche, cu numai două luni înainte. S-a spart gheaţa! Epoca stalinistă murea, pe zi ce trece. Ne recăpătam mîndria de a fi români. Evident, nici Ludovic Antal, nici ceilalţi participanţi n-au păţit nimic. Ulterior, după 1989, s-a lansat o altă minciună: că actul de curaj al lui Ceauşescu a fost o şmecherie, că el n-a riscat nimic etc. Ce nemernici!

Revin la poezia „Doina“. În 1983 era centenarul ediţiei Princeps – din timpul vieţii – a volumului „Poesii“. Ca să nu existe discuţii la Direcţia Presei (Cenzura), eu i-am propus tînărului secretar CC al PCR Petru Enache să scoatem ediţia anastatică (fotocopiată) a acelui magistral volum. Amicul şi mentorul meu literar Eugen Barbu – care a fost nu numai un mare creator, ci şi un desăvîrşit patriot – a îmbrăţişat, cu căldură, ideea. Aşa a apărut acea bijuterie editorială. Aşa au apărut şi alte lucrări monumentale: „Dacia preistorică“, de Nicolae Densuşianu, „Marea Neagră“, de Gh. Brătianu, „1848 la români“, de Cornelia Bodea ş.a. Noi trei le-am scos, nu altcineva. Adevărul e acesta: marile cărţi, adevăratele capodopere atunci au văzut lumina tiparului, în epoca mult-blamată azi, de către toţi impotenţii. Mă refer la „Bietul Ioanide“ şi la „Scrinul Negru“ (George Călinescu), „Cronică de familie“ (Petru Dumitriu), „Moromeţii“, „Delirul“, „Cel mai iubit dintre pămînteni“ (Marin Preda), „Groapa“, „Principele“, „Săptămîna nebunilor“ (Eugen Barbu), „Primele iubiri“ (Nicolae Labiş), „Îngerul a strigat“ (Fănuş Neagu), „Sfîrşit de veac în Bucureşti“ (Ion Marin Sadoveanu), „Un om între oameni“ (Camil Petrescu), „Baltagul“ (Mihail Sadoveanu) ş.a. Care sînt „capodoperele“ ultimilor 25 de ani? Nu sînt! Şi atunci, de ce se minte ca la balamuc? De ce e pusă la stîlpul infamiei acea perioadă? Care a avut multe şi mari păcate, dar a fost fecundă pentru creaţie.

Mai are rost să pomenesc avalanşa de minciuni cu care au fost bombardaţi românii după 1989? Clanţe şi robinete de aur la baia lui Ceauşescu… Mari averi depuse de familia respectivă în bănci… Încercarea de asasinare a transfugilor de la „Europa liberă“… Numai invenţii. Rod al unei fantezii bolnave. Zilele trecute, am aflat o altă poveste scoasă din burtă: un tînăr numismat din Basarabia, Mihai Ciocan, mi-a relatat că, dincolo de Prut, de ani şi ani, toată lumea ştie că eu primesc bani, regulat, de la SRI (?!). Hai, că la aşa ceva nu m-am gîndit! Cît de nebun poate fi acela care a răspîndit o asemenea porcărie? La fel de nebun ca acela care, în 1990, a minţit, şi a împrăştiat otrava, că eu am înfiinţat „România Mare“ cu banii lui… Iosif Constantin Drăgan (?!). De ce nu cu banii lui Iosif Vissarionovici Stalin? E inutil să mai precizez că n-am cerut şi nici n-am primit, niciodată, vreun ban de la bogătaşul din Milano, care, ca mai toţi bănăţenii, era zgîrcit. A nu se uita şi de minciunile conform cărora Nicolae Labiş şi Marin Preda au murit… asasinaţi (?!).

Ar fi multe de spus. Dar cred că esenţialul s-a desprins: e o poftă de minciună la unii români ceva de speriat. Poate că ne vine pe filiera latină – fiindcă şi italienii, şi francezii preferă să creadă o calomnie, în dauna unui adevăr. Din păcate, unele calomnii fac victime şi falsifică Istoria. Aşa că Minciuna stă cu Regele la masă, cum zicea Al. Vlahuţă, desigur – dar stă şi cu Poporul. Pe care îl iubim, dar nu e bine să-l idealizăm, fiindcă se dă în vînt după falsuri şi gablonţuri.

CORNELIU VADIM TUDOR

15 ianuarie 2015