- aspecte din biografia lui Caragiale –

Puțină lume își mai aduce aminte că marele Caragiale era un fatalist. Credea în predestinare și în ghinion. Odată, la Sinaia, se afla într-un grup de prieteni. Au cumpărat portocale. ,,Să vedeți că a mea este seacă”, a zis Caragiale, avînd presimțiri negre. Și, peste cîteva zile, avea să moară subit la Berlin. Numai în spiritisme credea, motiv să-l tot ironizeze pe Hașdeu, pretins deținător al multor secrete legate de contactul cu cea lume. În anul 1891, îi mor, una după alta, primele două fetițe, Ioana și Agatha. Cea de-a treia fiică, mult mai cunoscuta Ecaterina (Țușki), avea să se nască în 1894. Între fete, s-au născut doi băieți: Mateiu (1885) și Luca (1893). Ioana, botezată după numele tatălui ei, moare în casa părintească din Str. Pitar Moș nr. 1. Mezina Agatha, care primise numele bunicii după mamă, se stinge patru luni mai tîrziu, și tot de difterie, în Str. Polonă 96, semn că neconsolatul părinte, cunoscut ca un mare superstițios, își schimbase locuința, fugind, se vede, din fața morții, pentru a o salva măcar pe una dintre fete.

În schimb, s-a vorbit și s-a scris mult despre norocul său la moșteniri. Tradiția orală a creat legenda cum că ,,ori de cîte ori era în criză de bani, îi pica o moștenire din senin”, notează Șerban Cioculescu. Adevărul e, ca întotdeauna, la mijloc. Pe de o parte, toată viața, Caragiale a dus-o rău cu banii. Motiv pentru care s-a căsătorit tîrziu, în 1887, și numai după ce își pusese mama și sora la adăpost, iar el intrase în posesia unei cîtimi din moștenirea Momolaiei. Dar și în ultimii ani de viață, cînd celebra moștenire se isprăvise și Caragiale, exilat cu familia la Berlin, dădea din colț în colț în căutare de bani. Încercase să se stabilească la Iași sau la Brașov. Se luase cu binișorul pe lîngă Take Ionescu, pentru un mandat de deputat la București, dar mîna lungă a liberalilor, pe care îi tot batjocorise în opera sa, îi aținea calea peste tot. ,,Ce ne facem cu Caragiale, căci a isprăvit banii?”, se lamenta Dobrogeanu-Gherea, bunul său prieten. În cele din urmă, moartea subită, din vara anului 1912, l-a scutit pe maestru de toate chinurile.

Revenind la moștenirea de care s-a bucurat, să precizăm că el n-a fost niciodată un moștenitor direct. Pe Momoloaia, verișoara mamei sale, a moștenit-o de două ori: o dată prin mama sa și a doua oară prin Lenci, sora sa, la moartea ei din 1905. Mătușa Momoloaia murise fără copii, motiv pentru Caragiale să-și frece mîinile că va căpăta și el ceva. Dar, moștenirea odată deschisă, moștenitorii se tot înmulțeau, împiedicînd împărțirea banilor. Și s-au tot luptat pînă tîrziu, cînd, prin inflație și numărul tot mai mare de moștenitori, din masa succesorală nu mai rămăsese nimic. În atare situație, la sfatul avocatului său, în 1904 Caragiale și-a convocat rudele concurente anunțîndu-le că se retrage din competiție dacă primește o sumă mai mică (100.000 de lei), din ce i s-ar fi cuvenit în cele din urmă. Odată banii primiți, și după ce mama și sora își primiseră partea, cu restul de bani, în 1905 Caragiale își ia soția și copiii și se expatriază la Berlin. Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Mateiu, care nu și-a prea iubit tatăl, bănuim pentru că acesta n-a vrut să-l recunoască oficial, la moartea Ecaterinei, mama lor, împresurat de datorii, Caragiale n-ar fi ezitat să-și jefuiască sora, falsificîndu-i testamentul.

O altă moștenire, mai puțin cunoscută, i-a revenit lui Caragiale, și tot indirect, prin familia soției sale, Alexandra (Didina) Burelly, una dintre cele 3 fiice ale arhitectului italian Gaetano Burelly. Să ne oprim puțin asupra detaliilor, orientîndu-ne după articolul publicat de C. Popescu-Cadem în nr. 32/1978, al revistei ,,Manuscriptum”. Astfel, în 7 septembrie 1895, murea la București Irina Mihuleț, sora mai mare a Agathei Burelly, soacra scriitorului. Fusese căsătorită cu serdarul Gheorghe (Iorgu) Mihuleț, care avea teren și casă pe Str. Pitar Moș 4-6, unde, în acea perioadă, locuia și familia Caragiale. Serdarul moare în 1887. Urmat, în 1893, de fiul său, Gheorghe Mihuleț, de profesie avocat. Rămasă fără urmași, Irina Mihuleț înregistrează la Tribunalul Ilfov, la 1 aprilie 1893, testamentul prin care prevedea ca uzufructul locuinței sale din Str. Pitar Moș să fie lăsat surorii sale, Agatha Burelly. Moștenitoare era desemnată Ecaterina Burelly, una dintre cele două cumnate ale lui Caragiale, încă nemăritată la acea dată. De aceea, hotărîrea testatarei s-ar putea constitui ca o modestă contribuție la viitoarea zestre a nepoatei. Legatarii uzufructului erau obligați la unele plăți, printre care cea mai însemnată fiind aceea înscrisă la punctul 3 al testamentului: ,,Vor plăti suma de 16.000 de lei, adică șasesprezece mii lei, nepoatelor mele Alexandrina Bureli și Eugenia Bureli (sic!) cîte 8.000, adică opt mii lei fiecare”. Curînd după intrarea în vigoare a testamentului, la 16 decembrie 1896, Alexandrina Caragiale face un împrumut la bancherul A. Jacques din Calea Victoriei 16, împrumut prin cesiune, deci prin cedarea către bancher a sumei prevăzute în testament: ,,Subsemnata Alexandrina Ioan Caragiali, domiciliată în București, Str. Pitar Moș nr. 4, declar prin aceasta că am cedat D-lui Jacques suma de 2.500 lei ce mi se cuvine de la moștenirea mătușii mele defuncte Irina Mihuleț, care prin testamentul său olograf cu data de 16 aprilie 1893 și pus în posesie în ziua de 11 februarie 1895 în baza Jurnalului Nr. 6436/95, Secția III Trib. Ilfov mi-a lăsat acest legat de 6.000 lei plătibil în termen de un an de la moartea sa, adică 17 septembrie 1896...”. Parcurgînd documentul cu atenție, observăm o grafie foarte frumoasă, cursivă, cu cerneală neagră. Ar putea fi chiar a dramaturgului. Semnătura sa e cea atît de bine cunoscută. Iată cum, deși nu avusese parte, la căsătorie, de un act dotal, Caragiale moștenește o sumă destul de însemnată prin familia soției sale.

Moștenirile despre care am făcut vorbire în rîndurile de mai sus au avut darul de a rezolva, pentru o vreme, unele dificultăți pecuniare ale veșnicului datornic, mai ales că în perioada respectivă scriitorul se afla în pline cheltuieli și cu procesul legatarilor Momoloaiei.

Mai înainte de a trece la un alt capitol, să zăbovim o clipă și asupra unui alt aspect al existenței sale: raporturile cu editorii, tot atîtea motive de discuții și nemulțumiri.

Prin 1905, profesorul și criticul Mihail Dragomirescu se răcise cu Titu Maiorescu, pe motiv că ar fi năzuit să ajungă directorul revistei ,,Convorbiri literare”, în locul lui Ioan Bogdan, în timp ce mentorul său îi prefera, în continuare, pe Simion Mehedinți și Emil Pangratti. În replică, Dragomirescu se gîndește să scoată ,,Convorbiri critice”, publicație asemănătoare cu prima revistă. Ezitînd, el îi cere părerea lui Caragiale, abia stabilit la Berlin. Acesta cade pe gînduri și îl sfătuiește să mai aștepte, căci nu e bine să-l înfurie pe Maiorescu, influent și neiertător. În realitate, Nenea Iancu avea un interes ascuns: locuind la Berlin, el era prieten cu Mite Kremnitz, care îi promisese că îi va traduce opera în nemțește, prilej de venituri substanțiale. Și dacă s-ar fi aflat de implicarea sa în proiectul lui Dragomirescu, Maiorescu ar fi putut să o determine pe Mite să nu mai insiste cu traducerea.

Și încă o chestiune legată de Caragiale, aflat într-o veșnică jenă pecuniară, și care îl viza pe editorul Filip, directorul Editurii ,,Minerva” din București. Astfel, în 1907, Caragiale îi vînduse acestuia întreaga sa operă pentru suma de 4.000 de lei, luase banii, îi cheltuise, dar se răzgîndise și rupsese contractul, Motiv pentru editor să-i contacteze pe prietenii lui Caragiale, care să insiste pentru respectarea înțelegerii.

Un alt aspect din biografia lui Caragiale, cunoscut prea puțin și devenind astfel o legendă, sînt încercările lui de a ieși deasupra nevoilor, practicînd comerțul cu bere. Se știu destule, dar nu se știe totul despre această latură a existenței sale. Șerban Cioculescu, Marin Bucur și Ștefan Cazimir au depistat cîteva dintre firmele sale, dar au rămas altele necunoscute. După multe și autorizate păreri, Caragiale și-a început activitatea de negustor prin 1893, numai ,,ca să pot trăi și eu”. Motiv, mai tîrziu, să-și persifleze amicii: ,,Mă, eu sînt negustor vechi!”. Împiedicîndu-l și în această activitate, societatea îi plătea, cu vîrf și îndesat, pentru toate umilințele îndurate cu satirele sale necruțătoare. Ca să nu mai vorbim că, și pe vremea aceea, literatura nu putea asigura existența cuiva, indiferent de renumele său. Dar, în oplinia lui G. Călinescu, negustoria, prin scandalul provocat, mai însemna și sfidarea unei societăți adesea ingrate cu unii artiști. Așa cum a fost și Caragiale în anul 1891, cînd Academia Română i-a respins de la premiere opera dramatică, pe motiv de ,,imoralitate și tendințe antinaționale”. Nu puține au fost și vocile care au văzut în transformarea lui Caragiale în berar o prelungire a operei. Pentru un fin observator al naturii umane, cum era Nenea Iancu, ,,zăbovirea îndelungată într-un loc public era un mijloc ideal de a scruta chipuri și a cîntări caractere, modele pentru viitoarele sale personaje literare” (Marin Bucur). Așa stînd lucrurile, este exagerată temerea lui Anton Bacalbașa cum că această nouă preocupare a dramaturgului marchează decăderea sa morală și artistică. Un lucru este clar: toate berăriile deschise de Caragiale au dat curînd faliment, căci maestrul nu numai că nu se pricepea la negustorie, dar se pare că nu urmărea cu obstinație cîștigul. Era un artist, nu un cîrciumar veros, precum Stavrache Georgescu, un gîndac de gunoi obsedat de avere.

● Dar să începem cu începutul. În 1893 se asociază cu un oarecare domn Mihalea, antreprenor de cîrciumi, și deschide, plin de speranțe, ,,Berăria Caragiale”, amplasată pe Str. Gabroveni. Însă cum la această berărie veneau mulți amici, dar plăteau doar cîțiva, locanta a intrat curînd în faliment.

● În mai 1894, deschide ,,Berăria Academică Bene Bibenti”, de pe Str. Sf. Nicolae-Șelari. Din nou, lipsă de entuziasm și bere gratis. Faliment. Motiv pentru Cincinat Pavelescu să scrie: ,,Îl admir pe Caragiale,/ Negustor de băutură./ Face și literatură,/ Însă nu face parale”.

● Dar nu se lasă. Ambiționat de amicul său, Dobrogeanu-Gherea, care deschisese o cîrciumă în Gara Ploiești, în noiembrie 1894 și Caragiale deschide ,,Berăria Gării Buzău”. Acolo, îl va cunoaște pe nefericitul Leonida Condeescu, primarul Mizilului și cumnat cu Matei Eminescu, pe care îl va imortaliza în schița ,,O zi solemnă”.

● În 1901, Caragiale își mai încearcă o dată norocul, deschizînd ,,Berăria Gambrinus”, la întretăierea Străzii Cîmpineanu cu Calea Victoriei și vizavi de Teatrul Național, cam pe locul unde, astăzi, se află Hotelul ,,Continental”, cu un restaurant la parter. Chiar și prietenul său, Dumitru Teleor, îi sare în ajutor, publicînd în gazeta ,,Moftul român” următoarea poezie-reclamă: ,,Decît medicamente,/ Mai bine, zău, dă fuga/ Și trage-i două halbe/ De bere de Azuga/ Devale la Gambrinus/ - Cea mai frumoasă vale -/ Te afli între teatru/ Și între Caragiale./ Ferice cel ce poate/ Să bea așa nectar,/ De nu mai multe halbe,/ Măcar un biet pahar”.

PAUL SUDITU