Au trecut 10 ani de cînd, la 4 august 2011, Florica Ungur a plecat, în prima oră a dimineții, să se întîlnească mai repede decît ar fi vrut ea, dar, mai ales, noi, cu ceata marilor interpreți și slujitori ai cîntecului popular, cărora le ducea dorul: Maria Tănase, Maria Lătărețu, Dumitru Sopon, Emil Gavriș, Ion Luican, Alexandru Grozuță, Felician Fărcașu, Ion Cristoreanu, Petre Săbădeanu, fosta ei elevă Valeria Peter Predescu, G. Vancu, Paraschiv Oprea, Tudor Pană, Victor Predescu, Ionel Budișteanu, Drăgan Muntean, care s-a stins pe 20 aprilie 2002, a treia zi după ce a împlinit 47 de ani, Efta Botoca (vioara cea mai blîndă, care plîngea pe glas de doină interpretată de ea), precum și cu mama ei Ileana Cociuba și cu Prof. Mihai Pop. Să scriu despre această privighetoare a Bihorului e necesară o carte pe care, de altfel, am realizat-o în 2015.

Dacă vrei să știi cum ești, spune un proverb românesc, uită-te mai des în oglindă. Și, dacă Dumnezeu ți-a dat putere, privește-te cu ochii altora: atunci imaginea îți va dezvălui lucruri noi. Noi o vom privi pe Florica Ungur în oglinda sufletului, a puterii noastre de a-i pătrunde harul și temeinicia cu care a slujit cîntecul popular. De multe ori discutam, în vizitele pe care le făceam la Oradea, și puncta faptul că ea nu acceptă decît „folclorul autentic, adică țărănesc. În acesta se regăsește românul în toate ipostazele vieții lui, de la naștere pînă la moarte. În cultura populară este oglindit sufletul unui neam. Folclorul ne arată cine am fost, cine sîntem, care este identitatea noastră națională /…/ O carieră de interpret adevărat (nu cîntăreț în blugi sau dive cu părul în ochi sau lațe pe spate pînă mai jos de mijloc) se clădește în timp, cu multă trudă și dăruire, iar sacrificiile pălesc în fața conștiinței că ai făcut un lucru durabil”. Uneori, era descurajată de noile aspecte sub care se produce muzica populară și se întreba în sine: „Oare am greșit și eu, ca Don Quijote de la Mancha, luînd iluziile în serios?”.

În manuscrisul pe care îl dețin, FLORICA UNGUR, această privighetoare trecută în lumea înaltă a spiritelor alese, se adresează, cu scrisul propriu, bihorenilor ei, oferindu-le „floarea sufletului meu și mireasma cîntecelor mele” cu care s-a identificat. Pentru că așa cum locul în care te-ai născut și ai crescut îți rămîne în ființă ca un acasă pe care îl porți oriunde ai fi, tot astfel, Floriceaua mea (așa îi spuneam) l-a păstrat și l-a dus în lume, făcînd cunoscut și altora acel acasă a celei născute în Bihor.

Am fost colege de facultate și de an, la Universitatea „C. I. Parhon”, cum se numea atunci: eu - la Limba și Literatura română, ea - la Secția clasică (Greacă și Latină). Ne întîlneam adesea la seratele studențești. Pe vremea aceea existau „seri dansante”, pe rînd (pe facultăți), unde cei „cunoscuți deja” ne retrăgeam într-un colț al sălii de dans și ne distram între noi (ea era solista corului Universității, iar eu campioană la gimnastică sportivă care, la fete, avea 6 aparate: sol, bîrnă, sărituri, paralele inegale, inele în balans și bară la 1,5 m). Ne-am redescoperit sufletele tîrziu, după sporadicele scrisori schimbate, la Oradea unde, din 1999, m-am dus, din trei în trei luni, după ceaiul pentru ficat, la acel minunat doctor ungur numit Elteș, care inventase un medicament „elkohep” neomologat pentru că n-a acceptat ca, la numele său, să se mai adauge un nume care n-avea nici în clin nici în mînecă cu descoperirea lui. Mă întîlneam cu Floriceaua mea la Biblioteca Județeană „Gh. Șincai” unde, pe vremea aceea, directorul – neuitatul om de cultură Constantin Nicolae Mălinaș - ne oferea cafele și loc de conversații la care, uneori, participa și dumnealui. Apoi, cînd Biblioteca s-a mutat (clădirea fiind retrocedată), gazdă permanentă ne-a fost Cercul Militar, unde minunatul om Dan Poinar ne primea ca-n familie, în sala largă a bibliotecii. Acolo, regretata doamnă Elisabeta Cuc lăsa de-o parte cărțile și se preocupa de noi.

Vom încerca să conturăm portretul și personalitatea Floricăi Ungur, precum și meritele ei, unanim recunoscute, în interpretarea folclorului bihorean – în special a doinei cu fluierat din buze–, spicuind date culese din destăinuirile sale, din presa scrisă sau audio-vizuală. Am intrat în posesia multor materiale, prin amabilitatea unor adevărați prieteni de suflet și de spirit din Bihor. Dintre ei, cei mai apropiați au  fost Dan Poinar, Ligia Antonia Mirișan – directoarea (nu director!) Bibliotecii Județene „Gh. Șincai”, Ioan Degău și Miron Blaga, autor de zeci de volume monumentale despre cultura Bihorului, Florica Bradu și tînăra deja afirmată Ioana Angela Urs, care a învățat multe de la profesoara ei.

Florica Ungur s-a născut pe 8 iunie 1939 în satul Fîșca, comuna Vîrciorog (Bihor), din părinți români – Petru și Ileana, „păstrători ai obiceiurilor strămoșești în toate momentele vieții: naștere, înmormîntare, joc, semănatul și recoltatul holdelor, cultivarea și prelucrarea cînepii și chiar a inului. Un sat de dealuri și văi, înconjurat de păduri și pășuni. M-am bucurat de această viață relativ patriarhală, a satului meu, pînă la vîrsta de 17 ani, cînd am terminat liceul și ne-am mutat la Aștileu – mai la țară, cum se spune pe la noi, Fîșca fiind un sat mai izolat. Liceul îl făcusem la Vadu Crișului, l-am absolvit în 1956. Facultatea am făcut-o la București, la Universitatea C. I. Parhon, Filologia – Secția Limbi clasice (Latină și Greacă), fiind colegă de an cu Elis Râpeanu (pe atunci, Elena Dobrițoiu), ea fiind la Limba și Literatura română. Păstrez profesorilor mei – de pe toate treptele de învățămînt – o nesfîrșită recunoștință pentru că, pe mlădița fragilă, sinceră și cinstită, crescută de părinții mei, au știut să implanteze un altoi bogat în instrucția filologică de riguroasă specialitate. /…/ Cînt de cînd știu să vorbesc. Am învățat cîntecele auzite la șezători, la joc, la culesul cînepii. Bună întrebare de cînd cînt în public? Nu-mi plăcea să cînt în afara familiei înainte de a merge la școală, unde am fost obligată să cînt în fața învățătorilor, a părinților, a colegilor. Pînă la șapte ani, ca să cînt mai tare, mă ascundeam după casă, prin podul grajdului, unde erau fîn și cuibare cu ouă. Mama, Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească în pace, s-o țină de-a dreapta Sa, îmi spunea că mă pune să cînt pentru că se temea că nu voi ști să cînt și n-aș fi om întreg fără cîntec. /…/ În facultate, l-am cunoscut pe profesorul Mihai Pop, căruia i-am cîntat ce am știut. În urma acestui fapt, a chemat la Institutul de Etnografie și Folclor, al cărui director era, trei rapsozi din Aștileu: Cociuba Ileana (mama mea), Ardelean Floare și încă un bărbat. Imprimările se află în arhiva institutului. Spuneau că vocea mamei seamănă cu vocea Mariei Tănase” [din manuscris]. Orice iubitor de cîntec popular românesc își amintește de cîntece precum Bate vînt de la Orade; Slobozi, Doamne, glasul meu!; Cine nu știe ce-i doru; Noi merem după mireasă; Ai li, li, frunză galbănă; Io d-acela om am fost; Răsai, lună, codrilor; D-atîtea gînduri îmi vin etc.

Deci Florica Ungur spunea că ea cîntă pentru că sufletul ei e cîntător și că e fericită cînd îi face pe alții fericiți, mai ales prin cîntec. „Cîntecul popular? – se întreba ea. Ce altceva este acest tezaur decît o definire a ființei noastre ca neam?”. A fost profesoară de Latină și interpretă. Ioan Degău și Miron Blaga, în lucrarea cuprinzînd trei volume intitulată „Cîntecul de după cîntec” (totalizînd 1.552 de pagini), consideră că în structura ei comportamentală se contopesc, ca-ntr-un ecou, cele două chemări: omul de la catedră și cel de pe scenă. Totuși, ea rămîne de neînlocuit în domeniul muzicii populare, ca interpretă și culegătoare de folclor. S-a făcut cunoscută prin „trăgănatele” sale, fiind unică în cîntarea doinei pe care o însoțea cu fluierat – lucru rar la o interpretă. A fost îndrumată de nemuritorul Efta Botoca, instrumentistul care-și modifica vioara ca un genial lutier popular, adaptînd-o specificului muzicii zonei, și care avea marele talent de a învălui orice cîntec cu podoabe, modelînd mai toate ritornelele la doinele imprimate. Dorul și doina generează sufletul românului. Și, dacă Lucian Blaga afirma în „Hronicul și cîntecul vîrstelor” că dorul, la român, apare încă din copilărie ca o boală a sufletului, pentru Florica Ungur, dorul era în ființa ei, condiție a fibrei existențiale, ea n-a fost niciodată desrădăcinată, și-a purtat dorul în ea, a trăit cu el și l-a transmis și altora prin DOINĂ – inclusă în tezaurul cultural UNESCO. Dorul se alină prin cîntec, dar nu se vindecă. Și doina – consideră Florica Ungur și experții în domeniu – constituie piatra de încercare a cîntărețului popular. Păstrîndu-ne doina, păstrăm o piatră rară a sufletului românesc. Marea Profesoară Zoe Dumitrescu-Bușulenga (1920-2006) a subliniat de nenumărate ori că fără tradiție ne pierdem identitatea. Or, limba, obiceiurile, tradițiile se transmit de-a lungul timpului, unind șirul de generații pe același fir care crește din el însuși. Și tradiție înseamnă autentic. Această mare interpretă (nu cîntăreață, că de cîntărețe nu ducem lipsă în ultimul timp!) considera că pentru a deveni slujitor, cu vocea și cu sufletul, al cîntecului popular, adică de folclor autentic, îți trebuie har de la Dumnezeu, rădăcini în pămîntul românesc, minte și multă muncă pusă în slujba glasului, a talentului. E necesar, de asemenea, să cunoști bine o zonă de cîntece autentice, fie că te-ai născut acolo, trăiești acolo și-i cunoști comorile folclorice, fie că te întorci la părinți, bunici, strămoși și culegi materiale – muzică, chiar versuri, colinde, pricesne etc. – și le treci prin spiritul și talentul tău, păstrîndu-le autenticul, întărindu-l prin interpretarea ta, specifică zonei.

Alt aspect care o preocupa era faptul că se simte în toate domeniile o criză a recunoașterii valorii, cauzată și de lipsa de interes, de grijă a instituțiilor, de la Ministerul Culturii și Centrele de Conservare și Promovare a Culturii tradiționale, pînă la organizatorii de spectacole de muzică populară, de emisiuni folclorice, devenite prilejuri de distracție, de exagerări, de ținute neconforme cu costumul popular. Cu tristețe, spunea: „acest fenomen de denaturare și chiar vulgalizare a folclorului nu cred că poate fi stopat”.

Florica Ungur a fost gratulată cu peste 100 de premii județene, naționale și internaționale. A înregistrat la Radio, TVR și Electrecord sumedenie de cîntece. A devenit parte din conștiința publică a județului și a Țării. A fost și rămîne un mare patriot. Sufletul ei s-a înălțat la ceruri pe 4 august 2011 și, pe 6 august, în ziua de Schimbarea la față a Domnului, a fost depusă și ea, cu fața în sus, în țărîna din care s-a născut.

TVR1 a transmis o emisiune in memoriam Florica Ungur, sîmbătă, 17 septembrie 2011, adică după şase săptămîni de la trecerea ei Dincolo, deci, conform credinţei românilor, după ce sufletul ei a părăsit pămîntul şi s-a înălţat la ceruri. Acolo le cîntă îngerilor şi sfinţilor, se plimbă prin grădinile Raiului. S-au spus atunci cuvinte de înaltă simţire şi de laudă. Prin glas, era unică printre Florici, apropiată de copii, deschisă la vorbă. Şi ea cîntă: ,,Dragu-mi-i şi-mi place mie/ Omul bun de omenie”.

Etnologul Doina Işfănoni consideră că omagiata era de o înaltă profesionalitate, culegînd cîntece de la sursă, mergînd prin sate. De pe poziţia profesorului şi a interpretului responsabil de ceea ce înseamnă cîntecul popular, şi-a realizat un repertoriu complet de la colinde la bocet, de la doine la cîntece de joc. „E un exemplu pentru ceea ce înseamnă dăruirea pentru cîntecul popular“.

Cercetătoarea de folclor Aurelia Cosma spune că Florica Ungur „a fost cîntec şi cîntecul a fost viaţă. A demonstrat puterea de a dărui. A fost înzestrată de Dumnezeu cu un glas de neconfundat. Nu concepea să apară decît în straiele strămoşeşti. Face parte din galeria celor mai străluciţi interpreţi ai cîntecului popular românesc“.

La ultima noastră întîlnire, marea interpretă a ținut să sublinieze: „Așa cum izvorul este al muntelui și holda-i a cîmpiei, așa cum albastrul este al cerului și al mării, verdele al ierbii și rădăcinile ale pămîntului, tălpile mele sînt ale acestei țări și cîntecul este al neamului meu românesc. Îmi iubesc neamul așa cum Îl iubesc pe Dumnezeu”. Florica Ungur a plecat, dar ne-a lăsat sufletul său de român și lumina cîntecului ei.

Dr. ELIS RÂPEANU