G. Călinescu şi arta scenetelor
Cînd ți se oferă prilejul să scrii despre G. Călinescu, este musai să o iei de departe. Căci el, în tot ce a scris - fie critică și istorie literară, romane, versuri și monografii de autor, jurnalistică și eseuri - a fost profesorul absolut, demonstrînd, cu răbdare și competență, cum se face literatură la nivel european. Iar metoda aplicată, în cele mai multe cazuri, a fost exempla docent, folosită adesea și de Eminescu.
Cum este cazul bunăoară și cu cele cîteva scurte dialoguri de mai jos, aflate la granița scrierilor dramatice într-un act sau chiar scenete satirico-umoristice, dotate cu un pronunțat caracter moralizator. În anul 1965, la puțină vreme după moartea sa, foștii colaboratori de la Institutul de Istorie Literară și Folclor au tipărit, în semn de omagiu, un volum cuprinzînd mai multe producții teatrale într-un act, precum: ,,Phedra”, ,,Basmul cu minciunile”, ,,Napoleon și Sfînta Elena”, ,,Răzbunarea lui Voltaire”, ,,Tragedia regelui Otakar și a prințesei Dalibor”, ,,Crăiasa fără cusur”, ,,Ludovic al XIX-lea” și altele. Cum am mai scris și cu alt prilej, sursa de inspirație a acestor mini-drame au constituit-o unele anecdote istorice, mitologia greco-latină sau folclorul românesc, potrivite mai ales teatrului de păpuși și marionete sau trupelor de artiști amatori, așa cum s-a și întîmplat de altfel.
Începînd cu anul 1955, G. Călinescu a început în casa lui din Cartierul Floreasca seria de spectacole prilejuite de începerea sărbătorilor de Iarnă, cînd, interpretîndu-l pe Moș Crăciun, împărțea daruri fiecăruia dintre mai tinerii lui colaboratori: I.C. Chițimia, Ov. Papadima, Gh. Vrabie, Al. Bistrițianu, Cornelia Ștefănescu, Rodica Florea, Liliana Ţopa, Valeriu Ciobanu. Textele erau compuse de G. Călinescu, care se preocupa și de obținerea costumelor și a decorurilor de la Teatrul Național. Întreg spectacolul, cu versurile și cîntecele, decorurile și costumele aferente, se plia și pe obiceiurile, tradițiile și datinile populare românești.
Alte scrieri de aceeași factură, descoperite de Alice Vera Călinescu printre manuscrisele lui G. Călinescu, au fost donate Revistei ,,Manuscriptum”. Mai departe, în numărul (38), anul XI/1980, redacția a publicat cîteva dintre aceste piese, însoțite de un comentariu semnat de Eugenia Oprescu. În general, sînt niște texte de scurtă întindere, cu un pronunțat caracter mai mult de divertisment, spiritual și moralizator, în fapt, simple exerciții dramatice în maniera celor care se difuzau la televizor, sîmbăta-seara, în emisiunile satirico-muzicale de altădată.
G. Călinescu, care se distinsese în toate genurile și speciile literare, de data aceasta, lăsa impresia că, extenuat de munca la Institut, își permite să se relaxeze într-un gen ușor și spiritual totodată, prin care să-și releve și caracterul de homo ludens. Ca director și întîiul pedagog al Institutului, care uneori era deranjat de unii subordonați, fiindcă întîrziau cu perdarea materialelor, pe lîngă studiul în bibliotecă, le cerea să interpreteze, ca într-un spectacol, și textele în cauză. Privind lucrurile din acest unghi, ,,piesele” respective pot fi socotite și schițe de autoportret. Prin calitățile literare incontestabile, aceste creații au rămas niște documente despre atmosfera care domina în acel colectiv, unde toată lumea primea sarcini clare de lucru, prcum și caracterul profesorului care avea abilitățile de a trece de la morga academică și directorială la omul de rînd, amabil cu toată lumea. De fapt, G. Călinescu, alcătuit din mai multe fațete și dotat cu umorul cel mai fin, căuta să fie cu subalternii și Jupiter Tonans, și Creangă cel hîtru.
,,Nu altfel se arătase Călinescu, ne lămurește istoricul literar Marian Popa, și la cursurile de literatură română, ținute în Amfiteatrul «Odobescu» de la parter, cînd, prin modulațiile vocii, făcea publicul să uite de limba de lemn cu imbecilizantul ei ecou repetitiv în urechi. El uza de efecte oratorice studiate, cînta puțin, ridicînd foarte sus vocea, ca imediat să trîntească o remarcă paradoxală, după care, cu un zîmbet complice către auditoriu, să revină la tonul normal...”. Marele critic își teatraliza intervențiile publice, fiindcă avea un caracter histrionic. Proiectîndu-se în aceste glume dramatice ca un șef autoritar, G. Călinescu se aducea pe sine la dimensiunea reală a oamenilor.
,,În aceste piese, mai arată Eugenia Oprescu în comentariul său, profesorul își încurajează colaboratorii să-i persifleze poziția de șef, subliniind prin aceasta că el este, mai întîi, profesorul, îndrumătorul lor spiritual, și după aceea directorul unei instituții pe care este obligat să o conducă cu acte, semnături și disciplină pentru respectarea ordinelor”. Altfel spus, ca director, are și el superiori de care ascultă cu sfințenie, dar, ca profesor, nu mai are pe nimeni deasupra.
Sceneta ,,În vagon restaurant”, pune față-n față două personaje: Dama și Colonelul, tovarăși de drum într-un tren, și este greu de stabilit dacă acțiunea se sprijină pe un dialog sau monolog. Ce-i drept, Colonelul are două replici de cîteva cuvinte, la început și la sfîrșit, dar, în rest, Dama, inepuizabilă, susține un monolog ucigător. ,,Mi-e cald și geamul ăsta nu se deschide... Luați înghețată. Am să iau și eu... Ah, fragile, dar să fie roșii... Știți că avem fermă?... Anul ăsta mergem la Băile Herculane. Am învățat să merg cu bicicleta, ah, e delicios...” și tot așa, limbuta cucoană sare de la un subiect la altul, înnebunindu-l pe bietul Colonel care, ca domnul lui Caragiale, spera că dacă va călători cu o damă singur în compartiment va face și va drege, dar nu auzise, sărmanul, de Bubico... Și dacă, în final, curtezanul îl aruncă pe Bubico pe fereastră, mai radical, Colonelul, după ce o otrăvește, exclamă satisfăcut: ,,Eu l-am aruncat, cucoană, mînca-i-ai coada!”... pardon: ,,Eu am otrăvit-o, e delicios. Fiți liniștiți, mă predau de bună voie...”. Formal, avem de-a face cu o satiră agreabilă la adresa logoreicilor care cînd se pornesc, nu se mai opresc. Cine știe ce domn sau doamnă din echipa maestrului va fi roșit identificîndu-se în persoana Damei care dădea semne de schizofrenie.
Atîtea și atîtea întîmplări mărunte punctau viața micului grup și care adeseori nu aveau adeziunea directorului. Unele erau prezentate direct, formînd obiectul unor ședințe de lucru. Altele aveau să fie prinse sub formă literară în celelalte dialoguri ale sale. Așa cum este cazul cu scrierea ,,Vine șeriful (act romantic)”, în care, apelînd la tehnica teatrului în teatru, augmentată de prezența unor travestiuri și a unui comic suculent, prezintă unele aspecte nedorite din activitatea Institutului. De reținut că toți subalternii erau puși să joace propriile roluri, scutindu-l pe maestru de unele indicații scenice și adaosuri la dialoguri.
Daniil Scavinschi - reconstituire biografică
Puținele informații despre viața și scrierile poetului bucovinean Daniil Scavinschi (1796-1838) le avem de la Costache Negruzzi, personalitate emblematică a literaturii pașoptisto-romantice din Moldova, creatorul capodoperei ,,Alexandru Lăpuș-­
neanu”, întîia nuvelă romantică de la noi. Dacă despre moartea sa, întîmplată în 1838, nu mai există dubii, în schimb anul nașterii nu este nici acum clarificat. Să fi fost 1806, cum mai apare ici și colo? Exclus, fiindcă în 1838, pe cînd trăgea să moară, el îi înmîna lui Costache Negruzzi două poezii, fără importanță, ce-i drept, dar relevante prin aceea că sînt datate 1817 și 1818. În afara acestor poezii care i-au conferit în posteritate statutul de poet minor, Scavinschi a mai lăsat și un jurnal versificat - ,,Călătoria dumisale hatmanului Constantin Paladi în feredeile Borsecului, 1828, august 30”. Conform obiceiurilor vremii, luxul de a se duce la băi și-l permiteau doar cei bogați, cum era acest boier Paladi care, în afara arnăuților din coada trăsurii, își mai luase cu el și un poet sărac, să-i cînte plimbările, un fel de cronicar întîrziat. Scrierile lui Scavinschi mai cuprind și traducerea comediei ,,Democrit” de Jean-François Regnard, contemporan cu poetul Boileau.
Scavinschi își datorează notorietatea și cărturarului Aron Pumnul care îl cuprinsese în cunoscutul ,,Lepturariu”, reproducîndu-i și versurile căznite: ,,Pe un Daniil Scavinschi cel mititel de statură, / Pe care-i plăcu naturii să-l facă miniatură”. De acolo l-a luat Eminescu și l-a pus în poezia ,,Epigonii”, ca reprezentant de seamă ,,a zilelor de-aur a scripturilor române” - ,,Daniil cel trist și mic”...”
Dar biografia lui Scavinschi mai cuprinde un aspect. Omul nu își cîștiga existența cu literatura, ci practicînd meseria pe care o învățase la Iași sub îndrumarea unor somități, precum dr. Eustațiu Rolla și Joseph Eisenbarthy.
,,Subsemnatul dau mărturie că nobilul tînăr Daniil Scavinschi, româno-catolic de la Iași, din Principatul Moldaviei, de 18 ani, după ce și-a îndeplinit reglementar timpul uceniciei, vreme de patru ani, m-a rugat în timpul cuvenit să-l declar absolvit de anii de ucenicie și să-l înzestrez cu obișnuita scrisoare testimonială asupra acestui lucru. Dar, dat fiind că mi-a dat satisfacție nu mai puțin, în timpul uceniciei, în privința sîrguinței, a credinței și a ascultării, ca și la examen, prin dezlegarea grabnică a întrebărilor ce i-au fost puse, am socotit că Scavinschi trebuie proclamat ca scos din rîndul ucenicilor și liber să profeseze în ceea ce privește subiectul artei farmaceutice.
Spre mărturia acestui lucru, am hotărît să-i eliberez această scrisoare absolutorie, prevăzută și întărită cu sigiliul meu și cu propria semnătură. Iași, Principatul Moldovei, în ziua de 1 septembrie. Dr. Eustațiu Rolla, Medic al orașului Iași, și Jospeh Eisenbarthy, Farmacist jurat”.
Dar și scriitorul Andrei Oișteanu, în cartea sa, ,,Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură”, trage cîteva tușe în completare la biografia lui Daniil Scavinschi. Anume că, în baza unei inerente deformații profesionale, bietul om nu era numai ,,trist și mic”, ci și un depresiv și un ipohondru. După ucenicia la Iași, lucrase într-o spițerie din Odessa și nu-i fusese greu să-și procure opiu și mercur. Ratînd în aspectele esențiale ale vieții, natural, l-a lovit și depresia și s-a sinucis chiar sub ochii lui Costache Negruzzi, așa cum notează acesta în memoriile sale: ,,Apoi Scavinschi luă o lingură, o împlu dintr-o stecluță și o înghiți. În stecluță era opiu. Se lăsă pe o perină și adormi...”. Probabil era și lunatic, fiindcă lua și laudanum (opiu+alcool). Lua și mercur, ca să-i crească mustățile, dar efectul a fost catastrofal și a lăsat prin testament să-i fie puse în sicriu.
PAUL SUDITU