Dorul și doina, care se revarsă ca un fluviu din și în sufletele noastre, oglindesc o trăsătură spirituală vitală a neamului românesc. Contopite, ele au izvorît din trăirea primilor locuitori ai acestor dealuri vălurite, au parcurs veacurile și răsună și astăzi pe meleagurile locuite de români.
În LAROUSSE du XX-e siècle, vol. II, Paris, 1929, p. 918, apare și cuvîntul DOINA (redăm în traducere): „În literatura populară română. Cîntecul care exprimă cînd dragostea, cînd jeluirea, cînd tristețea după cineva dus de pe lume. În lituaniană, există cuvîntul DAINA care desemnează tot un cîntec popular”. Alăturarea doinei românești de dainaua lituaniană poate să surprindă. Cel care lămurește acest mister este Nicolae Iorga, în studiul său „Muzica românească de azi”, 1939 (p. 13), în care savantul se referă și la muzica populară a altor popoare din această parte a Europei, aspecte demne de luat în seamă și azi, cînd influențele și/sau interesele tind să șteargă granițele privind caracteristicile ce (încă) definesc tradițiile popoarelor Europei Unite: „Originea cîntecului popular românesc, ca și originea cîntecului popular din țările vecine, trebuie cercetat în muzica veche a Tracilor. Tracii erau un popor care cînta, un cîntec plin de entuziasm uneori, adeseori plin de farmec, dar, mai ales, melancolic. Nu e nici o legătură între cîntecul popular al românilor și cîntecul popular asiatic. Cel al Turcilor și tot așa, în mare parte, întrucît această muzică n-a fost influențată de altele, precum cîntecul popular maghiar, amîndouă sînt de altă origine. Ritm grăbit, ritm violent, ritm capricios care se trage de la Frigia iubitoare de orgii. Această muzică a Turcilor și Finezilor, care se aseamănă una cu alta, e absolut deosebită de muzica noastră, în general melancolică. Un mare savant ungur, care a adus mari servicii muzicii populare, Dl. Béla Bartók, a publicat o culegere de cîntece populare românești, culese nu din Principate, dar chiar din regiunile care aparțineau, înainte de pace [de la Versailles, 1920] Ungariei. În explicațiile sale, un alt ungur pare să considere laolaltă trei muzici deosebite, totuși, vrînd să descopere asemănări între „muzica ungurească, cea românească și muzica țigănească /…/  Admirăm pasiunea, dar surîdem în fața ridicolului. /…/ Pentru cealaltă parte a cîntecului popular, trebuie să deosebim două grupe: aceea a doinei ce se aseamănă cu daina din Lituania, probabil din pricina împrietenirilor de rase foarte vechi dintre Lituania și membrii marii familii trace (subl. n.). Și alături de doina păstorului, care dă pe față iubirea sa, în notele cîntecului său, este cîntecul [doina] de dragoste, cîntecul de chemare, cîntecul de jale, de singurătate, cîntecul a ceea ce se numește românește dor (subl. în text). Dorul este în fond durerea, dar o durere din dragostea care s-a dus, pe care o cauți crezînd că o regăsești sau pe care știi bine că ai pierdut-o pentru totdeauna”. Cine-a zis dorului dor/ N-a zis un cuvînt ușor/ Că dorul unde se pune/ Face inima cărbune.
Au apărut numeroase culegeri de doine, fabule și alte poezii populare. După Alecsandri, Eminescu, Ovid Densușianu, G. Murnu și Ion Pillat, Lucian Blaga a alcătuit o antologie de poezie populară, publicată postum, în 1966, de G. Ivașcu. Majoritatea pieselor adunate sînt doine, dar autorul nu rezumă poezia populară la poezia de dor, deși aceasta abundă. Pentru că poezia de dor, din doine în special, devine tezaurul intim al liricii populare. Prin dor, el va urmări o constanță de trăire – cum afirmă Marin Bucur („Blaga. Dor și eternitate”. Ed. Albatros, f.a.), „o adîncime de reflecție și o frumusețe care se ivește din aceste arderi încete și adînci. Eternitatea dorului este o permanență de trăire a noastră”.
DORUL este mai mult decît un stimulent, este un element esențial al românului care a parcurs istoria străbătînd cărările din deal în vale și din vale-n deal cu turmele de oi. El n-a avut nevoie să-și caute cărări pe alte meleaguri, a avut arealul care cuprinde munți, păduri, dealuri cu vii, livezi, a avut cîmpii și pe toate le-a călcat neabătut, din primăvară pînă-n toamnă, retrăgîndu-se, în timpul iernii, în zonele joase, cu climă mai caldă. Și cursul istoriei și-a urmat drumul, dar nimic din fondul spiritual n-a dispărut. El a fost îmbogățit, apoi adaptat noilor condiții de viață, aspectele noi izvorînd din fondul vechi. Boierii știutori de carte și primii poeți au creat versuri pe melodii știute. Apoi au venit interpreții cu înregistrări muzicale, cîntînd dorul preluat de la artiștii anonimi pentru care poezia de dor „răspunde unei chemări lăuntrice și unei sublimări în eter a dorințelor de viață. Dragostea, îndepărtarea, înstrăinarea, singurătatea își găsesc alintul în dor. Oamenii comunică între ei prin doruri. Dorurile se întîlnesc, se așteaptă și se iubesc. Tinerii își trimit, în semn de dragoste, doruri în schimb” sau admonestări, invocînd chiar pedepse (de genul „Cine iubește și lasă/ Dumnezeu să-i dea pedeapsă/ Tîrîișul șarpelui/ Și pasul gîndacului”). „În lume există dorul. Pe suflet se duc greu cele două dorurèle. Munții, apele, codrii au și ei doruri de primăvară, doruri de înfrunzit și de limpezit unda. E un dor pentru ceea ce este în natură, în om, în ceea ce rîvnim și în ceea ce am pierdut”. Dorul se alină prin cîntec, dar nu se vindecă. De aceea cuvîntul dor nu are echivalențe, cu întreaga sa semnificație, în alte limbi. Și, de fapt, întreaga sa polisemie nu poate fi definitivă. Dor înseamnă nostalgie, regretul, chiar jalea specifică românului după cineva, după ceva pierdut sau îndepărtat, adunînd în adînc durere și dorință. Avram Iancu scria: „Ultimul dor al vieții mele fiind ca să-mi văd națiunea mea fericită, pentru care, după puteri, am lucrat pînă acum, durere fără mult succes, ba togma acum cu întristare văd că speranțele mele și jertfa adusă se prefac în nimic. Nu schi cîte ḑile mai voi ave, un fel de presimțire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur, voiesc dară și hotărît dispun ca după moartea mea toată averea mea mișcătoare să treacă în folosul națiunei pentru ajutor la înființarea unei academii de drepturi tare crezînd că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile națiunei mele”. Cîmpeni, 20 dec. 1850 (Cf. CRONICA FUNDAȚIILOR, sept. 2012, p. 14). Din acest testament, unic în felul său, se înțelege legătura semantică strînsă, pînă la suprapunere, între DOR-DURERE-DORINȚĂ. Funcțiile și forța extraordinară a cîntecului de dor nu ating, deci, numai natura și clipa trăită, ci-l urmează pe om și în lumea de dincolo: U-iu-iu pînă ce-s viu/ Dac-oi muri mort să fiu,/ U-iu-iu că și-n mormînt/ Voia mea-i de dor să cînt.
„E drept, spunea Florica Ungur, cuvîntul dor e intra­ductibil cu toate semnificațiile și adîncimile lui, însă important e să-l simți. Și această simțire numai românul
o are.
Fericit e cel care mai poate să plîngă cînd ascultă o doină… Cuvînt care cuprinde pe do– de la dor. Cine nu știe ce-i doru’… Dorul cel mai greu pentru mine? E o întrebare grea. De mama, e adevărat. De copilărie, de acele locuri, dar, mai ales, dorul de cîntec. Cîntecul face parte din ființa mea, așa cum m-am născut cu lumina ochilor. Alintă-te, dor, alină/ Că inima nu-i de vină,/ Alintă-te, dor și jele,/ Nu strica zilele mele”.
Într-un interviu, Niculina Merceanu, în calitate de interpretă, mărturisește despre dor: „Nu l-am chemat niciodată, el a fost în mine, m-am născut cu el”. Dorul este resimțit de orice român în adîncul sufletului, el cutreieră și azi cîntecele de pe întreg cuprinsul țării.
Ovid Densușianu (în „Viața păstorească în poezia noastră populară”) consideră că această poezie de neliniști și suferințe stăpînite e strîns legată de curțile dorului care se află sus, în vîrful muntelui unde s-a născut, învăluită în melancolie și nostalgii care leagănă gîndurile, în presimțiri care întunecă sufletul, cînd îi vestesc mîngîieri, înviorări. El raportează dorul la un specific de viață al poporului, la nevoia de cîntec spre a umple singurătatea, îndepărtarea de cei dragi. Nota nostalgică exprimată prin cuvîntul dor nu poate fi explicată dacă n-o punem în legătură cu ceea ce a fost în viața noastră în trecut, cu condițiile ei speciale – idee exprimată de Densușianu în „Din folclorul românesc”, 1920. În justificarea dorului se motivează, în felul acesta, latura exterioară, în timp ce Lucian Blaga susține strălucitor latura „interpretativ-metafizică” și nu numai atît. Citind cu sufletul și cu spiritul de cercetător „Hronicul și cîntecul vîrstelor”, Marian Bucur (în volumul „Blaga. Dor și eternitate”, Ed. Albatros) descifrează maieutica dorului în sufletul lui Blaga: „Dorul apare aici ca o boală a copilăriei sale. Casa, curtea, grădina, cîmpul, izvorul iau o dimensiune de mit, de necuprins și de tot /…/ Îndepărtarea de sat ia proporția unei ruperi de matcă, a unei pierderi a cerului. Lucian Blaga trăiește, își mărturisește această naștere a dorului în sufletul său, cum începe să se «îmbolnăvească» de dor după casă, după Lancrăm. Și Goga a plîns această înstrăinare de sat. Blaga ia satul cu el în dor și în alean. Cel care poartă dorul în suflet își poartă țara și neamul. De aceea Blaga n-a fost niciodată un dezrădăcinat: și-a purtat satul cu el în dor. Și acest dor s-a adîncit în conștiința lui de scriitor și filosof, în consonanță cu optica și cu personalitatea sa poetică, devenind opțiune a studiilor sale artistice, dînd substanță unei anume părți a liricii sale, ca niște rezervoare care i-au alimentat în adînc creația”. În studiile sale tălmăcește expresia muzicală, armonioasă, dar și conținutul istoric al cîntului popular. Surprinde, cum surprinsese Béla Bartók, tonurile melodiei lirice, varietatea discretă a nuanțelor. Dorul împreună cu jalea și urîtul (din expresia mi-e urît) sînt, pentru Blaga, „stări de nuanță” inefabile ale sufletului nostru. În „Spațiul mioritic”, spațiul pe care îl consideră, ipotetic, drept spațiu-motrice „cu substrat spiritual al creațiilor anonime ale culturii populare românești”, cîntecul este cel care tălmăcește cel mai bine adîncul sufletului. Dorul este cel care leagă, în sufletul românului, toate elementele existenței sale – de la ființele dragi, la lucruri neînsuflețite, locuri, cerul și pămîntul. Dar, mai ales, ființe – părinți (în special cea care, cu respirația ei, i-a dat viață) și frați, precum și cei care duc mai departe lumea – el și ea. Încă din volumul de debut „Poemele luminii” (1919), citim poezia „Dorul”, din care cităm: Femeie,/ ce mare porți în inimă și cine ești?/ Mai cîntă-mi înc-o dată dorul tău/ să te ascult/ și clipele să-mi pară niște muguri plini/ din care înfloresc aievea veșnicii.
Înainte de Blaga, precum și după el, doina și dorul au înălțat poezia românilor pe curcubeiele valorilor universale. Cu suflet de culegător al folclorului, dar și de poet romantic, Eminescu își trăiește dorul chiar și în „Luceafărul”: fata de-mpărat e cuprinsă de dorul „ființei nepămîntești”: Cum ea pe coate-și răzima/ Visînd ale ei tîmple,/ De dorul lui și inima/ Și sufletul se împle.
Apoi Cătălin îi deschide porțile iubirii terestre: Căci amîndoi vom fi cuminți,/ Vom fi voioși și teferi,/ Vei pierde dorul de părinți/ Și visul de luceferi.
Nu cred că există poet român care să nu-și fi topit dorul în lirica sa, dar numai creația populară – poezia și doina – exprimă întregul univers de semnificații al cuvîntului dor, precum și intensitatea trăirii lui.
* Că de cînd te știu pe tine
   N-a rămas inimă-n mine
   Și cîtă-n mine-a rămas
   Ea de dorul tău a ars.
* Cine m-a dat dorului
   Aibă casa cucului
   Și odihna vîntului
* Cine nu știe ce-i dorul
   Legene-mi-l cu piciorul
   Că și eu l-am legănat
   Pînă ce l-am învățat
* Că nu-i dor care să doară
   Cum este dorul de mamă
* Funză verde de mohor
   Du-te, dor, pe la izvor
   Și despică cetina
   Nu-mi despica inima
* Dorul, badeo, de la tine
   Peste văi și dealuri vine
   De nu-l poate opri nime
* Că și muntele că-i munte
   Și tot are doruri multe
   Colea-n deal, într-o grădină,  
   A prins dorul rădăcină
* Maica din friguri mă scoate,
   De la cîte, de la toate,
   De la două nu mă poate:
   De la dor și de la moarte. ș.a.m.d.
Deci, dorul este echivalent cu viața, numai moartea poate să-l suprime. El e resimțit de orice român în adîncul sufletului, el cutreieră și azi cîntecele de pe întreg cuprinsul țării.
(va urma)
ELIS RÂPEANU