Ce rămâne dintr-un popor care își pierde limba? Un teritoriu cu locuitori, dar fără suflet. Moștenirea noastră nu este doar materială, nu sunt doar bisericile, satele, cetățile și obiectele de artă. Moștenirea noastră trebuie să fie în primul rând spirituală: felul în care gândim, simțim, ne exprimăm. Dacă nu mai vorbim românește, cum mai putem înțelege doinele, baladele, colindele care s-au transmis din tată în fiu? Dacă nu mai folosim româna ca limbaj al sufletului, cum mai putem înțelege subtilitățile credinței noastre, ale obiceiurilor, ale tradițiilor? Aruncăm totul la gunoi, cu părinți cu tot? Ne convine sau nu, limba română e parte din familia noastră, iar îndărătul unui panou pe care scrie Home, sweet home, nu Cămin sau Bine ați venit!, stau chipurile unor bunici care se întreabă din lumea cu lumini, ce scrie acolo. Dacă nu mai avem o limbă comună, cum mai putem sărbători împreună, să ne plângem morții împreună, să ne spunem poveștile unii altora? O țară fără limba națională nu este decât o întindere de pământ pe care se vorbește o limbă străină, un loc din care spiritul a fost alungat. A ne salva limba înseamnă a ne salva pe noi înșine.
Pentru națiunile care au reușit să se elibereze de dominațiile vremelnice și să își adune poporul în granițele sale firești, în matca geo-politică a frontierelor lingvistice, limba oficială este mai mult decât un simplu instrument de comunicare. Ea este sigiliul identității naționale, elementul care, alături de istorie, tradiții, mentalitate și credință, definește existența unei comunități. Însă, într-un prezent tot mai ancorat în valul globalizării, asistăm la un fenomen periculos: dezintegrarea treptată a conștiinței lingvistice și, implicit, a identității naționale. O nouă formă de cucerire e subordonarea lingvistică. Dacă în trecut, marile puteri își construiau imperiile prin războaie și cuceriri sângeroase, acum, aceeași schemă este aplicată prin metode subtile, sub masca unui bine comun. A crede că statele care au impus ordinea mondială prin sabie, tun, mitralieră, tanc, bombardier și spionaj, dar și prin cumpărarea de loialități cu punga celor 30 de arginți s-au transformat brusc în binefăcători este o iluzie care durează deja de prea mult timp. 
Unii au renunțat deja la moneda națională. Alții se mai agață de ea. Dar limba este legătura cel mai greu de frânt, codul care definește identitatea unui neam. Reflexul natural de a asocia un grai cu o naționalitate este esențial: când auzi românește, știi că ai în față un român; când auzi maghiară, știi că e un maghiar; când auzi italiană, e clar că un italian e prin preajmă. Sigur, generațiile a doua și a treia din exil/ migrație schimbă această percepție, însă limba rămâne primul semn de identificare a unei națiuni. Problema este că, fascinați de deschiderile pe care le oferă limbile străine, mulți tineri români nu doar că învață engleza, ci tind să o substituie limbii materne, considerând că acest lucru le adaugă valoare. În realitate, iluzia superiorității prin renunțarea la propria limbă este o dovadă de nesiguranță și de slăbiciune a identității. Dacă nu îți asumi limba și cultura, dacă simți nevoia să te exprimi într-o altă limbă pentru a te simți important, ai deja un complex care te transformă într-un vasal, fie el și cultural.
Când rostești ceva în limba maternă, ești conștient și îți asumi greutatea afirmațiilor, pe când utilizând limba unuia pe care tu îl crezi superior, ceea ce spui nu mai este chiar atât de înfricoșător, căci inerent, te distanțezi emoțional de ceea ce spui. În limba națională, cuvintele au greutate; într-o altă limbă, ele pot deveni doar zgomot lipsit de responsabilitate. Această nesiguranță se vede inclusiv în modul în care românii introduc forțat în vorbire adverbul cumva. În loc să afirme clar că lucrurile sunt într-un fel sau altul, ele devin aproximative, nesigure, ascunse sub un văl de ezitare.
Eroziunea identității prin degradarea limbii e un alt aspect ce nu poate fi neglijat. Sigur, împrumuturile lingvistice sunt firești, au existat în toate epocile. Dar astăzi nu mai vorbim doar de împrumuturi, ci de o substituire forțată, de o invadare a limbii române și înlocuirea ei treptată cu un vocabular limitat, repetitiv și artificial. Este o sărăcire deliberată, o amputare a bogăției lexicale, o reducere a limbii noastre la câteva clișee de import.
Și-atunci vin și spun răspicat, asumându-mi și delictul de corupere a cititorilor: o națiune care își părăsește limba de bună voie își semnează sentința. Nu degeaba se spune că atunci când vrei să distrugi un popor, nu ai nevoie de armate, e suficient să îi distrugi limba. A fi un popor înseamnă a avea un teritoriu, o istorie, o cultură și o limbă. Granițele noastre sunt tot mai permeabile, istoria ne e trucată și în mare parte obturată, cultura noastră a luptat mereu cu imitatorii celei mondiale, astfel că, renunțând la limba noastră, devenim doar o populație fără contur, un grup anonimizat într-o lume care nu mai recunoaște românitatea ca pe o identitate clară.
Limba română nu trebuie apărată prin impuneri artificiale, ci prin asumare cu demnitate. Pentru că o limbă pierdută este o națiune moartă. Iar noi nu ne permitem acest lux.
Alice Valeria Micu