Într-o zi senină de vară, zona Viscri poate fi comparată în frumuseţe cu Toscana sau Provence, chiar dacă este un alt tip de privelişte, mai sălbatică. Dealurile nu au fost rînduite de mîna omului, ierburile cresc încă libere, oile sînt mînate de ciobani ancestrali. Asfaltul, oricum foarte prost, deși turnat de numai cîțiva ani, se termină unde începe satul; şi bine face că nu merge mai departe, fiindcă o panglică de bitum prin Viscri ar fi ca un proces-verbal între metaforele lui Fănuş Neagu. Viscri este arhetipul spaţiului rural vest-european, păstrat nealterat. Uliţele îngrijite – unele dintre ele pietruite – se unesc într-o „piaţă“ alungită, înverzită de-a lungul unui pîrîu, casele înlănţuite se ţin departe de drumul mare, iar biserica fortificată domină localitatea de pe o înălţime.

Istoria la Viscri începe în Secolul al XII-lea, cînd aici au fost așezați secui. Ei au ridicat o primă biserică, din piatră de calcar, alb-verzuie, care a și dat numele locului. Secuii care au construit prima biserică au fost strămutați după mai puțin de 100 de ani de la așezare, locul lor fiind luat de sași, pomeniți de izvoarele istorice inițial sub denumirea „flandrenses” (flamanzi). În Evul Mediu, Viscri avea o populație de circa 300 de persoane, fiind menționate 48 de gospodării în documentele din perioada 1480-1540. Poziția retrasă a așezării explică și apariția sa relativ tîrzie în documente. Abia pe la 1400, ,,Alba ecclesia” (alias Viscri) apare într-un registru al localităților pentru plata impozitului datorat episcopatului, al comitatului de Rupea (Kosd). Pe la 1500, Viscri este enumerată printre comunele libere ale Scaunului de Rupea, cu 51 de gospodării, trei păstori, un dascăl și doi săraci. Aici, ca și în alte comune, vechimea bisericii confirmă că așezarea coloniștilor germani a luat ființă la sfîrșitul Secolului al XII-lea, cînd a fost colonizată și partea apuseană a viitorului Scaun al Rupei.

Prima schimbare majoră în arhitectura social-culturală a locului a intervenit în Secolul al XVIII-lea, cînd la marginea satului s-a așezat un grup de ciobani români, care au ajuns în secolul următor să formeze o treime din populație. Transformarea radicală a localității a avut loc, însă, cu doar două decenii în urmă, cînd majoritatea sașilor au emigrat, lăsînd locul unei majorități de romi.

Biserica-sală romanică, cum mai există în zona Rupei doar în Homorod (biserica-sală din Criț aparținea deja stilului de trecere de la romanic la gotic), a avut o predecesoare care a fost parțial inclusă în acest edificiu. Coloniștii germani (care s-au așezat în Viscri ca imigranți după domnia regelui Geza al II-lea, adică după 1162, ca ,,alii Flandrenses”, în ultimul sfert al Secolului al XII-lea) au găsit pe promontoriul din nord-estul comunei actuale o mică capelă. Aceasta avea formă rectangulară, cu absidă semicirculară spre răsărit, iar unicele podoabe erau pietrele cubice ecarisate ce formau colțurile sălii și începutul absidei, o arcadă semicirculară a intrării sudice. După piesele descoperite în mormintele dinăuntrul și din afara capelei, monede și cercei de tîmplă de la începutul Secolului al XII-lea, aceasta datează între 1100-1120 ca aparținînd unui grup de secui ce păzeau în acest punct granița statului maghiar feudal, înaintea sosirii coloniștilor germani.

Ar fi vorba despre componente primitive, incluse în actualul ansamblu al bisericii fortificate. Din incinta veche s-au conservat părţi din sud, est şi nord. A fost construită din piatră de rîu şi de nisip. Din donjon nu mai avem decît fundaţiile şi componente din elevaţie, peste care s-a ridicat, la mijlocul Secolului al XVII-lea, o clopotniţă nouă. Unele informații susţin însă că acelaşi turn ar păstra elemente vechi (parterul boltit, etajul întîi, cu un ancadrament romanic, o scară în grosimea zidului).

Lucrările s-au derulat în preajma mijlocului Secolului al XVII-lea. Inscripţiile latine de construcţie, bogate, dezvăluie nume de meşteri (Johann Hartmann din Lovnic, David Zanko şi Stephan Schuller din Ungra). Galeriile de tragere adăposteau la nivelul solului locuinţele sătenilor. Astăzi aspectul lor s-a pervertit prin acoperişuri oblice şi uniforme, coborîte de la fosta linie a acoperişurilor, de la nivelul doi, la nivelul maxim al parterului. Un zid scund, compus din segmente rectilinii, formează o curtină exterioară. După unele opinii el ar fi apărut doar în Secolul al XVIII-lea. Biserica este ridicată pe un deal ce domină satul, nu este nici impozantă cum sînt cele de la Biertan sau Valea Viilor și nici solidă ca Prejmerul. Nu are nici curtea încîntătoare a Cîlnicului și nici frescele de la Dîrjiu, dar are proporţiile cele mai armonioase, iar cele cinci turnuri și bastioane patrulatere care o înconjoară par că se îmbină ca o coroană în jurul ei. De la înălțimea ultimului nivel al turnului se poate vedea cel mai bine peisajul din jur și se poate observa, ca în palmă, morfologia satului, tipică pentru coloniștii germani – parcele lungi și înguste de teren, în spatele caselor aliniate perpendicular pe stradă.

Biserica gotică a dobîndit coridoare de tragere sub cornişa acoperişului, pe ambele componente majore (altar şi navă). Acelaşi element, la navă, se sprijină pe arce care urcă din vechile contraforturi. Nava a fost unită cu vechiul donjon, care, la rîndul său, a fost supraînălţat pînă la cinci nivele. Şi turnul posedă o galerie de coronament, din lemn. Al şaselea nivel de turn este deja în acoperiş, fiind dotat cu găuri de tragere. Numeroase reparaţii şi restaurări cunoscute (1715, 1717, 1743, 1845, 1930, 1970-1971, 2003) au atacat unele sectoare de ansamblu, fără să le cunoaştem documentaţiile. Din anul 1999, ansamblul este protejat de o calificare a UNESCO.

Popularitatea satului a început să crească după 1912, an în care artistul plastic sas Eduard Morres a locuit aici și a realizat o serie de picturi inspirate de peisajul idilic al localității. Viscri (Deustchweisskirch) a devenit cunoscut în întreaga Europă aproape 100 de ani mai tîrziu, după ce prinţul Charles a cumpărat o casă aici în 1996 şi a vorbit în multe interviuri despre frumuseţile satului din Transilvania.

Ursula Radu-Fernolend, descendent al coloniștilor din Germania de azi și ai căror strămoși au locuit în această așezare din podișul Transilvaniei timp de secole, este unul dintre membrii consiliului pentru Mihai Eminescu Trust (MET), care de 20 de ani joacă un rol crucial în conservarea arhitecturii satului Viscri. Frumuseţea locului a atras atenţia fundaţiei patronată de prinţul Charles, care a renovat biserica şi alte cîteva case din zonă dîndu-le strălucirea de altădată. Izolarea, dar şi absenţa altor ocupaţii în afară de agricultură, au făcut ca pe la sfîrşitul anilor ‘90 să apară proiectul ,,Şosete din lînă naturală din Viscri”, iniţiat de doi nemţi stabiliţi aici. Şosetele croşetate din vechi pulovere de lînă de către femeile din sat erau la început date în schimbul alimentelor (zahăr, ulei sau pîine). Cum grămada de şosete a început să crească, cu timpul trocul s-a transformat într-un adevărat proiect la care participă 125 de femei din sat. Ţărăncile tricotează aproximativ 10.000 de perechi de şosete, mănuşi, căciuli, pulovere sau papuci de pîslă care ajung la depozitul central din Naumburg Germania, de unde se vînd în toată ţara.

În toamna lui 2012, localnicii au lansat dulceaţa de Viscri care costă 365 de euro borcanul. Acesta se vinde la pachet cu un săculeţ şi o linguriţă de argint, iar marea lansare a avut loc la Paris. Reţeta este secretă, dar producătorii au dat cîteva indicii. „Este o dulceaţă făcută din fructe de pădure, iar prezentarea este una pentru produse de lux. Borcanele sînt învelite într-o ţesătură de argint şi sînt însoţite de linguriţe de argint“, declara Cristi Gherghiceanu, unul dintre sătenii de la Viscri direct implicaţi în proiect.

Satul lui Charles, cum este cunoscut acum Viscri, este vizitat anual de peste 15.000 de turişti, majoritatea străini. Viscri a fost trecut pe harta mondială a satelor tradiţionale din lume, aflîndu-se în patrimoniul UNESCO.

RRM