În urmă cu 6 ani, cînd domnul Neagu Djuvara încă trăia, iar eu citisem deja o parte din cărțile domniei sale, ba chiar corespondasem cu dînsul pe diverse teme istorice, primind lămuririle cerute, am ajuns să citesc cartea sa, intitulată „Între Orient și Occident”, o lucrare care mi-a adus lămuriri legate de numeroase aspecte pe care nu le cunoșteam îndeajuns de bine privitoare la regimurilor fanariote din Secolul XVIII - începutul Secolului XIX. Tot atunci, mi-am achiziționat și cartea lui Radu Rosetti, intitulată „Amintiri. Ce am auzit de la alții. Din copilărie. Din prima tinerețe”, lucrare ce evidențiază obiceiurile, felul de a trăi, de a gîndi și de a acționa al românilor din acele vremuri.

De la început vă spun că nu sînt istoric. Totuși, uneori, însoțind turiștii străini prin România, trebuie să le vorbesc despre foarte multe lucruri, inclusiv despre istoria acestei țări și, ca urmare, am nevoie să citesc și să studiez foarte mult pentru a le putea sintetiza anumite situații. Asta am să fac și acum, prin intermediul acestui articol: vă voi explica de ce consider că trăim într-un regim asemănător din multe puncte de vedere cu cel fanariot.

Domniile fanariote reprezintă o perioadă istorică întinsă pe o durată de 110 ani, în care domnii acestor două principate românești nu mai erau alești de boierii țării, ci erau impuși de sultan. Se ajunge la această situație în momentul în care Țara Românească încearcă să iasă de sub tutela Imperiului Otoman profitînd de faptul că trupele Imperiului Habsburgic erau pe culmile Carpaților transilvani, iar Imperiul Țarist al lui Petru cel Mare era incomodat de vecinul său turc de la sud. Astfel, domnitorii și boierii români au încercat să mulțumească aceste trei mari puteri pentru a cîștiga mai multă independență pentru țările lor. În Moldova ultimul domn care încearcă un astfel de joc este Dimitrie Cantemir, care se aliază cu țarul rus, dar pierde la Stănilești pe Prut bătălia contra turcilor și este nevoit să emigreze în Rusia. Dincoace, în Țara Românească, Constantin Brâncoveanu este omorît în 1714, iar turcii înăspresc controlul asupra acestui principat românesc.

Din acest moment, turcii vor începe să ne impună domnitorii. Aleg, pentru asta, greci dintr-un cartier turcesc al Istanbulului, numit Fanar (de la cuvîntul ,,fanal”, ce înseamnă ,,far de navigație”). Acești greci făceau deja parte din elita politică a statului turc din cauza faptului că vorbeau limbile occidentale pe care turcii nu le învățaseră pentru că religia îi împiedica să vorbească limbile necredincioșilor. Astfel au ajuns repede în poziția de translatori și negociatori direcți ai turcilor cu habsburgii, italienii sau francezii ori englezii acelor vremuri.

Ca să ajungă domni în principatele române, unde mulți greci au găsit un teren propice afacerilor lor, mult mai avantajos prin comparație cu cel din Turcia și cu dificultățile pe care le întîmpinau negustorii în Imperiul Otoman, asemenea unui teren de afirmare a puterii lor politice crescînde, mulți dintre fanarioți au intrat în rîndurile boierimii muntene și moldovenești prin alianțe matrimoniale. Totuși, atît aceștia, cît și cei străini de țară trebuiau să plătească sultanului, după obiceiul pămîntului, un plocon atunci cînd erau învestiți domni. Ploconul acesta consta într-o sumă amețitoare de bani, pe care, ca și astăzi, dacă nu o aveai, trebuia să apelezi la creditori, adică băncile moderne. Cînd te duceai să-ți preiei „postul” din suita ta, pe lîngă familie și favoriți veneau cu tine și creditorii.

(va urma)

Marius Marin, antreprenor HORECA