Cînd a început să joace în filme, Alexandru Virgil Platon (1933-2020) avea 28 de ani și era profesor de Română la o școală generală din Mediaș. La fizicul său impresionant, ca de rugbyst, pe unde călca, făcea groapă în pămînt și se zguduia școala. Iar, cu figura aia cumplită ca de monstru care înghite copii nefierți și nefripți, părul negru vîlvoi, ochii adînciți în orbite, precum și ditamai nasul, cît pumnul, speria lumea. Dar, surprinzător, cînd intra în clasă, copiii izbucneau în rîs și-l aplaudau. Căci așa sînt copiii, nu au cultura fricii, și ce îi sperie pe adulți, pe ei îi amuză, considerînd, în naivitatea lor, că, pe lîngă oameni, în lumea asta, trăiesc și personaje de basm, Feți-Frumoși, Zmei și Babe-Cloanțe.
De aceea, în 1961, cînd tovarășii culturnici din Cinematografie au luat hotărîrea să ecranizeze romanul ,,Setea”, al prozatorului Titus Popovici, în regia lui Mihai Iacob și Mircea Mureșan, pe cine să-l pună în rolul lui Ezechil, fiul rebel și turbulent al moșierului Gavrilă Ursului? Pe Virgil Platon, că altul mai reprezentativ nu aveau. Cine-și mai amintește, în anii aceia era în plină desfășurare campania de colectivizare a agriculturii, și Cinematogafia era datoare cu multe producții de propagandă. La talentul său, Virgil Platon primise un rol mic, dar se ținuse cont că nu era actor de meserie și se afla abia la debut. Ce bine i-ar fi stat rolul lui Mitru Moț, interpretat de Ilarion Ciobanu, care, abia întors de pe front, intrase în partidul comunist de capul său, mai mult cu sufletul, dar promitea să obțină și carnetul. Și noaptea, Ilarion Ciobanu se iubea cu Flavia Buref, sora lui Ezechil, în podul gajdului, desigur doar în film, sperînd că, într-o zi, vor face și nunta. Pentru început, Mitru Moț se împrietenește cu activistul Ardeleanu și se angajează slugă la boierul Gavrilă. Iar debutantul Platon are o scenă teribilă cu taică-său, rol interpretat de George Calboreanu, cerîndu-i partea sa de pămînt. Dar bătrînul, ca și Moromete din Cîmpia Română, avea damblaua să-și țină familia strîns unită în jurul său, neconcepînd să-și împartă hectarele cu numeroșii săi urmași. Și cînd Ezechil vine și-i cere moștenirea, întrucît vrea să se însoare, moșierul îi răspunde că numai după moartea lui familia va moșteni ce era de moștenit. Dar, dacă nu mai are răbdare, să facă bine să pună mîna pe secure și să-i dea una în cap. Furios, Ezechil părăsește odaia prin ușă, nu pe ușă, făcîndu-l pe un frate, interpretat de neuitatul Dem Savu (dacă nu l-ați uitat pe Căpitanul Val-Vîrtej) să întrebe candid: ,,Dar, cine sărăcia a făcut ușa asta țăndări?”. La care bătrînul avea să-i răspundă: ,,Vîntul, dragul tatei, vîntul!”. Per total, filmul ,,Setea” era o tîmpenie propagandistică, însă, raportat la ce se face azi ca film țărănesc, era ceva acceptabil. Fiindcă avea de toate: și legionari (Ion Besoiu), și chiaburi (Ștefan Ciubotărașu), și activiști comuniști (Colea Răutu), și femei frumoase (deja numita Flavia Buref, care, în civilie, era nevasta lui Titus Popovici și încă nu se îngrășase), și incendii, și gloanțe, și țărani murind ca proștii, cum a fost toată istoria românilor.
De aceea, cînd în 1967 tovarășii de la Buftea au hotărît să facă un film și după romanul ,,Codin”, al lui Panait Istrati, nu și-au mai bătut capul unde să găsească un actor cu moaca și mai ales cu fizicul de uriaș, care să-l ,,facă” pe Codin, haiducul bălților de la Brăila, urmașul lui Terente. Căci Virgil Platon era tot la Mediaș, profesor, nu actor. În consecință, l-au mai tuns și pieptănat, l-au învățat să meargă și să dea din mîini ca un actor adevărat, și mai ales l-au dublat la post-sincron cu Emanoil Petruț. Și, uite-l pe Codin, în regia lui Henri Colpi, dintr-o coproducție româno-franceză, cînd violent, gata să ucidă un bou numai dintr-un pumn, cînd să se împrietenească și să meargă la pescuit cu copilul Adrian Zografi.
Toată lumea îi prevedea o carieră strălucită lui Virgil Platon, mai ales după ce a terminat Institutul de Teatru, luînd nota 10 la examenul de diplomă, cînd a jucat în drama ,,Ondine”, de Jean Giraudoux, alături de frumoasa Daniela Anencov, deja celebră din emisiunile pentru copii de la Televizor, cînd juca cu Țăndărică, păpușica aceea de lemn foarte simpatică, frate cu Pinocchio. După acest eveniment, cariera actoricească a lui Virgil Platon, în loc să se ducă în sus, inexplicabil, a luat-o-n jos. În primul rînd, n-a făcut nici un spectacol de teatru, în București sau în provincie. Sau poate nu știu eu, dar nu cred. Și, în al doilea rînd, n-a mai avut parte de nici un rol important în filme. Doar roluri mai așa: legionarul acela, en bluson cuir, într-un rolișor din filmele lui Sergiu Nicolaescu, și rostind doar cîteva cuvinte (,,Nu trageți, bă, sînt eu!”); jandrmul care îi tot amenința cu pușca pe Cosma Brașoveanu și Aurel Cioranu, frații cretini ai lui Păcală-Papaiani, filmul lui Geo Saizescu, care mai rezistă și astăzi, pe ici-pe colo. Dar nu și partea a doua, care face concesii prostului-gust, punîndu-l pe Păcală bătrîn să i-o tragă Adrianei Trandafir, într-un prepeleac, sau cu Magda Catone defilînd, numai în chiloți, încoace și încolo. Puah!, ce mizerie: să interpretezi filonul de aur al literaturii române populare într-o manieră scîrboasă, de inspirație americană, doar fiindcă așa e moda în zilele noastre. Unde a mai jucat Virgil Platon? A-ha, într-un film cu activiști, unde parcă era tovarășul cu șapcă și mapă, venit de la București, să facă și să dreagă într-o fabrică. Dacă ar fi fost după mine, aș fi făcut cu el personaje ca ,,Rîmaru”, să zicem, sau ,,Bozoncea”, sau ,,Zahei Orbul”, după o nuvelă de V. Voiculescu, sau ,,Ion-Vodă cel Cumplit”. Sau ,,Rasputin”, sau ,,Cocoșatul de la Notre Dame”.
Dar, soarta nemaifiindu-i prielnică, încet-încet, Virgil Platon s-a întors la prima iubire – cea de profesor de Română, și s-a dedicat fiicei sale, studentă la Medicină în Tîrgu Mureș, devenită mai apoi, după cum mi se lăuda el, o reputată doctoriță. Cunoscînd misterele geneticii, care aranjează ca fetele să semene cu tații lor și băieții cu mamele (cum stau lucrurile și în familia mea), cu greu m-am abținut să-l întreb cu cine seamănă distinsa domnișoară.
După 1990, l-am întîlnit pe Virgil Platon la obișnuitele Confrințe de Presă, ținute, vinerea, de Vadim, la sediul PRM din spatele Ateneului Român. Așa ne-am apropiat, ca un păhărel de țuică pe lîngă o damigeană de o vadră, cum suna comparația lansată de renumitul cunoscător de box, Gheorghe Mihalache, într-o carte a sa. În primul rînd, fostul mare actor s-a bucurat că țin minte atîtea amănunte din cariera lui artistică, și aproape că îi dădeau lacrimi cînd povestea întîmplări de pe platourile de filmare. Și ne tutuiam: el îmi zicea Pavelică, eu Ezechil. Arăta foarte bine și nici un moment nu mi-am închipuit că are peste 60 de ani, altfel n-aș mai fi făcut atît pe nebunul că sînt amic cu un actor. Uneori, își dădea cu părerea despre textele mele, mă critica, și nu mă supăram. Cum nu mă supăram nici la observațiile altui confrate, istoricul literar C. Popescu-Cadem. Ce citești, domnule, atîta?, se mira Ezechil. Te mai țin ochii? Păi, ce să fac? Ieși, dom’le, la plimbare prin oraș, că se întîmplă un fenomen cu noi. Sau aleargă prin parcuri, uite ce burtă ai făcut! Altădată, cînd ieșeam, duminica, pe Calea Victoriei, salutam în stînga și-n dreapta, era atîta lume din generația mea. Și cînd ajungeam acasă, mă certa nevasta, că mă așteptase cu masa. Acum, aproape că nu mai e nimeni dintre cunoscuții mei, s-au dus toți și a apărut o nouă generație...
Prin 1994 sau ’96, Virgil Platon candidase la Primăria Sectorului 6 din partea PRM. Dar el, nu și nu, că făcuse mișto de el o amică, actriță la ,,Tănase”, îl propusese într-o ședință și lumea îl acceptase. Fugi, domn’le, l-am încurajat, că ești un actor cunoscut, te-a văzut lumea în atîtea filme... Și dacă ieși, am adăugat, mă ai și pe mine în vedere măcar cu două camere? Să-i dau fie-mii ca zestre, cînd s-o mărita... Nu s-a ales nici primar, nici nimic. La Conferințele de Presă de vinerea venea tot mai rar, pînă cînd nu l-am văzut deloc. Îmbătrînea de-a binelea. Aveam telefonul lui, dar mă jenam să-l sun, ce faci, Ezechile, mai trăiești?... E bine, mi-a confirmat un cunoscut comun, tot profesor prin Drumul Taberei. Vrea să se pensioneze. Asta știam pînă zilele trecute, cînd, punîndu-l pe Mihăiță, nepotul meu, să caute ceva pe internet, m-a informat că Alexandru Virgil Platon murise în 2020, probabil de Covid. Fie-i țărîna ușoară lui Codin!
Tragedia comediantului
14 septembrie 2008. ,,Pentru Ștefan Iordache, comedia s-a sfîrșit. Unul dintre cei mai înzestrați actori pe care i-a avut România nu mai e. A ieșit de pe «această mare scenă de bufoni», cum numea Shakespeare lumea. L-am cunoscut îndeaproape. Se purta cu mine cînd foarte cald, cînd distanțat. Nu știa de unde să mă apuce. Tot timpul îmi reproșa că am ceva cu el. Cînd am scris despre rolul lui din filmul «Ticăloșii», n-a mai vorbit cu mine, spunea că de ce l-am băgat pe Dorel Vișan în față. Dar eu n-am făcut niciodată ierarhizări între actorii mari, dar lui Ștefan i se părea că, în ceea ce-l privește, fac. M-am uitat peste toate cronicile pe care le-am scris despre el și am conștiința împăcată. El face parte din familia lui Laurence Olivier, a lui Anthony Quinn, a lui Al Pacino, din aluatul lor histrionic. Un mare histrion, inteligent, subtil, delicat, un mare scamator, un măscărici de geniu, care însă prețuia mai mult viața deît scena și platoul de filmare. A iubit viața cu toate paharele ei pline. Le iubea foarte mult pe fetele mele și mă întreba mereu: «Ce-ți mai fac frumoasele?». O, Ștefane, Ștefane, de ce te-ai dus în pămînt înainte de vreme, în loc să te fi dus la timp la New York sau acolo unde-ți era locul, pe scena lui «Globe Theatre»? A lăsat în urmă un mare pustiu. Și cu toate acestea, acest mare Artist, dacă treci pîrleazul, e departe de a fi cunoscut. Nici măcar prin filmele pe care le-a făcut nu s-a impus în afară. Fiindcă l-au slujit regizori modești, care n-au ajuns la înălțimea lui, care nu i-au oferit șansa nici unui premiu internațional. L-am îngropat cu mentalitatea noastră dîmbovițeană. De care nu cred că ne vom lecui vreodată. Moartea stă în atitudinea noastră față de valoare și succes. România își îngroapă valorile cu fiecare mitocănie morală și politică. Am scris nu o dată, în acest colț de pagină, cu ce pretenție de europeni defilăm noi, dacă împroșcăm cu lături pe oricine are succes în afară. Nu ne bucurăm că cineva de pe ulița noastră ajunge pe scena lui Universal Studio sau în atenția postului NBC! Nu ne bucurăm de succesele unor artiști de-ai noștri. Dimpotrivă, fie îi împroșcăm cu noroi și insulte, fie îi ignorăm! Prin atitudinea românilor, atiștii mor înainte de vreme. Îi îngropăm cu fiecare mizerie politică, de aceea Ștefan Iordache ura politica, nici nu voia să audă de ea! Adică avem o mentalitate de groapă, de gropari! România este o țară care își îngroapă valorile! În necroloagele lui, toată lumea l-a pus alături de Nelu Ploieșteanu, dar nimeni n-a încercat să facă o apropiere între el și Laurence Olivier. Oare de ce? El trebuia să joace alături de Al Pacino și să cînte cu Louis Armstrong. Artiștii români, cu cîteva excepții, n-au avut mentalitatea de învingători planetari, de artiști care să se poată întrece cu americanii, francezii, japonezii. Dacă unii au reușit – Eminescu, Brâncuși, Enescu – ne-am uitat strîmb la ei. Sau Nadia, ca la un miracol. Cu talentul său imens, Ștefan Iordache a murit ca un necunoscut. Avea anvergura felliniană, dar s-a mulțumit cu Dan Pița. Aici, scriitorul, artistul nu poate trăi din munca lui. Plus că nu este respectat, nici de legi, nici de oameni. Moartea lui Ștefan Iordache este o tragedie națională. Grid Modorcea“

Cît a trăit în România, Grid Modorcea (n. 1944) a fost cronicar teatral și de cinema, critic literar și publicist, poet. Părea inepuizabil și, în ultimii 2-3 ani, avea o cronică fixă pe ultima pagină a Ziarului ,,Tricolorul”, al lui Vadim, care îl prețuia foarte mult. Dar, într-o zi, a dispărut. Unde e Grid Modorcea? E-he, și-a luat familia și a tăiat-o în Canada! Sătul să mai fie umilit de toate scursurile încăpușate în societatea românească, și-a luat soția și fetele – frumoasele gemene Mihaela și Gabriela, fondatoarele Grupului vocal de succes ,,Indigo”, și a emigrat, în speranța că le va fi mai bine printre străini. La fel cum au făcut și vor face atîtea milioane de români care au ajuns să se sufoce în țara lor.

Pagină realizată de PAUL SUDITU