În mai 2021, se împlinesc 107 ani de la nașterea AUROREI GRUESCU – prima femeie inginer silvic din România și din lume. Date și aspecte importante din viața și realizările sale, care ne-au servit la închegarea acestui eseu, se pot citi în diverse publicații (și nu numai din domeniul silviculturii), dar, cele mai multe, ni le oferă Rodica Simionescu în volumul de 162 de pagini pe care i l-a închinat – Legămînt cu taina codrilor (Ed. Comandor, Constanța, 2001), pe care-l am cu dedicația celei evocate. La pagina 244, citim următoarea dovadă: în 1990, cînd a fost reînființată Societatea „Progresul Silvic”, „la îndemnul domnului Profesor dr. ing. Victor Giurgiu, președintele Societății, și al domnului ing. dr. Cristian Stoiculescu, vicepreședintele Societății, doamna Gruescu a fost rugată să scrie celor mai importante instituții de învățămînt superior silvic din Italia, Franța, Germania, Rusia, SUA, Elveția, Austria, pentru a verifica dacă într-adevăr este prima femeie inginer silvic din lume. S-au primit răspunsuri în sensul că nu se cunoaște vreo absolventă a acestei facultăți înainte de 1938”. La acest lucru dovedit, scrie Rodica Simionescu, „mai trebuie spus ceva: nu numai că, învingînd prejudecățile, a făcut o meserie consacrată, din start, bărbaților, dar a făcut-o excepțional”. Această profesie a fost, pentru Aurora Gruescu, o chemare. Ea considera că un pădurar adevărat înțelege graiul arborilor și știe să comunice cu ei. Și această femeie, la care, încă din copilărie, s-a înfăptuit „legămîntul cu taina codrilor”, își simțea sufletul călcat în picioare în fața pădurilor degradate.

S-a născut pe 11 mai 1914, „în tragicul an de debut al Marelui Război din 1914-1918, în defileul Oituzului, acolo unde Armata Română – prinsă între cea mai redutabilă armată a timpului și trupele de debandadă ale unui aliat îndoielnic – în frunte cu Generalul Eremia Grigorescu, avea să oprească, cu sacrificiul suprem al celor mai bravi dintre fiii săi, sub deviza „Pe aici nu se trece”, străpungerea frontului și să-i confere nemurirea (după cum consemnează dr. ing. Cristian D. Stoiculescu). Părinții săi, învățătorii Maria și Chiriac Dragomir au avut șase copii și toți au făcut studii înalte: Ionel – inginer silvic, Nicolae – teolog, preot cu har în orașul Roman, Constantin – inginer mecanic, Eugen – avocat, Chiriac – agronom și farmacist, poet talentat:

Portul nostru de la munte,

Portul nostru de la țară

E din doine și din lacrimi

Și din flori de primăvară.

Aurora a fost ultimul dintre cei șase copii. Amintirile din război i-au marcat mai mult pe frații săi care erau mai mari. Tatăl a participat la luptele de la Oituz, zonă în care satele au fost distruse. Doamna Maria Dragomir s-a refugiat cu copiii în mai multe localități, printre care și Onești. Blîndă și bună,dar și vitează – ca orice moldoveancă – sufletul familiei – a-nfruntat cu greu nevoile, încercînd să facă viața copiilor cît mai normală. Băieții plecau din cînd în cînd, cu bicicleta, să-și vadă tatăl la Oituz. Într-o zi, au luat-o și pe micuța Aurora și au ajuns în localitate: din curtea părintească nu mai era decît un vișin. După război, cu stăruință și multă muncă, au reușit să reconstruiască, din temelii, casa și să refacă școala de băieți, pe frontispiciul căreia domnul învățător Chiriac Dragomir a pus tot placa de marmoră de la vechea școală, scăpată ca prin minune de la bombardamente, pe care scria în relief: Voiesce și vei putea/ Luminează-te și vei fi. Chiriac Dragomir mergea în fiecare vară la Vălenii de Munte, la Universitatea de Vară a Profesorului N. Iorga. Aici s-a remarcat prin luările de cuvînt, și marele istoric a vrut să-l cunoască mai bine. A făcut o vizită la Oituz. A mai venit, apoi, aici la inaugurarea „Ligii Culturale” din comuna Oituz, aducînd și un camion de cărți.

Aurora a crescut alături de frații ei mai mari, alături de pădure și „își dorea să nu fi fost fată și se ruga uneori la Dumnezeu să o transforme în băiat. Juca fotbal cu ei, mergea cu bicicleta, ajunsese să călărească și cu fața spre coadă sau în picioare pe spinarea calului, prietenul ei”. După școala primară, tatăl a dus-o la Școala Centrală de fete – una dintre cele mai vestite instituții de profil din România, devenită o adevărată pepinieră de celebrități din domeniul științei, culturii, artei românești. Și parcă a fost un destin să-și formeze spiritul și visarea pe băncile acestei școli. Cum fusese un copil crescut în libertate, în raiul codrului, întoarcerea în copilărie era o chemare, și gîndul i se umplea de atmosfera din casa părintească, de cîntecul păsărilor din jurul localității de naștere.

Pădurea dăinuiește de milenii pe aceste meleaguri. Își leagă ramurile și și le pleacă, uneori, pînă la pămînt, își îngînă adierile de vînt cu murmurul izvoarelor, înfruntă cu vitejie viscolul și-și înfige rădăcinile în adîncuri să țină strînsă țara, servind drept adăpost haiducilor și oferindu-le casă celor băjeniți din calea hoardelor venetice. Totuși, pădurea avea parcă nevoie de un suflet de femeie și de o minte care a crescut odată cu ramul codrului, care să-i descifreze noi și noi taine ascunse în scoarța pomilor, în mugurii din care se înalță hohotul de frunze și flori. Și acea femeie avea să fie Aurora Gruescu.

Deși, după terminarea liceului, părinții au rugat-o să facă Medicina – „să avem și noi pe cineva care să aibă grija noastră la bătrînețe”, Aurora tot studentă la Silvicultură a reușit să se stabilească. A dat întîi examen la Medicină și a reușit. La Politehnică, de care ținea și Facultatea de Silvicultură, nu se dăduse încă examen. S-a înscris și aici, de mînă cu fratele său, inginer silvic, și s-a prezentat la examen. Cum rezultatele se comunicau peste o lună, în timpul acela a urmat Medicina, dar și-a dat seama că nu-i place deloc. S-au dat apoi rezultatele la Politehnică și s-a văzut pe listă, ca reușită. În anul preparator, foarte greu („se făceau matematică, fizică și chimie cu toptanul”), erau doar cinci fete reușite printre sute de băieți. Învață zi și noapte și trece toate examenele, avînd Profesori renumiți: la Chimie, pe domnul Toporanu, iar la Fizică, pe vestitul Vasile Bianu (1883-1978) căruia i se dusese vestea că încearcă să descopere perpetuum mobile. În toamnă, dă examen la specialitate: 130 de candidați pentru 13 locuri. A reușit! Prima studentă la Facultatea de Silvicultură. Decanul facultății, Prof. dr. Vintilă Stinghe, o sfătuiește să urmeze Facultatea de Chimie industrială, „o să-ți fie greu la Silvicultură, asta nu e o meserie pentru o femeie!”. Aurora îi răspunde că are o pădure acasă la Oituz, că va merge acolo să aibă grijă de ea… Dar l-a ascultat pe decan și s-a înscris la Chimie, apoi s-a dus acasă, „unde erau și frații ei. Le-a povestit toată întîmplarea și ei s-au făcut foc. Cum să renunțe la Silvicultură? Au trimis-o urgent, la București, la decan și ea a cerut ferm să o mute din nou la Silvicultură”. Acesta a fost destinul ei: să fie prima femeie inginer silvicultor din România, dar și din lume, după cum s-a stabilit ulterior.

În primul an de studenție, a suportat ostilitatea, apoi indiferența din partea colegilor, dominați de concepțiile vremii. Cu timpul, datorită seriozității cu care se pregătea și competenței de care dădea dovadă la examene, studenții au socotit-o drept colega lor. Au devenit „frați” și vor trăi numai și numai pentru pădure. Înainte de absolvire îl cunoaște pe inginerul chimist militar Carol Gruescu, bănățean de origine, cu care a făcut nuntă mare la Oituz. Au fost cununați de preotul Ion Tudorache – bunicul artistei Olga Tudorache.

O vie amintire i-a păstrat „inegalabilului profesor Marin Drăcea, părintele silviculturii românești”, cu doctoratul în Germania: „Vorbea cu atîta convingere despre păduri, știa atît de multe încît, la sfîrșitul orei, pe lîngă faptul că plecai cu lecția învățată, erai hotărît să nu abandonezi niciodată pădurea”. Cu diploma de inginer silvic în buzunar, la 1 decembrie1938, Aurora Gruescu și-a început serviciul la „cultura pădurilor” din cadrul Casei Pădurilor Statului (CAPS). În timpul războiului, administrația CAPS-ului s-a refugiat, din cauza bombardamentelor, la Lugoj, unde, sub conducerea ei, s-au realizat primele lucrări de teren. A înființat o pepinieră și a împădurit o poiană de la liziera pădurii, de 80 de hectare. Acestei noi păduri i-a rămas numele de PĂDUREA GRUIASCA.

Dar numele Aurorei Gruescu este legat și de multe alte înfăptuiri din domeniul pădurii din țara noastră. În zona Făgărașului a împădurit o zonă din apropierea uzinei „Victoria”, face parte din colectivul care întocmește primul plan de împădurire, pepiniere și recoltări de semințe, al Ministerului Silviculturii, participă la primul Congres al Silviculturii ținut la Cîmpulung Moldovenesc; timp de 10 ani îndeplinește funcția de șef serviciu Exploatări, apoi la Protecția și Paza pădurilor din cadrul Direcției Silvice București, unde a aplicat pentru prima dată în țară lucrări de combatere aviochimică a dăunătorilor pe mii de hectare de sol.

După ieșirea la pensie, Aurora Gruescu a prins drag de Filatelie și, în 1996, obține Medalia de ARGINT MARE la Expoziția Filatelică binațională România-Israel, pentru exponatul cu tematica Pădurea românească.

Am cunoscut-o personal pe această admirabilă femeie, la manifestările culturale de la Casa Memorială „Cezar Petrescu” de la Bușteni, unde, parcă ieri, avea loc anual „Salonul umoriștilor”, unde epigramiștii erau premiați de primarul Emanoil Savin, devenit apoi parlamentar. Aurora Gruescu avea casă (unde se retrăgea vara, lîngă pădure) peste străduța de lîngă Casa lui Cezar Petrescu. Gusta umorul și m-a invitat la masa rotundă din curtea căsuței, plină de pomi și verdeață. Am simțit că sufletele noastre sînt înfrățite de meleaguri similare. Cu prăjiturele în față, mi s-a destăinuit, cu voce înțeleaptă. Se mîndrea cu singurul copil – Gruescu Mircea Tiberiu, inginer cu studii de perfecționare în țări ale Europei, căsătorit cu o ingineră, Alexandra. I-au dăruit un nepot – Radu Gruescu – student la Politehnica din București, trimis la studii în Germania. Și atît de bine ne simțeam în convorbirile pe care le aveam, cu amintiri și glume, încît spiritul meu neastîmpărat i-a așternut acolo, în mirosul de flori și brazi, următorul catren:

Eu cred că-i lăudabil gînd

Ocolul silvic să se-ndure

Să ne invite-aici spunînd

Simțiți-vă ca în pădure.

De neuitat rămîne acea zi de 10 mai 2004, cînd a fost sărbătorită la împlinirea a 90 de ani de viață și 65 de ani de activitate și cînd primarul i-a înmînat diploma de Cetățean de Onoare al orașului Bușteni.

Nu voi uita figura ei, energia pe care a emanat-o pînă în ultimele clipe. Și, ca o chemare a Destinului, am vizitat-o, la căsuța ei, cu două zile înainte de a pleca spre sferele cerești, să se întîlnească cu iubitul ei soț. M-a luat cu mașina nepoata mea, de la Televiziune, Carmen Grigore. Era sîmbătă, 13 august 2005, și luni, de Sîntă Mărie (15 august) Aurora Gruescu s-a dus să ducă flori Maicii Domnului. În 2012, la 72 de ani, s-a dus după mama sa și Mircea Gruescu. Dar ea rămîne aici, cu noi, în coroanele copacilor, în cîntecul păsărilor. Sperăm să fim prezenți la solemnitatea în care Facultatea de Silvicultură din Brașov va acorda unui amfiteatru/unei săli de curs numele AURORA GRUESCU, așa cum merită cu prisosință.

Doamnă Aurora, noi nu te vom uita, cum nu te vor uita nici pădurile care-ți acoperă, acum, sufletul, ți-l leagănă și ți-l înalță.

Dr. ELIS RÂPEANU