Alexandra își mușcă buza de jos, își puse fața în palme și începu să plîngă încet. George își puse protector brațul pe după umerii ei și o trase spre el, încercînd să o liniștească. Simțind brațul lui, Alexandra ridică capul vrînd să spună ceva, dar fu întreruptă de soneria telefonului. Se uită la ecran, ezită o clipă ca și cînd i-ar fi fost frică să răspundă și, în cele din urmă, puse telefonul la ureche și spuse moale:
– Alo, da... Da... Da, știu că Iulia nu răspunde... Nu, nu e cu mine... Nu știu unde e... a dispărut... într-o poartă temporală... sînt aici cu Salvamontul. Aștept Poliția și pe dumneavoastră... Nu, încă nu știe nimeni prea multe lucruri... Tot ceea ce putem face este să așteptăm să se întoarcă. Vă aștept să veniți, da, vă aștept sus la capătul scărilor... La revedere...
– Mama Iuliei? – o întrebă salvamontistul.
Fata dădu din cap aprobator, iar chipul îi era brăzdat de urmele lacrimilor proaspăt scurse. Se încumetă și îl întrebă pe George:
– Și acum ce facem?
Băiatul o privi serios, și-i spuse doar atît:
– Așteptăm.
***
Iulia se urcă în Pobeda cu tovarășul Andrei, trase ușa după ea, puse centura de siguranță, își aranjă rucsacul pe genunchi și privi încrezătoare înainte. Motorul mașinii porni zgomotos și Andrei ieși pe drumul național, apoi o privi scurt pe fată și o întrebă:
– Sînteți pentru prima dată la Brașov?
– Nu chiar – îi răspunse Iulia – am mai fost de cîteva ori.
– Vă place orașul nostru? – continuă tînărul.
– Da, e foarte pitoresc, răspunse Iulia chiar în momentul în care depășeau Camping-ul de la Dîmbul Morii. Firește că în fața ochilor nu exista nici un Hotel Ramada, cît despre casele din Bunloc... nici pomeneală. La un moment dat, zări în fața ei o trecere la nivel cu calea ferată și întrebarea-i scăpă de pe buze:
– Unde-i podul de la Dîrste?
– Ce pod? – se miră Andrei.
Iulia-și dădu seama că risca să se afunde în explicații pe care nu voia să le dea, așa că bătu în retragere:
– Parcă era un pod aici, nu?
– Nu, nu a fost niciodată pod aici, răspunse Andrei, în timp ce se înscria pe Calea București.
Atenția cu care Iulia privea la fiecare detaliu nu-i scăpă tînărului de lîngă ea, dar el o puse pe seama farmecului exercitat de orașul său asupra turiștilor, așa că o lăsă în pace. Fata era încîntată. Acum, că știa unde se află, toate lecțiile de istorie a României începură să-i revină în memorie, împreună cu filmele turnate în perioada anilor 1950 - 1970, pe care le văzuse de nenumărate ori și de pe urma cărora memorase o sumedenie de lucruri care, iată, aveau să-i fie de folos.
Trecu pe lîngă Fabrica de Bere Ciucaș constatînd cu bucurie că era la locul ei, iar apoi mașina se avîntă pe o șosea mărginită pe partea dreaptă de cîmpuri imense, acoperite cu flori și ierburi, acolo unde, în anii 2020 se vor afla centrele comerciale Selgros, Metro și Carrefour, iar pe partea stîngă, se gîndi Iulia în timp ce întorcea capul, ar fi trebuit să fie... ooo, da, și chiar era era Fabrica de Autocamioane Brașov, în plină activitate. Fata o privi cîteva clipe, fiind întreruptă de Andrei care o întrebă:
– Vă place fabrica noastră? E una din cele cu care ne mîndrim. Anul acesta au ieșit de pe banda de montaj primele autocamioane SR – 131 Carpaţi, inventate de inginerii noștri – spuse băiatul vizibil încîntat.
– Serios? Eu nu mă prea pricep la mașini.
– Nu v-am întrebat unde vă las în oraș.
Iulia continuă să privească prin parbriz ca și cum nu l-ar fi auzit, gîndindu-se ce să-i răspundă, fiindcă în mod sigur nu putea folosi denumirile din anul 2022, așa că preferă să-l lase pe Andrei să propună și-i spuse fără să întoarcă capul:
– Unde vă e mai ușor.
– La Strungul e bine? – o întrebă el.
– La Strungul... Unde-i asta? – se miră fata.
– Așa e, dumneata nu cunoști orașul nostru, spuse el. E aproape de centru și sînt multe troleibuze care merg acolo.
Între timp, ajunseră în zona Mc Donaldʼs, cum o știa Iulia, dar nici vorbă de restaurant. Pătrunseră pe strada străjuită de plopi înalți, despre care Iulia auzise din poveștile părinților ei, și care acum era pavată cu piatră cubică, avea doar o bandă pe sens și blocuri construite pe partea dreaptă, în timp ce pe stînga era cîmp. Pobeda mergea spre Spitalul Județean, unde, spre surprinderea ei, nu văzu decît case și arbori. Întoarse capul spre Andrei și-l întrebă:
– Dacă am nevoie să merg la spital, unde găsesc unul?
– În zona centrală sînt cîteva spitale, mai avem și Spitalul Mîrzescu, dar mai bine să nu aveți nevoie de ele, răspunse zîmbind băiatul.
Ajunseră între timp la intersecția cu strada Zizinului, unde opriră la semafor, prilej pentru Iulia să observe zona. În dreapta lor, acolo unde în anii 2020 se va afla str. Zizinului, pe ale cărei laturi vor exista blocuri înalte, acum nu se afla nimic! Știa din scrierile istoriei locale că Brașovul se termina la această intersecție, dar nu-și imaginase niciodată acea zonă din orașul ei goală de conținut!  
Întorcînd capul spre stînga, în direcția centrului, observă că nu exista „insula” pe care se aflau băncile, clădirea ANAF sau cele de birouri, ci doar o stradă cu o bandă pe sens, încadrată de case. Aceea fu strada pe care Andrei viră, spunîndu-i fetei:
– Gata, am ajuns, asta e zona Strungu. Vedeți, pe partea stîngă e uzina care de anul trecut se numește Hidromecanica, fiindcă acum produce transmisii hidraulice și turbosuflante pentru motoarele Diesel.
– Înainte ce producea? – îl întrebă interesată fata.
Andrei zîmbi la ea și, umflîndu-se ușor în pene, spuse:
– Ce să producă altceva decît strunguri? Mai exact, primul strung românesc a fost produs aici!
– De aceea se numește zona „Strungul”! – strigă entuziasmată fata
– Exact! – punctă băiatul, pentru a o întreba apoi cu glas mai domol:
– Cum se face că nu știți despre primul strung românesc?
Iulia îl privi încurcată, dar își reveni repede și-i spuse, plecîndu-și rușinată ochii, în timp ce își frămînta colțul tricoului între degete:
– Eu sînt studentă în ultimul an la Litere... Știi, eu sînt mai mult cu cărțile, cu poezia.... Nu prea mă preocupă tehnica.
Andrei începu să rîdă înduioșat de atitudinea fetei și-i spuse în timp ce trăgea mașina la bordură:
– Lasă, nu-i nimic, e timp pentru toate! La revedere!
– La revedere și mulțumesc! – îi spuse Iulia, în timp ce se dădea jos din mașină.
– Poate ne mai vedem!
– Poate, cine știe? – răspunse fata, în timp ce Pobeda se desprindea de bordură.
Rămase singură pe trotuar și se uită în jur, ca să-și dea seama unde se află. Astfel, realiză că un pic mai spre centrul orașului, în vremea ei va fi una din gurile pasajului subteran de la viitoarea Cameră de Comerț și Industrie, care avea să se construiască pe locul vilei industriașului Folosea. Vizavi se afla clădirea Hidromecanica, ce va fi demolată pentru a se construi Centrul Comercial AFI. Începu să examineze cu atenție zona și, în mod reflex, duse mîna la buzunar și scoase telefonul să facă fotografii. În timp ce fotografia, se gîndi că măcar la atît o poate ajuta telefonul: să colecteze mărturii pentru cînd se va întoarce acasă. Dacă se va mai întoarce vreodată...
Cînd termină, puse telefonul în buzunar și apoi deschise rucsacul în căutarea sticlei de apă pe care o găsi aproape goală. Desfăcu capacul și sorbi ultimii stropi, după care o puse la loc gîndindu-se că pentru a cumpăra apă și chiar mîncare avea nevoie de bani, dar de bani din 1962, fiindcă cei de plastic pe care-i avea în buzunar cît și cardul bancar nu-i foloseau la nimic.
Începu să meargă agale, pe bulevardul pe care ea îl cunoștea drept 15 Noiembrie, dar care, în 1962, se numea V.I. Lenin, cugetînd cum să facă rost de bani. Era clar că fără acte nu se putea angaja nicăieri. Singura modalitate era aceea de a vinde ceva, dar ce? În acel moment, privirea-i căzu pe încheietura mîinii stîngi pe care se odihnea sclipind în soarele de vară, parcă făcîndu-i cu ochiul, singura ei bijuterie: o brățară Pandora cu 20 de biluțe pe ea. „Asta e! – se gîndi Iulia. Trebuie să găsesc o bijuterie și să vînd biluțele una cîte una, fiindcă sînt din argint și la cum arată, pot lua bani frumoși pe ele”. În mod normal, un astfel de magazin ar fi trebuit să existe în centrul orașului, așa că fata își îndreptă pașii într-acolo.
În cîteva minute ajunse la trecerea de pietoni din fața viitorului local „Panini”. Privind pe partea opusă, avu surpriza să vadă că pe blocul unde în prezent se află Filarmonica Brașov exista o pancartă pe care scria „Cinema Partizanul Roșu”. Peisajul era identic cu cel din prezent și totuși diferit. Trebuia să vadă cît mai repede cum stăteau lucrurile și în alte părți ale orașului, așa că se grăbi spre Piața Teatrului. Ajunsă în zona din fața Teatrului Dramatic, descoperi cu încîntare că acesta exista și se apucă să inventarieze clădirile. La o primă vedere, toate păreau a fi la locul lor, deși lipsea ceva dar nu putea spune exact ce. Se mai uită atentă încă o dată și văzu: lipsea Magazinul Star! În locul acestuia văzu o piață agro-alimentară și niște clădiri joase, ce păreau a fi garaje... desigur, garajele pompierilor! Iulia își aminti că în acea zonă fusese sediul Pompierilor înainte de a se construi magazinul, iar ea avusese norocul să ajungă exact la timp ca să le vadă! Scoase repede telefonul din buzunar, făcu cîteva fotografii și porni mai departe spre centru.
Apropiindu-se de Parcul Eroilor – așa cum îl cunoștea ea – văzu pe un soclu înalt gigantica statuie a lui Stalin dominînd zona. Iulia începu să alerge pentru a o vedea mai îndeaproape și astfel își dădu seama că arhitectura locului arăta diferit, nu doar din cauza existenței statuii, ci și a sistematizării rutiere. Astfel, pe toată zona din fața viitoarei Prefecturi se afla un imens sens giratoriu, iar la capătul străzii Republicii văzu o splendidă clădire în care recunoscu imediat Vila Kertsch. Clădirea fusese unul dintre cele mai importante și reprezentative edificii din Brașovul de altădată, fiind construit conform planurilor inginerului-șef al orașului, Christian Kertsch.
(va urma)
NICU MARIUS MARIN