Victoria Dragu Dimitriu este o scriitoare care, din 2004 încoace, tot publică volume închinate Municipiului București. De fapt, lucrări cuprinzînd convorbiri cu locuitorii urbei de mai ieri și de astăzi, inventare și descrieri de străzi, monumente și statui, care aduc unele amănunte și detalii, în fapt, lămuriri savuroase legate de istoria locului.
Despre cîteva dintre cărțile ei, primite cu interes de public, am scris și noi, nu demult: ,,Povești ale Doamnelor din București”, ,,Povești ale Domnilor din București”, ,,Alte povești ale Doamnelor și Domnilor din București”. Un comentariu despre ultima, ,,Străzi din București”, abia a văzut lumina tiparului în revista noastră. Dar nu ne-am gîndit că imediat poșta ne va aduce altă carte: ,,Povești cu statui și fîntîni din București”, apărută în 2012 la Editura ,,Vremea”, care va constitui obiectul acestor însemnări. Cartea, numărînd aproape 300 de pagini, plus un inventar de statui, busturi și fîntîni din București, peste 200 la număr, atrage atenția prin coperta care expune fotografia alb-negru a statuii domniței Bălașa, o splendoare, amplasată în 1838 în curtea Așezămintelor Brâncovenești.
Multe statui și fîntîni din București își arogă dreptul de a începe cu ele comentariul nostru. Dar, întrucît ne este greu să întocmim o ierarhie, începem și noi cu ce-a început autoarea cărții, care știe cel mai bine cum stau lucrurile.
Spătarul Mihai Cantacuzino, 1869
Unul dintre cele mai vechi monumente din oraș, își începe autoarea poveștile, este statuia spătarului Mihai Cantacuzino, amplasată în curtea Spitalului ,,Colțea”. De ce s-au hotărît bucureștenii să-i ridice o statuie? Pentru că personajul a fost ctitor de biserici, de școli și de spitale. Statuia este opera lui Karl Storck, un sculptor german cunoscut în epocă. Pe soclul statuii scrie: ,,Spătarul Mihai Cantacuzino, 1650-1714, fondatorul Mînăstirii Sinaia din Județul Prahova, Bisericii Fundenii Doamnei și Spitalului Colțea, în anul 1695”. Spătarul înlocuise o biserică din lemn cu una din piatră cu hramul Sfinților Trei Ierarhi. De aceea i se mai spunea și Mînăstirea Trisfetitele. În jurul ei s-au ridicat o școală, un spital cu 24 de paturi, spițerie, odăi pentru medici și profesori. (Tot așa făcuse, pe moșia sa de la Pomîrla districtul Dorohoi, și boierul luminat și iluminist Atanasie Bașotă cu Institutul lui, de fapt, un liceu în toată regula, unde, alături de școală, construise un bloc cu locuințe pentru profesori. Așa era moda timpului, importată din Occident, dimpreună cu profesorii. Dat în folosință în 1879, cînd primul director fusese numit filozoful junimist Samson Bodnărescu...) Ctitorul Mihai Cantacuzino era frate cu domnitorul Ștefan Cantacuzino și cu învățatul spătar Constantin Cantacuzino. Savantul moldovean Dimitrie Cantemir îi venea nepot de soră. Tot rudă cu el era și Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești. Dar, această rudenie apropiată nu i-a împiedicat ca, în cea mai bună tradiție românească, să se pîrască între ei turcilor, care i-au lichidat unul cîte unul. După cum crede Constantin Ionescu-Gion, spătarul i-a mai adăugat și Hanul Colței, pentru a asigura venitul așezămîntului. Cu puțin înainte de moartea sa din 1716, tot el ridicase și Turnul Colței, cea mai înaltă clădire din Bucureștii Secolului al XVIII-lea, dotat cu clopotniță, foișor de foc. După moda occidentală, i-a pus și ceas. Turnul a străjuit orașul un secol și jumătate, pînă cînd edilii din Secolul al XIX-lea l-au dărîmat.
Mihai Viteazul, 1874
Amplasată lîngă Palatul Suțu și în fața Universității, statuia ecvestră a lui Mihai Vteazul a produs mari emoții și tulburări în oraș. Dezvelirea ei s-a făcut în ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, în 1874, după ce a stat mai multă vreme în curtea Academiei, din pricina autorităților care se temeau să nu-i înfurie pe turci (mai aveam 3 ani pînă la cucerirea independenței), aducîndu-le aminte de înfrîngerea lor. La eveniment au asistat principele Carol, guvernul, alte oficialități, clerul și puhoi de lume cu ochii în lacrimi. Primarul Gh. Manu a rostit un emoționant discurs. Statuia este opera sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, maestru al lui Rodin. Mai întîi, se alesese ca loc al statuii Mînăstirea Mihai-Vodă, înălțată de domnitor în 1598, pe Dealul Spirii, dar ajunsă o ruină. Acolo ar fi trebuit amenajată o criptă adăpostind capul domnitorului, iar statuia să contribuie la amenajarea unei necropole bucureștene. Dar, n-a fost să fie așa. Și ce s-a întîmplat în anii 1980, cu dărîmarea ctitoriei lui Mihai Viteazul, știe toată lumea. Este interesant că aici, în fața Universității, se aflase biserica Mînăstirii Sf. Sava, ,,dată la pămînt” în jurul anului 1869. Dar viteazul voievod n-avea să rămînă singur multă vreme, căci, cu timpul, aveau să-i țină de urît: Ion Eliade Rădulescu, în 1881, Gh. Lazăr (1886) și Spiru Haret (1935).
Bucureşteanul Eminescu
La data cînd Victoria Dragu Dimitriu tipărea această carte, în București se găseau următoarele statui, busturi și efigii cu Mihai Eminescu. Cea mai importantă creație este statuia de la Ateneu, opera sculptorului Gh. Anghel. Turnată în bronz în 1965, la dezvelirea ei, din anul următor, marele artist nu mai era în viață. Încă din prima clipă, privirile bucureștenilor au rămas lipite de toracele gol, picioarele desculțe, palmele grele și mantia strînsă ca o pereche de aripi obosite, pe spinarea de bronz. Bărbatul, dezbrăcat și desculț, emana un suflu de spiritualitate și sfida protocoalele. Dar, curînd, au apărut și contestatarii. În zilele noastre, unii sînt de-a dreptul oripilați: vi-l puteți închipui pe Blaga desculț sau pe Hortensia exhibîndu-și buricul? Iar poetul, cu o ghirlandă de crizanteme atîrnîndu-i de gît, la fiecare 15 ianuarie, este de un kitsch îngrozitor.
Dar mai sînt și alte reprezentări plastice ale lui Mihai Eminescu în București. Ca, de exemplu, cea din Herăstrău, cu poetul așezat și cu o liră în mînă, opera lui Ion Jalea, mutată în grădina Ministerului de Externe. În parc a rămas stingher doar un bust de Mihai Onofrei. Același artist a risipit în București alte două busturi: cel din Parcul Carol și cel din curtea Liceului ,,Eminescu”. În Rotonda Scriitorilor din Cișmigiu, nu departe de Schitul Măgureanu, unde, ne spune Dimitrie Vatamaniuc, ar fi fost înmormîntat Ilie Eminovici, fratele poetului (,,Mort e al meu frate./ Nimeni ochii-i n-a închis/ În străinătate./ Poate-s deschiși și-n groapă,/ Dar ades într-al meu vis/ Ochii mari, albaștri luminează un surîs/ Doi vineți aștri/ Sufletu-mi trezește”). Prin urmare, în Rotonda Scriitorilor ne veghează preumblările bustul în marmură al poetului, cioplit de Ion Jalea. Alt bust se află în parcul Național (fost 23 August) și în Parcul Bazilescu. Dar cea mai veche este efigia de bronz a poetului din Cimitirul Bellu, opera lui Ion Georgescu. Sculptorul Filip Marin, prietenul poetului, care în 1889 îi luase masca mortuară în ipsos, îi făcuse și el un bust despre care, din păcate, astăzi, nu se mai știe nimic. Sper că nimeni dintre cei care au trecut pe acolo n-a uitat de bustul în marmură al lui Eminescu, străjuind senin și glacial în holul Facultății de Litere, vegheat de un Ovid Densusianu din celălalt capăt al holului, cioplit în calcar.
,,Kilometrul 0”, 1937
Dacă mai țineți minte, prin anii ’70-’80, în parcul Bisericii Sfîntul Gheorghe Nou și în fața statuii domnitorului-martir Constantin Brâncoveanu, ucis la Stambul dimpreună cu cei patru coconi ai săi și cu prea credinciosul său vistier Ianache Văcărescu, se afla o zonă cu pămînt uscat și bătătorit. Ei, bine, acel loc era tot ce mai rămăsese din monumentul ,,Kilometrul 0”, distrus în 1952. Totuși, cine avea răbdare și se credea o clipă Arghezi, scurmînd cu bastonul, scotea de sub iarba săracă rămășițele a ceva ce semăna cu un bazin și frînturi dintr-un vechi mozaic. Un provincial sau chiar vreun localnic, nimerit pe acolo, s-ar întreba ce semnificații să fi avut cercul de pămînt și ce mai rămăsese din ghizdurile vechii fîntîni. Întrebînd în stînga și-n dreapta, dar mai ales deschizînd ușa Palatului Suțu, ar afla că acolo era locul unui oracol unde începea măsurarea distanțelor dintre București și restul lumii. Locul era marcat de un Glob pămîntesc înconjurat de o centură de semne zodiacale. La umbra copacilor bătrîni, în paza bisericii ctitorite de domnitorul Brâncoveanu, se puteau descifra numele celor opt regiuni istorice ale țării: Ardealul cu stema Clujului, Banatul cu Timișoara, Oltenia-Craiova, Muntenia-București, Dobrogea-Constanța, Basarabia-Chișinău, Moldova-Iași, Bucovina-Cernăuți. Tot acolo erau săpate în piatră și numele unor localități basarabene: Soroca, Orhei, Bălți. Nume infamante într-o vreme, care contribuiseră la distrugerea monumentului în 1952. Autoarea cărții susține că, în 1995, ,,Kilometrul 0” a revenit tuturor românilor și a fost restaurat.
G. Călinescu
Prin anii ’70, a apărut în rondul din răspîntia străzilor Lt. Aviator Iuliu Tetrat și Gheorghe Mărășoiu un bust de o cu totul aparte expresivitate, un chip inspirat, tragic și totodată cutreierat de sclipiri ludice, portretul scriitorului G. Călinescu, realizat în bronz de sculptorul Constantin Popovici. La fel cum a întruchipat în statuia lui Bacovia esența poeziei bacoviene, și de data aceasta marele sculptor a știut să capteze în trăsăturile de bronz esența personalității atît de complexe a celui care a fost G. Călinescu, uomo universale, unul dintre cei mai mari critici europeni din a doua jumătate a Secolului XX, ceva din geniul său, din forța artistică și patima trăirii, din viziunea lui asupra existenței și a artei. În liniștea locului, din chipul lui Călinescu, răsărit din bronzul rugos, cu trăsături puternice și sprîncene semețe, țîșnește privirea maestrului ca o explozie de vitalitate. Așa i s-a părut Victoriei Dragu Dimitriu chipul marelui critic, la data cînd l-a privit îndeaproape și apoi s-a cutremurat. Un arlechin genial, hohotind de rîs și plîns, închis în bronzul întunecat, ca un duh ce se zbate căutînd să se elibereze.
PAUL SUDITU