În fotbal, uneori apar meciuri aranjate. O echipă, de exemplu, și-a asigurat deja titlul în Ligă, iar cealaltă nu trebuie să retrogradeze. Meciul devine o piesă de teatru, care are loc pe stadion, timp de 90 de minute. Jucătorii fac tot ce le stă în putință, publicul percepe încet esența a ceea ce se întîmplă și părăsește tribunele. În această săptămînă, Iranul și Statele Unite ne-au arătat primul război aranjat din istorie.

La început, totul a decurs așa cum trebuie - escaladarea tensiunii.

Pe 25 decembrie, militanții șiiți au lovit o bază americană K-1 din Irak. 4 persoane au fost ucise. Pe 27 decembrie, americanii au tras în bazele șiiților, ca răspuns. Au ucis 25 de militanți, 65 au fost răniți. Pe 31 decembrie, în timpul înmormîntării militanților, o mulțime a atacat ambasada SUA din Bagdad. Nu au fost victime, dar sediul ambasadei a fost avariat. Acest lucru s-a întîmplat la aproape 40 de ani de la celebra captură a Ambasadei SUA la Teheran de către „studenții” iranieni.

În noaptea de 2 spre 3 ianuarie, generalul Kassem Soleimani, sosit din Damasc, a fost ucis în urma unei salve de rachete, pe aeroportul din Bagdad. Faptul că, la vremea evenimentelor, generalul nu se afla în Irak, dovedește neimplicarea lui directă în atacul ambasadei. Cel mai probabil asediul a fost într-adevăr spontan, iar generalul a mers la Bagdad pentru a rezolva problema, precum Harvey Keitel în Pulp Fiction.

Liderul suprem iranian (Rahbar) Ayatollah Kha­menei a promis să se răzbune teribil pe „Marele Satana” (SUA) pentru moartea generalului martir. Trump, ca răspuns la amenințările Iranului a promis că va ataca 52 de ținte în Iran, inclusiv situri culturale. Ce fel de ținte, nu știm, Trump a rămas neînțeles. Știm însă că alegerea a 52 de obiective a fost enunțată în memoria celor 52 de ostatici ai Ambasadei americane, în 1979. Rahbar Khamenei, ca răspuns la amenințări, a spus că Iranul are 13 scenarii, dintre care cel mai uman va face ca America să se zguduie.

În general, a existat un schimb de amenințări înflorite, în spiritul „Aladin” („Arabian night, Magic East…”). Spre încîntarea bloggerilor și a jurnaliștilor, dar și spre oroarea gospodinelor respectabile și a brokerilor de acțiuni, hashtag-ul #wwiii cîștiga popularitate pe rețelele de socializare. Ambele părți se aflau într-o stare numită „zugzwang” în șah - orice mișcare ducea la o pierdere. Dacă Iranul nu ar face nimic, atunci moartea martirului Soleimani ar rămîne nerăzbunată, iar americanii ar cîștiga. Dacă iranienii ar începe să îl răzbune pe Soleimani, atunci americanii ar fi obligați să răspundă militar, escaladarea tensiunii ar continua și, în final, totul s-ar putea încheia într-un război. Acest lucru este exact ceea ce s-a întîmplat în vara anului 1914 și a dus la declanșarea primului război mondial.

În noaptea de 7-8 ianuarie, la ora 1:45, Iran a lansat rachete balistice către bazele americane din Irak, în orașele Erbil și Ain Asad. Imediat după atac, Iranul a anunțat că 80 de invadatori americani au fost uciși și alți 200 au fost răniți. Toate agențiile de știri au raportat acest lucru. Lumea a înghețat în așteptarea unui iminent răspuns formidabil al SUA asupra celor 52 de ținte și răzbunarea teribilă ulterioară a Iranului într-unul din cele 13 scenarii. Au urmat 16 ore de așteptare.

85% din petrolul asiatic trece prin Strîmtoarea Ormuz, care ar fi fost blocată în caz de război. Arabia Saudită a oprit imediat cisternele cu petrol. Bursele din Asia au pierdut 5 - 10%. În cele din urmă, Donald Trump s-a adresat națiunii spunînd că Iranul a greșit, dar nu au existat victime sau distrugeri la bazele militare atacate. Cuvîntul „război” nu a fost rostit și lumea a respirat ușurată.

După cum s-a dovedit ulterior, Iranul l-a avertizat pe premierul irakian Adil Abdul-Mahdi cu privire la ținta rachetelor cu cîteva ore înainte de atac. Aceste informații au ajuns la americani și au plasat personalul bazelor în adăposturi. Liderii Iranului nu au dorit mari sacrificii umane. De ce? La televizor, ei anunțaseră deja poporul următoarea victorie asupra „Marelui Satan”.

Situație asemănătoare am întîlnit în aprilie 2018, cînd, după acuzațiile nefondate conform cărora Siria a utilizat arme chimice, Statele Unite, Marea Britanie și Franța au lansat 103 rachete asupra unor ținte siriene. A existat un acord cu Rusia privind coordonarea acțiunilor din Siria, iar Rusia a fost avertizată în prealabil despre atac. Nu au existat victime.

Se pare că un astfel de „război pentru televizor” este o nouă tendință în viața noastră. Liderii țărilor demonstrează lupte politice: se amenință reciproc, își arată pumnii.  Spectatorii gîfîie și aplaudă. Nu există victime și răni. Ei bine, e corect? Probabil. Acest lucru se întîmplă de multă vreme. În romanul „Fabrica de Absolut” a lui Karel Čapek se spune că „războiul anglo-japonez s-a încheiat din cauza scăderii interesului public”.

Și de această dată criza a fost rezolvată cu succes, iar Donald Trump a ieșit din nou basma curată. A arătat hotărîre și nu au existat victime.

Pace în lume!

D.A.