Se împlinesc 100 de ani de cînd Armata Română a fost la Budapesta, într-o vizită scurtă, poate mult prea scurtă, în urma războiului Româno – Ungar, declanșat de către comunistul Béla Kun. În istoria noastră, a României, s-a vorbit poate mult prea puțin despre acest mini-război, dar la nivel social, simbolistica este de mare însemnătate națională. Mai ales că, să nu uităm, și în cel de-al doilea Război Mondial, Armata Română a fost la Budapesta. Și, chiar dacă oficial nu s-a recunoscut, românii au fost la Budapesta și în 1956, odată cu alte armate prietene, doar că, la nivel de stat, nu s-a recunoscut niciodată acest lucru. Se împlinesc, așadar, 100 de ani de la prima vizită a Armatei Române în Ungaria.

De fapt, ungurii erau atunci atît de confuzi, obișnuiți mereu să fie parte a unui imperiu, sau parte a ceva mai mare decît puteau ei să ducă, încît au venit la București să propună autorităților române să formeze un … imperiu, unul româno – ungar, avîndu-l împărat pe Ferdinand. Români au refuzat, așa că istoria și-a urmat cursul, așa cum o cunoaștem astăzi.

Pornind de la acest eveniment și ajungînd în prezentul nu foarte confortabil în care ne aflăm, poate că e timpul să ne întrebăm de ce românii se mîndresc cu un trecut poate prea puțin cunoscut, dar cert prin evenimentele lăsate în urmă, și nu se concentrează pe actualitate, astfel încît prezentul să fie ceva mai ferm, mai patriotic, mai bun? Și putem să vorbim despre Armata Română, cea care a fost de trei ori la Budapesta în ultima sută de ani, să ne gîndim la ce a fost, ce este și spre ce tinde.

În primul Război Mondial, Armata Română a fost destul de slab echipată și dotată, dovadă că debutul a fost dezastruos, Bucureștiul fiind ocupat pentru o perioadă de doi ani, Tezaurul a ajuns la Moscova, iar Iașii ne-au fost capitală un timp. Ne mîndrim cu Mărășești, Mărăști și Oituz, dar să nu uităm implicarea Franței cu material de război, dar și cu cel care a fost Generalul Berthelot. Fără Franța și sprijinul ei, Armata noastră ar fi trecut printr-o perioadă foarte grea, iar soarta războiului poate că nu ne era atît de prielnică, așa cum ne-a fost, știut fiind faptul că România Mare a luat ființă atunci și ca urmare a reușitelor militare. În cel de-al doilea Război Mondial, Armata Română a fost la fel de slab echipată, corupția politicienilor fiind expusă public de Generalul Ion Antonescu. Faptele de arme ale românilor au fost dezastruoase pe frontul de Est, încercuirea armatei a VI-a germane la Stalingrad fiind un capitol trist în ceea ce privește Armata Română. Slab motivată, cu o conducere vlăguită, Armata Română a pierdut mult în perioada de pînă la 23 august 1944, dar a reușit, în mod evident, să dobîndească o mai mare încredere în sine pe frontul de Vest.

După 1947, cînd comuniștii au venit la putere, dar în mod special, după 1965, guvernanții comuniști au înțeles că, pentru a avea cu adevărat o forță militară, cel puțin la nivel local spre regional, o armată puternică trebuie să își extragă ,,seva” chiar din tărîmul pe care îl apără, și mai puțin din afară. Iată de ce industralizarea țării din perioada comunistă, a avut în vedere ca majoritatea echipamentelor militare să fie fabricate în țară, în fabrici locale, iar înzestrarea cu tehnică militară și muniție să fie, de asemenea, realizată pe plan local. În perioada 1960 – 1990, România fabrica o paletă largă de echipamente militare, pornind de la armament ușor și terminînd cu avioane de luptă. Ca să trecem puțin în revistă ce se producea în țară, putem să enumerăm avionul de atac la sol, subsonic, făcut la Craiova, în colaborare cu Iugoslavia, IAR 93, urmat de IAR 99, acesta din urmă fiind mai mult de antrenament. Se mai făceau la Bacău piese pentru cele peste 100 de avioane MIG 21, astfel încît, în caz de conflict, aviația să nu fie strict dependentă de piesele de rezervă din URSS, iar la Mizil și la București se fabricau tunuri, tancuri și TAB-uri. Tunul de 100 mm, românesc 100%, cu țeava lisă, era unul dintre cele mai bune de pe piață la vremea aceea. La Plopeni exista o uzină de rachete, iar la Făgăraș se fabricau muniții de război, așa cum la Cugir se făceau arme de asalt și alte arme ușoare. Pînă în 1990, România nu doar că își producea armele în țară, dar era și un important exportator de arme, fiind, după unele surse, pe locul 4 în lume la export, cifre neoficiale, însă. Singura țară de care România depindea din punct de vedere al aprovizionării era URSS, care, ca și Rusia în acest moment, era destul de avansată în ceea ce privește tehnologia. Totuși, la final de deceniu opt al secolului trecut, România a achiziționat de la URSS un submarin, precum și 9 aparate moderne de luptă MIG 29.

Am convingerea că în strategia de apărare a țării, gîndită la vremea respectivă, s-a dat o importanță sporită înzestrării pe plan local a Armatei, asta și din cauza conflictelor arabo-israeliene din 1967 și 1973. Orice om inteligent ar fi observat că în cadrul acelor războaie s-a dovedit faptul că lipsa de muniție și de arme a afectat grav capacitatea de luptă a combatanților, în mod special a țărilor arabe, în ambele cazuri. În 1973, epuizarea rapidă a rezervelor de muniție i-a afectat atît pe evrei,  cît și pe egipteni, dovadă că existența celor două poduri aeriene, unul de la Moscova la Cairo și unul de la Washington la Tel Aviv, a fost, de fapt, cel mai important factor din război, iar aceste două poduri au decis la final cîștigătorul.

Atunci cînd o armată, fie ea cît de mare și de puternică, nu este înzestrată și nu își produce în interior tehnica de luptă și tot ce are nevoie, în momentul în care aprovizionarea se întrerupe, înfrîn­gerea este invitabilă. În orice școală de război, orice caporal, ca să nu zic general, învață încă din primul an că cel mai important lucru într-un război este protejarea propriilor linii de aprovizionare și, evident, distrugerea liniilor inamice de aprovizionare.

Atît în primul Război Mondial, cît și în cel de-al doilea, România nu a avut parte decît foarte puțin de confortul aprovizionării cu tehnică, muniție și alte echipamente, situația fiind mult îmbunătățită în perioada războiului din Vest de după 23 august, cînd în spatele liniilor nu mai exista un inamic capabil să lovească puternic, Germania fiind destul de grav afectată în perioada de după 1944.

Ca să revenim în prezent, situația este asemănătoare cu cele din războaiele mondiale. În țară nu se mai fabrică aproape nimic, cam tot ceea ce are Armata, se importă. Avioanele sînt americane, nu mai sînt rusești sau românești. Transportoarele blindate sînt elvețiene, chiar dacă unele se asamblează la noi, tancurile se fac încă în România, iar de restul nu prea se mai știe nimic. Se cumpără echipamente atît din Europa, cît și din Israel și SUA, în condiții destul de obscure, așa că, dacă e să avem vreodată un război, nu doar că vom depinde 100% de un pod aerian ca să putem lupta cu un inamic, dar și cerul  tot de altcineva trebuie apărat pentru că noi nu avem capacitatea militară să-l protejăm.

În aceste zile destul de fierbinți din punct de vedere mediatic, sîntem bombardați constant cu informații conform cărora Rusia va ataca militar România și, prin urmare, noi trebuie să facem următoarele lucruri: să mărim bugetul Apărării la 2% sau poate chiar 4% și să achiziționăm tehnică militară de la americani, în primul rînd. Practic, conform analiștilor militari, sîntem în prag de război. În realitate, însă, acești agenți de influență s-au transformat în agenți de promovare a industriei de armament occidental în România. Și poate chiar o să fie un război, pentru că, dacă cineva își dorește atît de mult asta, sigur se va și întîmpla. În acest caz, de conflict, ce facem noi? Păi vine NATO să ne apere, pentru că noi nu putem să facem mare lucru. Cele cîteva avioane pe care le avem, F16 și MIG 21 Lancer, sînt insuficiente pentru a ne securiza cerul, apărarea AA actuală este fabricată chiar de potențialul inamic, dar ce avem nou, nu este încă instalat. La nivel terestru mă îndoiesc că are să vină vreun inamic peste noi, fiind mult mai rentabil pentru ei să ne trimită cîteva zeci de rachete.

Noi acum, ca sistem de apărare militară, depindem în totalitate de alianța cu NATO, o alianță pe care eu o consider destul de costisitoare și nejustă cu noi. Sîntem forțați să cumpărăm echipamente militare, unele second-hand, în timp ce industria militară românească a fost pusă pe butuci, iar factorul uman, atît de necesar unei astfel de industrii, a fost, în mare parte, pierdut. Greșeala politicienilor români, dar, în mod special a capilor armatei, a fost lipsa totală a interesului de a se păstra ce aveam, dar și faptul că,  în orice negociere nu a existat condiția să se fabrice și în România o parte din acele echipamente pe care le cumpărăm, crescînd astfel capacitatea României de a fi o forță militară locală, regională chiar, dar și economică, prin producerea și exportul unor echipamente, sub licență. Dacă nu mă înșel, în perioada de pînă în 1990, în România se produceau sub licență multe echipamente militare rusești, AK 47 fiind unul dintre ele. Am convingerea că pentru economia țării, dar și pentru creșterea capacității de apărare, construcția sub licență a unor echipamente militare ar fi avut un efect pozitiv. În plus, ce face Armata Română în caz de conflict, dacă după primele zile de război, se termină muniția care trebuie să vină din Israel, se termină rachetele AA care trebuie să vină din SUA, se termină grenadele AT pe care le așteptăm din Germania? Și asta în timp ce avioanele F16 sînt în pană de rachete și nu mai pot asigura cerul pentru acel pod aerian. O să ziceți că sîntem în NATO și nu are să fie nimic din tot ce am spus. Bun, și dacă, totuși, nu vine nimeni? Dacă spațiul aerian este al inamicului iar soldatul de la sol nu are nici măcar o rachetă AA, pentru că avionul cu rachete nu poate să ajungă la Otopeni Militar să le descarce? Cam asta e treaba cu Armata, cu războiul, cu un potențial conflict. Să sperăm că nu va fi nevoie, dar uite că, la cît plătește România acum pentru înzestrare, e bine totuși ca sumele acelea să fie cu folos cheltuite.

Armata Română, acum, în 2019, la 100 de ani de la prima „vizită“ la Budapesta, nu mai are puterea necesară de a ajunge în capitala Ungariei, în primul rînd pentru că acum facem parte din aceeași alianță, respectiv NATO. Și ei sînt praf la înzestrare, așa cum sîntem și noi. Dar așa cum istoria a demonstrat, alianțele nu rezistă  în timp, așa cum nici relațiile nu rămîn la fel de cordiale peste ani. Nu știm ce are să fie peste 20 de ani, sau peste 100, așa că în orice alianță am fi noi, românii, e bine să ne păstrăm separat și un minim strop de energie, de potență militară, astfel încît, dacă o alianță se prăbușește, să nu fim prinși cu armele descărcate și fără muniție.

Așa cum România a fost în stare să producă un avion de luptă, sigur va fi în stare să mai facă unul, fie el sub licență. Așa cum producem tancuri medii, sigur putem să producem și sub licență. Așa cum am avut puterea de a construi un distrugător sau o fregată în timpul comunismului, sigur mai putem să producem și altele. Așa cum am putut să deținem a patra flotă maritimă comercială din lume, putem să fabricăm în țară, măcar sub licență, nave de luptă, submarine și alte lucruri care nu doar că ne vor oferi o bună protecție militară, dar ne vor repune pe harta economică a lumii ca producători.

Sîntem departe de perioada cînd cerul va fi acoperit de porumbei ai păcii, așa cum sîntem  departe, foarte departe de o pace mondială. Așa că, pînă atunci, să nu uităm că cele mai avansate și civilizate țări sînt cele care au făcut bani din războaie. Poate că e timpul să facem și noi ceva în acest sens, pentru că știm cu toții că dacă te faci oaie de unul singur, lupii te vor mînca fără menajamente. Politic vorbind, nu văd nicăieri o voință reală de a pune Armata pe picioare. Dar sper ca acei mulți generali care stau de strajă la pacea națiunii să înceapă să gîndească ceva mai românește, să nu își mai ofere singuri locuințe, și să pună presiune pe politicieni să aducă Armata acolo unde îi este locul, în primele 10 din lume. Nu văd nici un fel de problemă și nici un impediment, românii vor să fie mîndri de Armata lor, și asta este demonstrat în fiecare an, pe 1 Decembrie.

Tano