Aşa cum bine ştim, după anul 1990, cînd Cortina de Fier a căzut şi libertatea a venit spre noi prin Poarta Brandemburg, lumea bipolară, de pînă atunci s-a prăbuşit şi ea. URSS îşi trăia ultimele clipe, un fel de inerţie post-comunistă, decedînd oficial un an mai tîrziu. Din acel moment, cîştigătorul Războiului Rece, Occidentul, şi-a luat în serios misiunea de a ocupa teritoriul pe care sovieticii îl aveau în stăpînire încă de prin 1945, iar Statele Unite, în mod special, s-au văzut, pe moment,  în postura de Jandarm al Naţiunilor, cu toate că nu le-a cerut nimeni  acest lucru, mai ales că plaga de care fugeau toţi, comunismul, tocmai fusese eliminată, iar Pactul de la Varşovia, contrapoderea NATO, desfiinţat.

Aşa cum creştinismul s-a împărţit în America de Sud cu crucea într-o mînă şi cu spada în alta, timp de sute de ani, SUA au început să se impună în lume, acolo unde încă nu exista, avînd într-o mînă un buchet format din democraţie, drepturile omului şi libertate, iar în cealaltă un convoi maritim cu minim un portavion în deţinere. Pe măsură ce URSS dispărea, iar Rusia era cam beată, SUA şi-au consolidat strategic politica mondială, astfel încît acum, cînd noi vorbim, ţările care nu au baze militare sau nu au păpuşi muppets americane la conducere sînt atît de puţine, încît cred că putem să le numărăm de degete.

Trezită cu o găleată de apă rece, un submarin scufundat – Kursk –  şi o luare majoră de ostatici în anul 2000 la Bolshoi Teater, Rusia a demarat un program de revenire în forţă pe scena mondială, măcar ca putere regională, că superputere, cum era URSS, era deja prea mult. Şi, aşa cum era de aşteptat, din ursul prietenos, cum era prezentată de presa occidentală, pe cînd Elţîn aproba prezenţa CIA în propria ogradă, venirea lui Putin la Kremlin a readus şi chiar a amplificat o campanie media negativă la adresa Rusiei, care a ajuns acum, în 2019, atît de puternică încît absolut tot ce e negativ în lumea asta, indiferent cine şi ce face, răspunsul public automat  este „Rusia e de vină”.

În acest moment, după experienţa din Siria, în care Rusia a arătat că îşi poate proiecta forţa militară şi voinţa în afara graniţelor ţării, chiar dacă acest fapt nu este foarte vizibil, lumea se află în faţa unui potenţial eveniment geopolitic de importanţă vitală, care poate să schimbe Dreptul Internaţional. Pînă atunci însă, poate schimba din rădăcini paradigma ultimilor 30 de ani, în care voinţa SUA este întotdeauna cea care contează, cea care, de fapt, se aplică.

În prezent, în aceste zile, asistăm la un adevărat Stalingrad al actualei confruntări între Rusia tradiţională şi SUA progresiste, asistăm la „Midway-ul” geopolitic al acestei confruntări, punctul de cotitură, sau de continuitate în ceea ce priveşte o eventuală lume multipolară sau tot un viitor unipolar, cum este acum.

Lumea, aşa cum este ea acum, în 2019, este o lume unipolară. Există SUA şi… cam atît. Restul sînt doar nişte ţări care încă mai spun ,,nu”. Dar, în proporţie covîrşitoare, SUA dictează, chiar şi în ţările Europei de Vest, şi vorbim de Franţa, Germania şi chiar Marea Britanie. Voinţa americanilor este lege, chiar dacă în marele război comercial în care trăim acum, ei au pierdut mici bătălii. Ce se întîmplă, însă, în Venezuela poate să devină punctul care, cu oareşce inerţie, ar conduce în viitor către o lume miltipolară, în care voinţa unei singure ţări să nu mai fie lege pentru toţi. Poate că o organizaţie precum ONU va redeveni cu adevărat o forţă, aşa cum părintele ei, a cărui zi de naştere am sărbătorit-o pe 30 ianuarie, şi-a dorit cu ardoare să fie. Vorbim aici de preşedintele american Roosevelt.

Cum spuneam, SUA încearcă să îşi impună în Venezuela, aşa cum a procedat în Ucraina, un preşedinte de mucava, care să readucă în zona privată terenurile petrolifere şi să deschidă piaţa companiilor americane, aşa cum este firesc să fie. Rusia se opune, avînd în Venezuela un partener strategic. Democraţia americană, în care preşedintele şi membrii Congresului sînt aleşi de popor prin vot, se pare că nu mai este valabilă în Venezuela, în care preşedintele se autoalege de la tribuna Parlamentului, după ce, în prealabil, a stat de vorbă cu înalţi reprezentanţi ai Departamentului de Stat. Pe de altă parte, Rusia îl sprijină pe cel care a fost ales de popor, preşedintele în funcţie şi, conform declaraţiilor de la Kremlin, Venezuela este văzută şi considerată de Rusia ca fiind partener strategic, element foarte important la scara valorilor geopolitice, care poate să ducă la confruntări diplomatice şi chiar militare, destul de dure, între SUA pe de o parte, şi Rusia, de pe alta. Deocamdată, războiul mediatic atît de bine cunoscut este în toi, manipulări şi dezinformări de-a dreptul groteşti ne sînt livrate ca lucruri certe, un preşedinte cu care nu avea nimeni nimic pînă acum ceva timp, a ajuns să fie considerat un criminal notoriu, aşa, peste noapte, la fel cum un tînăr de 35 de ani a devenit şansa ţării, tot peste noapte. Trist este că lumea chiar marşează la astfel de manipulări grosolane, din topor, care sînt emise de mass media şi care mă duc cu gîndul la „cei 60.000 de români ucişi de Ceauşescu“ în 1989, la apa otrăvită, la toate dezinformările cărora, tînăr fiind, le căzusem pradă.

Prin poziţia ei, prin resursele imense  de petrol şi de gaze, prin cultura ei, Venezuela este o tinta geopolitică de anvergură. Dacă pentru SUA ceea ce fac acum a ajuns rutină, pentru Rusia este o adevărată provocare. Este vorba aici de factorul geografic, cel cultural, dacă ne raportăm strict la poporul venezuelean, dar apar şi factori care ţin de agresivitatea SUA cînd cineva se apropie de graniţele sale, şi ne amintim aici de 1962, dar şi de resursele de hidrocarburi, foarte mari, de care Venezuela dispune. Aşa cum am spus, pentru SUA este simplu, este o rutină. Are resurse umane şi financiare, are mass media de partea ei, are la mînă, sau deja cumpăraţi, politicieni de la Caracas şi, probabil, în timp ce eu scriu acum, se încearcă cooptarea unor militari, a unor generali, puncte-cheie în armata venezueleană. Este doar o chestiune de timp, la o primă vedere, ca preşedintele Maduro să fie asasinat de către „popor” sau, cumva, îndepărtat. Pe de altă parte, Rusia trebuie să demonstreze că nu îşi lasă partenerul strategic la greu. Este foarte important pentru ruşi să arate lumii că este o putere, şi nu una regională. Dacă, printr-o minune, Rusia îşi impune punctul de vedere la nivel global, acest fapt va atrage drept efect o primă fisură în armura influenţei SUA în lume, alte popoare căpătînd curaj să îşi dobîndească independenţa economică, sau măcar politică, mergînd pe mîna Rusiei. Este un test, este un examen pentru politica externă a Rusiei, este un punct în care ea poate arăta că are capacitatea de a-şi proteja partenerul, aşa cum a arătat în Siria. Pe de altă parte, SUA merg la sigur, sînt convins că undeva, la Pentagon sau la Casa Albă, numărătoarea inversă a început deja, avînd ca punct terminus eliminarea fizică sau doar politică a lui Maduro.

Tano

PS – Stalingrad a insemnat punctul de cotitura pe Frontul de Est, prin care Armata Germana a inceput sa piarda teren in fata Armatei Rosii, in timpul celui de al doilea razboi mondial. Desi Kursk a insemnat de fapt punctul decisiv, istoria consemneaza Stalingrad ca fiind practic inceputul sfasitului Germaniei in conflictul cu URSS. Totodata, Batalia de la Midway a insemnat inceputul sfarsitului pentru Imperiul Japonez, in Pacific, in conflictul cu SUA, in acelasi al doilea razboi mondial.