Înflorirea presei, conţinînd texte umoristice şi caricaturi, prezintă o deosebită importanţă pentru acumulările literare propice epigramei. Acest gen de publicaţii asimilează toate influenţele, prezintă noutatea şi ingeniozitatea ca surprize care şochează, şi atrage, ţese canavaua pe care se vor broda florile epigramei româneşti. În aceste publicaţii se întîlnesc toate mijloacele artistice specifice comicului, atît ca manieră şi viziune a realităţii, cît şi ca figuri de stil – ca ironia cu diversele ei nuanţe, inclusiv ironia învăluită în umor, satira, umorul, persiflarea, chiar băşcălia sau jocul de cuvinte, hipocoristicele, sinonimia aparentă, antonimia, calamburul, anagrama etc. – critica fiind nota esenţială a acestor publicaţii. Încă din 1855, în Satira latină, studiu istoric, critic şi literar, Alexandru Odobescu precizează: „Încă şi mica noastră literatură, chiar de la început, a simţit cît de folositor este de a îmboldi porţile şovăinde ale societăţii noastre cu ghimpii comediei şi ai satirei…”. Prin arma rîsului (Castigat ridendo mores), ele îşi iau în serios rolul de a ridiculiza nedreptatea şi moravurile, în speranţa îndreptării lor. Încă de la început, aceste publicaţii au fost dominate de spiritul de şicană şi, chiar dacă azi nu ne mai stîrnesc rîsul, ne dezvăluie o societate în desfăşurarea ei, cu oameni vii, care-şi trăiesc urcuşul sau coborîşul. Presa umoristică devine repede un adevărat mijloc de manifestare a ironiei politice, nefiind iertat nici aspectul fizic al persoanelor publice. În paginile ei, se reflectă direct orientarea românilor spre Franţa, spre cultura acestei ţări, influenţa acestei orientări accentuîndu-se datorită favorizării Unirii noastre, Austria şi Prusia fiind socotite potrivnice. Spiritul acid şi maliţios al francezilor, îmbinat cu hazul românesc şi băşcălia balcanică, se face simţit din plin în aceste publicaţii.
Preferinţa pentru umorul versificat se manifestă la început îmbrăcînd versuri scurte, comparabile cu ale lui Béranger, sugerînd ritmul pasului greu al mulţimilor în marş:
Să măturăm
Să scuturăm
Şi murdării
Şi tîlhării
Gunoi şi praf
Boier şi graf
Şi din palate
Şi de prin sate.
Cu timpul, însă, se impune versul de opt-nouă silabe, structurate în catren (Ghimpele):
Lăsaţi Dinastia-n pace,
Mortăciunea a trăit,
Orice-aţi zice, orice-aţi face,
Mortăciunea-i la sfîrşit.
Ultima jumătate a Secolului al XIX-lea, mai ales ultimele trei decenii, constituie perioada de mari transformări şi acumulări în toate domeniile: social, economic, politic, cultural. Totodată, se manifestă pregnant unitatea de spirit a românilor din toate provinciile. Umorul e promovat şi în Transilvania, prin vorbe de duh, şarade, anecdote, glume etc. – în publicaţiile Asociaţiei Transilvania pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA), înfiinţată în 1861 la Sibiu (desfiinţată abuziv în 1949/1950, „a supravieţuit prin mesagerii ideilor ei şi a reintrat oficial în peisajul cultural al ţării în 1990”) [cf. Elena Macovei, Umorul în publicaţiile astriste, Editura Asociaţiunii ASTRA, Sibiu, 2007, p. 18]. Din aceste publicaţii nu lipsesc epigramele, care apar chiar înainte de înfiinţarea ASTREI, mai ales în Calendare. Astfel, Calendarul pe anul de la Hristos 1853, apărut la iniţiativa lui Andrei Şaguna (1809-1873) – cel care va deveni primul preşedinte al ASTREI, e publicată epigrama Lui Brutus, tradusă din latină în româneşte. Catrenele sînt publicate fără a se specifica autorul. Calendarul umorului de la Pesta, 1866, p. 59, cuprinde epigrama Adevăruri mari:
Toată fata a bănoasă
Este şi frumoasă,
Dar nu toată fata frumoasă
Este şi bănoasă.
Iată şi alte exemple publicate în Calendare:
Unui mîncăcios
Se explică foarte lesne
De ce creier tot pofteşte –
Omului îi place s-aibă
Totdeauna ce-i lipseşte.
Doamnelor decoltate
Că vedeţi la teatru doamne
Decoltate, nu-i miracol
Căci în loc de spectatoare
Ele singure-s spectacol.
Deşi vremurile s-au schimbat, spiritul a evoluat, pretenţiile cititorilor de epigrame au crescut, aceste prime creaţii şi-au pierdut prea puţin din vivacitate şi picanterie.
Odată înfiripată, epigrama prinde rădăcini în cîmpul literelor româneşti, influenţată direct de mişcarea intelectuală şi artistică şi de evenimentele istorice din epocă. Pe lîngă tradiţia neîntreruptă a creaţiei populare cu caracter satiric şi umoristic şi a influenţei culturii occidentale, ea e avantajată şi de umorul cu care sînt „împănate” scrierile apărute, dar şi de alte specii literare care-şi fac drum şi se afirmă, precum aforismul sau fabula.
Costache Bălăcescu (1800-1880) scrie fabule, satire, chiar epigrame. În 1860, publică în Biblioteca portativă a lui Eliade marele poem (datat 1838) Fă-mă, tată, să-ţi semăn, 120 de strofe, şi comedia de moravuri Căftănitul de ţară la Bucureşti. De altfel, Bălăcescu se bucură de aprecierea lui Sofronie Ivanovici, autorul primei Antologii de epigramă românească, din 1914, care afirmă, fără să specifice anul apariţiei, că „epigrama s-a ivit pentru prima dată sub pana lui Const. Bălăcescu:
Epigrama mea din partea multora:
Din modestie, se vede,
Tu zici că nu ştii nimic:
Tu o zici făr-a o crede,
Eu o cred fără s-o zic“.
Poanta e frecventă în epigrama franceză şi e greu de presupus că, în epocă, acest catren s-a asociat cu numele său. George Baronzi (1828-1896), autorul romanului Misterele Bucureştilor, publică fabule, satire, „versuri fanteziste cu adînci reflexe sociale” şi alte poezii „de extensie şi calitate” [cf. Perpessicius]. În Zodia Racului, zugrăveşte „peregrinaţia” în 28 de strofe. Ion Ghica (1816-1897), autorul romanului de moravuri în care critica societatea bucureşteană, avîndu-l ca personaj principal pe Alecu Şoricescu, satirizează aspecte şi personaje din societatea românească dintre 1800 şi 1860, într-o viziune pitorească în Scrisori către V. Alecsandri. Samson Bodnărescu (1840-1902) îi scandaliza pe jurnalişti prin „cimiliturile” lui. „Interesante, în orice caz, rămîn încercările de epigrame şi elegii după Goethe. Metrul antic le face greoaie”, afirmă G. Călinescu (Istoria literaturii române… p. 200). După marele critic, el a introdus în literatura română distihul, în înţelesul de „pereche de versuri strîns legate ca înţeles (ca în Tristele lui Ovidiu sau în unele epigrame ale lui Marţial):
Scara măririi de sui, privirea în jos ţi-o coboară
Una mereu măsurînd, cît de adînc ai cădea”.
G. Călinescu considera distihul drept unitatea poematică minimă: „Versificaţia începe de la distih, de la prima simetrie”.
Şi Vasile Alecsandri realizează un distih care figurează, în antologiile de epigrame, sub formă de catren, cu o rimă între versurile 2 şi 4, pe care bardul de la Mirceşti îl intitulează Strofă desperecheată:
Privind fără-ncetare prostia omenească,
De lung urît cuprinsă, Eternitatea cască!
Să nu-l uităm nici pe Cilibi Moise, pe numele adevărat Froim Moise (1812-1870), născut la Focşani, negustor evreu, figură pitorească a comerţului ambulant, „creator spontan de glume moralizatoare, zicale şi vorbe de duh sau venite dintr-o străveche tradiţie talmudică”, neştiutor de carte, care şi-a dictat creaţiile pentru a fi tipărite: Diata lui Cilibi Moisi, Viaţa şi proverbele lui Cilibi Moisi. Dr. L. Ghelerter îl caracterizează astfel: „Ovreul filosof popular, cel veşnic îngîndurat şi îngrijorat, sărac şi vagabond, purtîndu-şi necăjit duhliile cetiri [duhliu – plin de duh, spiritual], zicale şi cărticelele spre a înveseli lumea din oraşele româneşti – un Cilibi Moise iniţiat în toate tainele învăţăturilor vremii”. [Cf. Barbu Lăzăreanu, Despre umor, Iaşi, 1919, p. 5.]
Altă specie literară, cu trecut milenar în literatura universală, care cunoaşte o mare înflorire la români, în Secolul al XIX-lea, este fabula, în care morala din final poate fi comparată cu poanta unei epigrame. Bănăţeanul Dimitrie Ţichindeal (1775-1818) este autorul primului volum de fabule din literatura română: Filosoficeşti şi politiceşti, prin fabule moralnice învăţături (1814). Totuşi, cel care a introdus gustul pentru fabulă – susţine C. Negruzzi, este Al. Donici (1806-1865). Este nepotul şi moştenitorul unchiului său, Andronachi Donici (1760-1829), cel „care singur cu bătrînul Flechtenmacher [tatăl compozitorului] scria pe atunci Pandectele, încît umbla asupra-i şi o epigramă, care zicea:
Dacă ai vreo judecată,
Mergi la Donici de-o arată
Că el pînă şi-n pilaf
Va găsi vreun paragraf…”
(C. Negruzzi, Opere alese, ediţie îngrijită de Alexandru Iordan, Ed. Cugetarea – Georgescu Delafras, Popa Nan 21 [f.a.] p. 237).
În fabulele sale, Al. Donici satirizează moravurile şi politica vremii sale (Fabule). E inspirat de fabulele lui La Fontaine şi ale lui Krîlov, scriitor rus din care şi traduce. Colaborează la Albina românească, Dacia literară, Propăşirea. În fabule precum Musca la arat, Doi cîini, Racul, broasca şi ştiuca satirizează moravurile societăţii sale. E apreciat de Kogălniceanu, Alecsandri, Gr. Alexandrescu. Însuşi Eminescu îl situa printre scriitorii care „şi-au încuscrit talentul individual cu geniul poporului”, numindu-l, în poezia Epigonii, „Donici, cuib de-nţelepciune”. (În paranteză fie spus, cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din Moldova, prin persoana academicianului Mihai Cimpoi, fabula se înfrăţeşte cu epigrama în cadrul festivalului de la Chişinău, patronat de spiritul fabulistului, festival intitulat „Donici, cuib de-nţelepciune”.) Fabule scriu şi Gh. Asachi (1788-1869), G. Sion (1822-1892), Anton Pann, cel născut la Sliven (Bulgaria), unde vieţuiau încă mulţi valahi (aromâni), care „ne apare cu înţelepciunea filosofică a strămoşilor pe frunte şi cu rîsul maliţios al lui Pepelea pe buze” (Vasile Alecsandri).
E secolul în care se face cunoscut cel mai de seamă fabulist, Gr. Alexandrescu (1810-1885), tîrgovişteanul care-şi dezvoltă în fabulă toată puterea geniului său creator. „Într-o sută şi douăzeci de pagini, vezi o lume întreagă ascunsă sub pielea dobitoacelor sale: lume trăită şi lăsată nouă vie, şi tuturor generaţiilor cît va dura neamul românesc” (Barbu Ştefănescu Delavrancea). A fost influenţat de fabulele lui La Fontaine, din care traduce, dar rămîn în zestrea literaturii noastre creaţii proprii, precum Boul şi viţelul, Corbii şi barza, Vulpea liberală, Cîinele şi căţelul etc. Aceasta din urmă se încheie cu o morală care a devenit de-a dreptul proverb: „Noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei.”
Într-un asemenea context, epigrama îşi limpezeşte, încetul cu încetul, statutul literar, conducînd, spre sfîrşitul secolului, la o adevărată înflorire şi la apariţia scriitorului purtînd denumirea de epigramist. Ziariştii umorişti, care vorbesc cu uşurinţă o limbă străină, nu se desprind nici de valorile culturii tradiţionale. Creaţia cultă se întîlneşte cu cea populară, fenomen important pentru consolidarea speciei literare la care ne referim. Eminescu însuşi a scris aşa-zise zicători. Epigrama se regăseşte pe sine în cîmpul literelor româneşti atunci cînd literatura cultă şi cea populară, trecînd uneori prin varianta folclorului orăşenesc, cu ecou balcanic, asimilează influenţa occidentală – în special cea franceză.
Primele volume care să poarte pe copertă denumirea de epigramă aparţin tot unor mînuitori ai condeiului jurnalistic: N.T. Orăşanu, care a fost şi deţinut pentru curajul verbului din publicaţiile sale, scoate, în 1861, Satire şi epigrame politice, iar Dimitrie Bolintineanu, „fiul cuţovlahului Enache Cosmad din Ohrida, aşezat în ţară la Bolintinu din Vale” (G. Călinescu), colaborator la Românul, face să apară în librării, în 1869, volumul Ielile, grame şi epigrame politice. Acesta, semnat „O companie de glumeţi”, poate fi considerat primul volum de epigramă cultă românească. Iată două exemple care atestă că epigrama politică s-a născut înaintea cuceririi Independenţei, epigrame care-şi dovedesc continua lor actualitate:
Candidaţii la putere
Sînt lăcuste efemere,
Ce mor astăzi îmbuibate
Şi vin mîine leşinate.
şi
Cei cinstiţi luptă cu hoţi
În acest sistem corupt:
Cînd hoţii deasupra toţi,
Cînd cinstiţii dedesubt.
Odată cu apariţia acestor volume, se poate afirma că se încheie perioada de început a epigramei româneşti, caracterizată de căutări şi încercări care au dus la limpezirea ei ca specie literară de sine stătătoare. E numai un prag pe care-l trece această creaţie cu un trecut glorios în literatura universală şi cu un viitor previzibil în literatura română. Urmează urcuşuri şi cizelări din care epigrama valoroasă va ieşi învingătoare.
(va urma)
Dr. ELIS RÂPEANU