Paul Suditu, cel mai vechi colaborator al revistei noastre, fost profesor de Limba Română, intelectual de mare valoare, din pleiada de început a susținătorilor fenomenului ,,România Mare”, s-a stins din viață duminică, 3 noiembrie a.c. Ne exprimăm profundul regret pentru dispariția lui neașteptată și sîntem alături de familia îndurerată în aceste momente de grea cumpănă. Dumnezeu să-l ierte și să-l așeze în lumina Împărăției Sale!

A trecut ceva vreme de la prima lectură a volumului ,,În misiune în România. Anecdote de război și moravuri românești”, de căpitanul francez Paul Bléry. Cu toate aces­tea, mi-a mai rămas intactă în memorie iscusința cu care autorul descrie o promenadă pe Strada mare din Brăila cam prin 1917.

În capitala unei țări sau în orașele mai mici, această stradă este ceea ce are mai important ca valoare istorică sau politico-economică acea urbe. Dar pentru un tîrg oarecare sau un sat mai întins, strada (care se numește uliță) are doar meritul de a ocupa doar o poziție mai centrală sau întîmplarea că acolo funcționează primăria. Cine mai știe cîte ceva despre Creangă, poate n-ați uitat locuțiunea ,,Pe ulița mare”, la concurență cu ,,Pe ulița mică”, însemna că histrionul povestitor, invitat la ședințele ,,Junimii” din Iași, avea voie să spună anecdote porcoase sau, cînd era de față vreo doamnă, mai cu perdea.

Sîntem în timpul primului război mondial. Soldați din toate armele, români, ruși sau francezi au ieșit din case și se preumblă încoace sau încolo pe Strada mare. Strada are doua trotuare pietruite și, între ele, un drum ceva mai lat, pietruit și acela, pe care cu greu se strecoară două căruțe sau două automobile. Printre bărbați, mărșăluiesc, umăr la umăr, și femei. Sînt doamne de la Crucea Roșie românească și rusească, de fapt, vivandiere, haremul trupelor de campanie. Sau mai bine zis niște bacante, după cîtă ardoare manifestă în a goli sticlele cu vin, în nenumărate libațiuni, alături de ofițeri. Dar sînt și mulți civili bărbați și femei care, tot așa, se preumblă fără rost. De fapt, toată lumea a ieșit la agățat.

Dar obiceiul promenadelor s-a respectat și pe timp de pace. Bunăoară, artera cea mai bătătorită și mai populată din București a rămas Calea Victoriei. Și în perioada interbelică, și în zilele noastre. Duminica după prînzișor, arhitectul Ioanide ieșea la promenadă la braț cu Pica, preaiubita lui fiică, domnișoară de liceu, care îi semăna foarte mult, amîndoi eleganți, cu ochii albaștri și foarte îndrăgostiți. Tot ce avea Capitala mai select în materie de aristocrați și bune maniere expunea vederii în acele momente, indiferent de anotimp. Cei doi Ioanide, tată și fiică, porneau la plimbare cam din dreptul Curții Vechi și salutau în stînga și-n dreapta, împărțind zîmbete îngăduitoare. Din loc în loc, se opreau, Ioanide strîngea mîini, cu Pica asistîndu-l răbdătoare sau, după caz, schimba scurte opinii despre vreme și sănătate, presărate cu interjecții în franțuzește. Primul popas ceva mai lung îl făceau în dreptul Restaurantului ,,Capșa” care, profitînd de toamna aceea frumoasă, scosese mesele pe trotuar. Acolo, cu o bere dinainte, cîțiva amici făceau politică subțire și țineau neapărat să afle și opinia lui Ioanide în vreo chestiune mai spinoasă, dar pe el nu-l interesase niciodată politica. De-abia după vreo oră și ceva ajungeau la stația terminus, Cofetăria ,,Nestor”, dărîmată la cutremurul din 1977, care, la parter oferea cafele și lichioruri dintre cele mai fine și țigări de foi, iar la etaj prăjituri sofisticate cu ciocolată, vanilie și fructe exotice stropite cu citronadă. Acolo nu se fuma. Cei doi mergeau sus, își scoteau pardesiele și se așezau la o masă împărțind iarăși zîmbete și saluturi discrete. După acest ceremonial, arhitectul Ioanide se întorcea mai relaxat spre casă, mulțumit că și-a mai îndeplinit o îndatorire mondenă. Mai pedant, în împrejurări asemănătoare, amicul Gaittany, după ce se așeza voluptos în automobilul său, care îl așteptase în stradă, scotea un carnețel și un creion și ținînd tacticos bastonul agățat de cot, ștergea aferat și această nobilă obligație civică. Fără să vrea, văzută la brațul lui Ioanide, domnișoara Puia îi furnizase profesorului Ion Gulimănescu prilejul de a-l acuza pe arhitect de imoralitate. Ia mai taci din gură, domnule, i-a retezat-o, într-o zi, madam Farfara care-l cunoștea bine pe vechiul ei amic. Mai bine ne-ai descrie-o pe fată. Păi, era foarte tînără, frumoasă și avea ochii albaștri. Păi vezi? Ce să văd? Domnișoară aceea este Pica, fata lui Ioanide, și ieșiseră la plimbarea lor duminicală. Mă mir că n-ai remarcat asemănarea izbitoare dintre ei. Dumneata n-ai fete și nu știi cum e atracția secretă dintre ele și tații lor.

Și venerabilul memorialist Arșavir Acterian își amintește cu nostalgie de momentele cînd, flanelînd pe Bulevardul Magheru, între Biserica Italiană și Piața Romană, cu deosebire duminica după ora 10, se oprea aproape la fiecare pas, se îndoia de mijloc și săruta mîinile cucoanelor, unele soțiile amicilor, altele foste iubite din tinerețe, strîngea mîini de domni sau doar înclina capul, savurînd plăcerea de a cunoaște atîta lume, dar, mai ales, de a fi văzut, cea mai bună dovadă că încă nu murise. Dar, încet-încet, lumea aceea s-a retras discret sau a dispărut violent în revoluții și războaie, punîndu-l pe memorialist în situația să constate că dintre toți cei din generația lui, doar el și alți cîțiva să mai supraviețuiască. Nu-i nimic, filozofa el stingher pe trotuar, asta-i viața și n-ai ce-i face. Căci rostul generațiilor e să se înlocuiască una pe alta într-un ciclu neîntrerupt. De aceea, nemaicunoscînd pe nimeni sau nemaifiind recunoscut de cineva, prefera să rămînă acasă doar el și cu amintirile sale, căci, cum se știe, are și bătrînețea șarmul ei.

Tocmai terminasem facultatea cu puțin peste 7,50 și ca atare fusesem repartizat ca profesoraș stagiar la o școală sătească din Moldova cea săracă. Și cu puțin timp înainte de începerea anului școlar, primind ordin de la București, inspectoratul școlar județean ne-a trimis la o consfătuire de două zile, unde profesori locali cu experiență ar fi trebuit să ne învețe cum se bagă ața-n ac în această meserie. Se mergea pe ideea că și în branșa noastră se putea învăța furînd cîte ceva de la cei mai bătrîni, precum și prin contactul nemijlocit cu elevii. În prima zi de consfătuiri, inspectorii și metodiștii nu oboseau să ne tot spună că un profesor bun nu este acela care numai el vorbește la clasă, ci care tace, lăsînd elevul să se exprime, demonstrînd că a înțeles lecția.

Ne-au cazat, vreo sută de băieți și fete, școliți mai mult prin institutele pedagogice din Suceava, Bacău și Galați, la o școală profesională din Săveni, un tîrgușor sărac și prăfuit, populat cu vreo 7-8.000 de oameni triști. Școala avea doua cămine, o cantină și o sală de festivități. Avea și un teren de sport și nu era prea greu să găsim o minge, dar cu atîtea fete printre noi, nu ne gîndeam la fotbal. Și după cina modestă, am fost invitați la o promenadă nocturnă pe Strada mare din oraș, pînă spre 10, cînd se dădea stingerea. Îi zicea Strada mare nu pentru că era mare sau împărțea urbea în două, ci pentru că era asfaltată pe mijloc, spre marea plăcere a căruțelor și a mașinilor care treceau unele pe lîngă altele. Trotuarele mai aveau de așteptat.

Cînd strada s-a umplut, a început promenada. Și de parcă cineva ar fi dat un semnal, băieții au pornit dintr-o parte și fetele din cealaltă, venind agale unii spre alții. Începuse înserarea și se aprinseseră luminile pe Strada mare. La prima trecere unii pe lîngă alții, ne-am învălmășit și n-am apucat să vedem mare lucru. La a doua, ne-am oprit, ca pentru a ne trage sufletul, dar, de fapt, ne-am privit cîteva clipe. Fetele erau jalnice: niște țărăncuțe jerpelite și pline de acnee, unele scundace și late-n cur, altele lungane, cu nasul mare și crăcănate. N-aveai de unde să alegi. Și chiar dacă ai fi avut, unde să le duci?, căci școala, în afară de două dormitoare, unul de băieți și altul de fete, cu paturi suprapuse, avea toate sălile încuiate, să zici să fi întins pe vreo iapă de-astea chitite să se mărite cu oricine, pe biroul directorului sau pe vreo catedră. Cînd ne-am întors a treia oară, unii și-au zîmbit și s-au apucat de degete. Șmecheraș de București, cu blugi, plete și barbă, dar plictisit pînă-n măduva oaselor, am luat-o agale pe străzi în speranța că voi găsi ceva mai tare de băut. Dar tot ce-am putut găsi într-o bombă a fost o nenorocire, adică un fel de rachiu din pîine, parfumat cu busuioc, fiindcă altfel nu puteai să-l bei, că am borît și am borît pînă cînd Luceafărul dinspre ziuă nu s-a mai văzut pe cer.

Românii faţă cu suveranismul

Nimeni în țara asta nu mai dă o para chioară pe televiziunile de partid și de stat. Pe cine să mai intereseze reportajele cu bătăile dintre țigani, date pe post încă de la 5 dimineața, crimele, violurile, cataclismele naturale sau accidentele de circulație? Poate doar pe Iohannis, Ciucă și Coldea, niște impostori absorbiți de luptele lor electorale degrabă aducătoare de putere nelimitată, belșug în casă și o bună digestie. Nesimțirea acestor muhaiele a ajuns așa de departe, încît, chiar și o nenorocire, cum ar fi inundațiile, cutremurele sau vreun război la granițe, pot oferi tot atîtea prilejuri de a-i îmbrobodi, încă o dată, pe bieții alegători. Care au rămas la fel de turmentați ca pe vremea lui Nenea Iancu, dar nu de băutură, cum se credea la prima vedere, ci năuciți de vorbăria și ticăloșia promisiunilor.

Ca atare, în zilele noastre, au ajuns la mare preț programele difuzate pe internet, cu știri, informații adevărate, programe care încă n-au fost atinse de balele propagandei iohanniste.

Că așa s-a vrut sau doar s-a nimerit, internetul a pus în circulație, mai voalat sau mai fățiș, programe variate și ferite de laba lungă și păroasă a cenzurii. Focalizînd informația, televiziunile noastre, oficiale sau de mic litraj (sau podcasturi) au săpat tranșee și s-au dispus față-n față: pe de o parte, globaliștii de la conducerea țării, aserviți SUA, NATO și UE și dirijate pas-cu-pas de Servicii, și dincolo suveraniștii, reprezentați, în primul rînd, de armata jurnaliștilor. Unii mai vechi, dar convertiți la noua ideologie: Ion Cristoiu, Andronic, Turcescu, S.R. Stănescu, Cozmin Gușă, Anca Alexandrescu, Petru Romoșan. Alții mai noi: Calistrat Atudorei, Liviu Alexa, Bogdan Comaroni, Ion Spânu, Iosefina Pascal. Alții, în așteptare: Nistorescu. Cu toții monitorizați de Servicii, ce credeați, că nu degeaba România este cunoscută în lume și sub denumirea de Securistan. Dar să nu întrebați care sînt acoperiții sau descoperiții, așteptînd realegerea lui Trump și sfîrșitul războiului din Ucraina. Dar dacă, dimpotrivă, Kamala va cîștiga alegerile, nu mai contează cum se va sfîrși războiul dintre Putin și Zelenski, pentru că, după cum ne informează H.D. Hartmann, nebuna va apăsa pe butonul nuclear și ne vom liniști toți.

La fel ca politicienii, și Serviciile sînt împărțite în două tabere: cei vechi, care au apucat încă din 1990 asupra bucatelor și nu se mai dau duși din ușa măcelăriei. Și cei mai tineri, care trăiesc numai din leafă și abia așteaptă să se arunce asupra prăzii, cînd mai sînt atîtea de furat în țara asta. Și nu le va fi greu, căci bate vînt de schimbări și în Servicii. Revenind la Kamala, ar mai fi de clarificat o chestiune: dacă, la iarnă, ajunge la Casa Albă, ca prima doamnă în exercițiu în State, alde Iohannis, Ciucă și Ciolacu rămîn, încă patru ani, nederanjați defel în tabăra globaliștilor. Dar dacă Trump trage lozul cîștigător, și Putin îl cumințește pe Zelenski, alde Tucă, Șoșoacă, Simion, Călinescu, Puric, Călin Georgescu sau Gușă se vor călca în picioare pentru o funcție mai acătării în Parlament sau la Guvern.