O amintire de neșters
Am și astăzi în fața ochilor mulțimile de români care au stat răbdători la rând, în curtea Bisericii Sfântul Gheorghe Nou din București, de la Kilometrul Zero, spre a-și lua rămas bun de la cel pe care-l apreciaseră și-l iubiseră, Corneliu Vadim Tudor – 
fondatorul Partidului România Mare, politicianul înce­putului de mileniu III, patriotul în care milioane de români își puseseră speranța spre binele lor și al Țării. Valurile de oameni care se scurgeau mereu în apropierea Pieței Unirii, cu flori și lumânări în mâini, și mulți cu lacrimi în ochi, dornici să ajungă la catafalcul cu trupul pământesc al Tribunului, spre a-i aduce un omagiu și a se ruga pentru sufletul lui care urma să se ridice la Cer, apoi peste miile de oameni care au dorit neapărat să fie martori aievea la înmormântarea lui Corneliu Vadim Tudor de la Cimitirul Ghencea civil, păreau scene desprinse dintr-un film, atât erau de necrezut ochilor.
Totuși, marea de români care au vrut să-și ia în acest fel adio de la idolul lor, de la Tribunul a cărui voce solemnă parcă răzbătea de dincolo de pereții pictați ai Bisericii, ecoul acesteia părând că dă o stălucire mai puternică nimbului sfinților care ne priveau neclintiți, n- a fost decât expresia reală a dragostei acestora pentru Tribun, a încrederii în valorile promovate de Corneliu Vadim Tudor de la Tribuna Parlamentului, cât și prin  publicațiile ce au apărut sub egida PRM, în final, această mare adunare spontană de oameni a purtat și pecetea regretului că, de acum încolo, tuturor le va lipsi omul, politicianul, scriitorul și patriotul Corneliu Vadim Tudor.
Biruitor în viață precum tutorele lăcașului de cult în Naosul căruia își odihnea pentru ultima oară trupul fizic deasupra pământului, marele martir Sfântul Gheorghe, dar și îndurând nedreptatea și suferința, tot ca Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Corneliu Vadim Tudor se afla acum în fața oamenilor care l-au prețuit și l-au iubit, în fața Istoriei care-i va pomeni numele cu venerație, și în fața lui Dumnezeu, cel bun și iertător pentru fiecare pământean. Pelerinajul de la catafalcul Tribunului, simțit de acesta într-un mod divin, atâta timp cât (până la 40 de zile) sufletul celui dispărut sălăsluiește prin preajmă, va fi avut darul să-i mai ostoiască rănile sufletești, crestate în inima lui de momente istorice din viața personală și colectivă, din care reamintesc: 
• Pierderea (prin fraudă) a alegerilor prezidențiale din anul 2000, în favoarea lui Ion Iliescu; 
• Lovitura de partid din 15 iunie 2013, ziua în care a avut loc o ședință extraordinară (dar ilegală) a Consiliului Național al PRM, la care au participat 24 de organizații județene ale partidului. Atunci s-a decis revocarea lui Corneliu Vadim Tudor și a întregii conduceri a PRM, cu 116 voturi „pentru” și 9 „împotrivă”. Lovitura de grație avea să vină pe 27 iulie, când, președintele și fondatorul Partidului România Mare a fost exclus din partid. Cu toate că Tribunalul București a decis ca să fie repus în funcția de președinte al PRM, constatând ilegalitatea așa-zisului Consiliu Național, Corneliu Vadim Tudor n-a uitat cine l-a trădat, tocmai omul lui de încredere de la Cluj-Napoca – Gheorghe Funar – durerea și lehamitea fiind și mai mari;
• În 2004 președintele PRM a fost decorat de președintele Ion Iliescu cu Ordinul „Steaua României” în grad de Cavaler. Neavând cu ce se ocupa (în afară de pahar) Traian Băsescu a propus retragerea decorației, act samavolnic pe care instanța l-a respins, Curtea de Apel București dând câștig de cauză Tribunului, aceasta conchizând că, potrivit legii, calitatea de membru al unui Ordin se poate pierde pentru fapte dezonorante, altele decât cele care aduc prejudicii morale membrilor  Ordinului. În această situație, datorită acestui Ordin, funeraliile fostului președinte al PRM au fost organizate cu participarea Gărzii de Onoare.
De unde să știe Băsescu, sărmanul, că Vadim – persoană proeminentă în spațiul cultural-științific european, are și alte însemne ale unei demnități românești cu are ar fi trebuit să ne mândrim, nu să-i retragem acel Ordin. Iată câteva distincții: Medalia de bronz a Vaticanului, înmânată chiar de Suveranul Pontif Papa Benedict al XVI-lea; Marea Medalie de Aur a Academiei Mondiale „Albert Schweitzer”; Diplomele și Medaliile de Aur „Omul anului 2000” și „Omul anului 2005”, decernate de Institutul Biografic American; i s-a conferit titlul de „Distins intelectual al Secolului 20” de către Centrul Internațional Biografic din Cambridge, Anglia. Am notat aceste titluri și însemne ale unui român, român european, cum se spune acum, nu pentru lauda defunctului Corneliu Vadim Tudor, ci pentru a contrabalansa micimea unor pigmei (politici și morali) precum Traian Băsescu și Vladimir Tismăneanu (Tisminețki), cei care s-au bătut cu Legea și bunul-simț pentru a-l dezonora pe Tribun, încercând retragerea decorației „Steaua României” în grad de Cavaler.
Iată că, pornind de la amploarea publică a funerariilor regretatului Corneliu Vadim Tudor, am punctat câteva borne din tumultoasa viață a Tribunului, care i-au marcat psihicul și sănătatea și, în trepidația timpului în care Tribunul a trăit, alături de alte evenimente cu efect negativ, au accelerat drumul spre Univers al omului Corneliu Vdim Tudor, frângându-i zborul pământesc la doar 66 de ani, în plină activitate și  creație intelectuală. În continuare, secvențe și amintiri, evocări de suflet din timpul în care  l–am cunoscut pe regretatul Corneliu Vadim Tudor, ajungând, după anul 2000, să-i fiu un colaborator fidel la scrierea celor două reviste care apăreau sub egida Partidului România Mare, al căror redactor-șef era Tribunul: România Mare și Politica. Momentele, poveștile și întâmplările sunt mai multe, și dacă aș avea timp, ar merita adunate între coperțile unei cărți – trecerea generațiilor noastre prin tumultul celor două Revoluții – Socialistă și Capitalistă – lăsând o amprentă vie în conștiința și viața unui număr infinit de conaționali.
Amintiri  de la „Săptămâna”
Parcă văd și azi birourile revistei „Săptămâna” din clădirea „Universul” din strada Ioan Brezoianu, cu treptele ei generoase, care veneau perpendicular pe strada Constantin Mille, ce ducea la Capșa, pornind parcă din aceste trepte. Cine mai știe de câte sute de ori le-am urcat pentru ca să ajung în încăperile unde se plămădea o publicație săptămânală, botezată chiar Săptămâna, subintitulată „culturală a capitalei”. Deși o cunoșteam din 1962, de când apăruse, deoarece era mai mult o publicație ca un fel de ghid cultural al Bucureștilor, o citeam ca atare, fără să simt vreo atracție de colaborare cu vreun material (cultural, bineînțeles). După 1970, de când redactor-șef a fost numit marele scriitor Eugen Barbu, revista s-a reprofilat, devenind un hebdomadar cu adevărat incitant, Eugen Barbu dându-i o tentă polemică, având subiecte din mai toate domeniile de activitate (multe din Cultură, Literatură, Educație, Politică),  promovând ideea controverselor literare (interne și internaționale), cu atragerea unor nume de rezonanță în aceste dialoguri.
Atras de polemica și de controversele iscate (eu nu le-aș spune scandaluri, cum le denumesc inamicii lui Vadim), cunoscându-l pe criticul literar al revistei, M.N.Rusu, m-am prezentat într-o zi, împreună cu acesta, la biroul redactorului – șef Eugen Barbu, căruia i-am prezentat un articol polemic și câteva poezii pe teme patriotice, care era la moda zilei. Mirat, inițial, apoi bucuros că a mai „prins” un colaborator militar de carieră, eu alăturându-mă unei adevărate „unități” militare: scriitori și istorici care populau paginile revistei, am fost repede adoptat de familia Săptămânii.
Cum drumurile mele la redacția de pe Brezoianu erau aproape săptămânale, când eram în București, n-a durat prea mult până când, într-o zi după amiază, când puteam trece pe la redacție, când ajung în fața biroului redactorului-șef și o întreb (ca de obicei) pe doamna Vera, amabila secretară a lui Eugen Barbu, dacă mă anunță, sau dacă pot intra direct, mi-a spus că pot să intru, Eugen Barbu („Patronul”, cum îi spuneam noi) având în față câțiva colaboratori. Într-adevăr, când am pătruns în biroul cu un aer de bibliotecă, acolo i-am întâlnit pe mai vechile mele cunoștințe, istoricii Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, cu care m-am salutat ca de obicei. De față era și Corneliu Vadim Tudor, pe care-l cunoșteam de la AGERPRES și, bineînțeles, din scrierile din Săptămâna și din cărțile publicate. Mi-aduc aminte că, pe loc, la un pahar de whisky select (amfitrionul era un băutor rafinat), prima dezbatere pe care am provocat-o și l-am prins pe Corneliu Vadim Tudor în vervă, a fost despre ultimul atac al Monicăi Lovinescu la Radio Europa Liberă, vizavi de cultura și literatura din comunism, situație pe care  am considerat-o amândoi ca lipsită de temei, intenționat defăimătoare, relevând încă o dată ceața în care trăia Occidentul cu privire la dezvoltarea impetuoasă a Culturii, Literaturii, Științei în România postbelică, sub directa supraveghere a decidenților politici în domeniu.
Aceasta a fot prima întâlnire față în față cu Tribunul, după care, până în 1989, când ne-am revăzut, de data aceasta în alt cadru, cu salutul meu: „Salut, AGERPRES! care e ultima știre?”, la care îmi răspundea tot cu o întrebare: „Salut generale! Ce mai mârâie Lovineasca?”, asta până când... 
„Saturnalii”  și  arderea unei cărți
La începutul anilor ʼ80, rabinul Moses Rosen a publicat un articol injurios la adresa lui Mihai Eminescu, făcându-l pe acesta poet fascist, legionar, pornografic, sifilitic etc., fără ca societatea românească, în ansamblu, să reacționeze. Noroc cu Corneliu Vadim Tudor care, nesuportând blasfemia unui om de altă neționalitate, trăitor pe pământul României și onorat pentru demnitatea de rabin, pornit într-un mod barbar să-l ponegrească pe Poetul nostru Național, a reacționat prompt, publicând poemul „În apărarea lui Eminescu”, cuprins în volumul de versuri „Saturnalii”, publicat în 1983. Poezia – pamflet cuprinde expresii dure, metafore transformate în vitriol literar, comparativ cu acuzațiile rabinului la adresa lui Eminescu, dar, cu toate acestea, recitind-o astăzi, o vedem ca pe o expresie a viziunii naționaliste a poetului Corneliu Vadim Tudor asupra spațiului național ocupat de poezia eminesciană, considerată ca o sacralitate ancestrală și sfântă, nepermis cuiva s-o maculeze.
„Trist cartofor, tu, monument de ură.
Satyr  drapat în giulgiu vișiniu,
Cum vii să faci tu ordine-n cultură?
Mai bine-ai vinde nasturi și rachiu!

Mici echimoze-s ochii tăi de fiară,
Rânjești ca râia, hâd, cu colții răi...
Mefiboșet gângav și fără țară,
Rău făcător ești tu, cu toți ai tăi!

Nu îți lipsea nimic, aveai de toate,
Stăteai pe roze-n caldul tău bârlog,
Și totuși, te-a mâncat în fund și-n coate
Și ai sărit la creastă, pintenog,

Să răstignești o nouă sanctitate
La care eu, de-un secol, mă tot rog...”
Deoarece presa internațională („Paris Match”, „Washington Post” și altele) a reacționat, inter­naționalizând chestiunea,  cenzura din România a retras din librării cartea Saturnalii, dând-o la topit, iar scriitorul Corneliu Vadim Tudor a fost interzis un timp. Cum tocmai atunci scrisesem o cronică literară la Saturnalii – volum cu poeme de o mare rezonanță patriotică și națională – când i l-am predat lui Eugen Barbu, de față fiind și Vadim, redactorul-șef al Săptămânii mi-a dat speranțe minime că acest material va vedea lumina tiparului. Într-adevăr, săptămâna următoare, când ne-am întâlnit la redacție, mi-a returnat articolul, cu respingerea scrisă pe prima pagină de către cenzură. Eu i l-am dat lui Corneliu Vadim Tudor, ca amintire, spre publicare în vremuri mai bune. Acea întâmplare a fost momentul când ne-am apropiat mai mult, rămânând într-o amiciție literară până la evenimentele din decembrie 1989, când valul vieții părea că ne-a despărțit, dar tot viața ne-a reîntâlnit, într-o altă epocă și altă conjunctură.
De la „Românul”, via  UDMR
În 1990 Corneliu Vadim Tudor, împreună cu mentorul său, Eugen Barbu, fondează Revista „România Mare”, în jurul căreia, apoi, s-a înființat și partidul cu același nume. Citeam revista săptămânal, apreciind tematica și modul de abordare a unor teme controversate, ridicând pe o treaptă superioară polemica și ancheta jurnalistică de la Săptămâna. Deși aș fi vrut să scriu la România Mare, nu se putea, eu lucrând ca redactor la noua publicație săptămânală „Românul”, o revistă cu abordări de stânga, deși, oficial, nu se consemna acest fapt. Să nu omit: După 1990 nu mai eram cadru activ al Armatei, ieșisem din sistem, la cerere. În fine...
Redactor-șef la Românul era poetul și scriitorul Nicolae Dan Fruntelată, fost redactor-șef la „Scânteia Tineretului”, și (până în decembrie 1989), la revista Uniunii Scriitorilor, „Luceafărul”, un om de presă 100%, blând și cumpătat, deschis noului și oferind libertatea celor din redacție să abordeze orice subiect, numai să vegheze la respectarea normelor (scrise și nescrise ale jurnalismului), și să scrie cu sufletul, nu doar cu pixul. Toate au fost bune până când Fruntelată a plecat la Guvern, pe timpul lui Nicolae Văcăroiu, primind funcția de șef al Biroului de Presă, în locul acestuia, la Românul, venind un neprofesionist în jurnalistică (se spunea că fusese securistul Magazinului „Unirea”, pe post de economist), nu contează numele lui. Pentru că nu-mi plăcea cum înclina publicația spre o altă latură și viziune politică, desființând până și pagina intitulată „Harta care ne doare” , cu referire la Basarabia, mi-am spus cuvântul în câteva ședințe de redacție, sperând că patronul, un anume Ion Petcu (și el din afara oamenilor de presă) va înțelege  conjunctura periculoasă în care intrasem. Rezultatul? 
Mi se pregătea... fărașul, prilej ivit odată cu trimiterea mea la Cluj-Napoca, la un congres al UDMR, pentru a relata despre eveniment de la fața locului. Ajuns în capitala Transilvaniei, unde aveam relații strânse cu  Uniunea „Vatra Românească” și cu  PUNR, am  citit, în premieră, Raportul (tradus în românește) pe care urma să-l prezinte președintele de atunci al UDMR, Marko Bela, în care erau pasaje cu conținut subversiv, cu referire la unele acțiuni de dstabilizare a Transilvaniei. Considerând ca pe un fapt demn de semnalat în presă, înainte de a fi prezentat în plenul închis al congresului, am transmis știrea redacției, bucuros că vom devoala, primii, un fapt antinațional (la ora aceea nu uitasem evenimentele de la Târgu Mureș, cu Mihăilă Cofariu). Redactorul-șef mi-a spus la telefon că nu poate publica o știre despre UDMR, care nu vine, în mod oficial, de la UDMR! Întrebându-l, eu ce mai caut acolo, el mi-a răspuns, nonșalant (inadmisibil, după părerea mea): „Să relatați din datele pe care le primiți, oficial, de la conducerea UDMR”.
Ei, bine, această deziluzie a mea, la Românul – publicația pe care am slujit-o cu mult devotament – m-a apropiat de Corneliu Vadim Tudor și de revista și partidul România Mare. Dacă Românul a refuzat știrea mea, România Mare mi-a publicat-o, comentând și contextul în care... SRL-ul UDMR sare iar calul, încercând să învrăjbească populația transilvană. După reîntoarcerea la București, am plecat imediat la Constanța, în Port, pentru a definitiva o anchetă jurnalistică, începută de ceva vreme, în legătură cu situația unor marinari nedreptățiți de noii patroni din Port. Când am adus la redacție rezultatul anchetei, mi s-a spus că nu mai e nevoie, nu-l mai publică, în același timp fiind anunțat că nu mai fac parte din redacția Românul. Înțelesesem: UDMR-ul, de fapt, redactorul-șef, în combinație cu patronul, a cărui cea de-a doua soție era unguroaică, m-au „pedepsit” că am scris la România Mare. Fără să comentez, deși puteam improviza un discurs virulent, am părăsit redacția din Calea Victoriei 155, având deja un plan. Apropo: după nici doi ani de la alungarea mea din redacția Românul, după decesul patronului Ion Petcu, soața unguroaică n-a mai putut îndura suferința psihică a patronării unei publicații cu nume atât de „nepotrivit” (pentru ea) – ROMÂNUL, și a desființat-o!
Iată-mă în familia „România Mare”
La prima zi de vineri am mers la conferința de presă a președintelui PRM, Corneliu Vadim Tudor, din sala de la parter a sediului din strada Georges Clemenceau, din apropierea Ateneului Român. Bineînțeles, Vadim n-a scăpat prilejul să vitupereze cozile de topor care vând România ungurilor, exemplificând cu cazul meu, apărând, de fapt (ceea ce nu avusese curajul s-o facă nici o altă publicație din România) dreptul jurnalistului la liberă informare și la transmiterea către public a unei realități cognitive, menite să informeze despre o stare de fapt ce trebuie cunosută la nivel național. În finalul conferinței de presă, președintele PRM m-a invitat în biroul de la etaj, unde, de obicei (cum aveam să constat ulterior) se strângeau după fiecare conferință de presă de vinerea, câteva personalități din conducerea partidului și, eventual, invitați, prilej de discuții generale sau punctuale, reieșite din recenta conferință de presă, sau probleme diverse.
În acea zi, președintele PRM i-a anunțat pe cei de față că „avem un nou membru la România Mare, pe domnul Geo Ciolcan, militar de carieră, poet și gazetar cu abordări inovatoare pentru aceste timpuri stranii și demolatoare”. Fiind vorba despre mine, m-am ridicat în picioare, deși mă cunoșteam cu principalii colaboratori ai României Mari – personal, din acea zi, am fost adoptat de colectivul redacțional. Astfel, redacția din Calea Victoriei 39,  a devenit locul în care, de multe ori cu Vadim de față, puneam Țara la cale, căutând soluții pentru a opri orientarea României spre un regim veleitar, marionetă a Occidentului nesătul, dornic să acapareze statele ieșite de sub pulpana Moscovei.
În cei aproximativ 20 de ani cât am colaborat cu Corneliu Vadim Tudor, propulsat (la propunerea acestuia) în forumul de conducere al PRM și, pe linie jurnalistică, în afară de articolele și poeziile din numerele curente ale revistei România Mare, mi s-a încredințat rubrica „Ultima oră”, din revista „Politica”, ultima pagină, relațiile nu au fost întotdeauna optime: eu neînțelegând subordonarea jurnalistică în „orb”, redactorul-șef „imputându-mi” că vreau să acaparez revista. Care era problema? Eu, scriind materialele de analiză politică, în context național, cu ramificații pe orizontală și pe verticală, nu puteam rezolva un subiect atât de complex în 2 – 3 pagini A4, ceea ce ducea la fragmentarea unui articol în mai multe episoade a căror unitate se disipa pe perioada câtorva săptămâni, mai ales că, uneori, după partea a treia, în loc de partea a patra, din greșeala de la formarea numărului apărea, republicată, partea a doua! Până la urmă ne-am înțeles, Corneliu Vadim Tudor apreciind omul de lângă el care, cu argumente solide, îl contrazicea – duelul ideilor (am avut multe: politice, sociale, jurnalistice, organizatorice etc.) – arătându-l pe Vadim nu doar în postura de „dirijor”, dar și în cea de competitor loial.
Întâmplările de mai jos demonstrează împletirea a două caractere cu viziuni comune, dar cu unele rezolvări paralele care, exploatate malefic, ar fi putut duce la colaps.
Șef de cabinet la Senatul României
Așa cum am scris mai sus, în fiecare zi de vineri, după conferința de presă de la PRM, câțiva (cred că maxim eram 10 -15) urcam la etajul 1, în biroul președintelui, unde, 60-80 de minute, discutam probleme ridicate fie de președinte, fie din cei de față, membri cu răspundere în partid. Într-o vineri de acest fel, pe când stam liniștit pe scaunul meu de lângă peretele din stânga cum intrai în birou, ascultând discuțiile (care nu prea mă interesau), odată ce-l aud pe Vadim că spune (reproduc din memorie): „M-am săturat de oameni incompetenți, care îmi mănâncă zilele. La cabinetul meu de la Senat (era vicepreședinte al Senatului – n.a.) cel pe care l-am angajat, nu face față la cerințele unui șef de cabinet. Din această cauză m-am hotărât să-l eliberez de greaua sarcină ce apasă pe capul omului”.
În timp ce ascultam, chiar mă întrebam: de ce ne spune nouă aceste lucruri președintele partidului? Vrea să ceară vreun sfat? Dar, cum îl știam de la revistă că, în cazul când corectoarele greșeau, sau când vreun colaborator trimitea materiale scrise prost și cu lipsuri grave gramaticale, se enerva și arunca colile de hârtie și paginile de pe birou, strigând, ca pentru el: „Ce mă fac eu cu acești analfabeți?”, am crezut că, și în cazul de față, își va descărca nervii în fața noastră, și atât. Iată că urmarea m-a lăsat mască, cum se spune: „În funcția de șef de cabinet îl numesc pe domnul Geo Ciolcan, aici de față, loc de unde va putea coordona și revista România Mare. Felicitări, generale, și spor la treabă!”, îmi spune, venind spre mine și strângându-mi mâna. Dumneavoastră ce-ați fi făcut în locul meu? Exact ca și mine: am rămas stupefiat: o așa veste, pe nepusă masă, fără nici o discuție prealabilă, m-a șocat, pocnindu-mă cu impulsuri: unul de bucurie, pentru o astfel de încredere; altul de uimire – cum să răspund, și, pe loc, acestei provocări? Pe moment m-am calmat, și zicând, în auzul tuturor: „Mulțumesc mult. Săptămâna viitoare vom discuta”, am amortizat emoțiile.
La aceste vorbe ale mele, Corneliu Vadim Tudor crezând că am acceptat, a zâmbit și a ridicat „ședința”, fiecare plecând pe drumul său. Eu, urcând în autobuzul 368 (stația era în apropiere), până acasă, în Drumul Taberei, n-am fost în stare să văd nicio stație ITB (pe vremea aceea), prin care treceam, tot gândindu-mă ce să fac: să primesc, sau să refuz. Problema era, dacă refuz, ce să-i spun Tribunului? Cum să învârt de așa fel lucrurile ca să mă înțeleagă? Greu, foarte greu!
Acasă, după ce am discutat cu soția, vestea căzând și pentru ea ca un trăsnet, am hotărât să nu luăm deocamdată nicio hotărâre, rămânând să merg luni la Senat (se afla în fostul sediu al Comitetului Central al PCR, azi Ministerul de Interne) și să mă documentez la fața locului. Deoarece mai fusesem la cabinetul vicepreședintelui Senatului, să-i aduc articole redactorului-șef, atunci când nu avea timp să vină la redacție, cunoșteam locul și pe doamna secretară. Zis și făcut. După ce am salutat-o, i-am povestit „pățania” mea, și am întrebat-o, rugând-o să-mi spună, la modul cel mai sincer, cam ce probleme aș avea eu de rezolvat în acea funcție, doamna, femeie cu simțul realității (în preajma lui Vadim cum putea fi altfel?), mi-a explicat în câteva propoziții, explicații din care am tras concluzia că va trebui să stau multe ore la acel birou, pentru legăturile telefonice care erau aproape permanente, cât și pentru pregătirea întâlnirilor senatorului Corneliu Vadim Tudor cu delegații diferite, la ore diferite și zile diferite, chiar duminicile și în alte sărbători. 
Lămurit, am plecat acasă, și m-am hotărât: nu primesc oferta. Nu de frica orelor multe în care ar fi trebuit să fiu prezent la birou sau pe teren, chiar mi-ar fi făcut plăcere să fiu implicat în rezolvarea unor probleme ce-l vizau pe președintele PRM. Problema era alta, având două componente, prima, cea mai concludentă umană, pe care am mizat, cunoscând adorația Tribunului pentru părinții săi pe care i-a divinizat și i-a cântat în poeme, era faptul că mama se afla la mine, acasă, fiind bolnavă și în tratament, n-o puteam lăsa numai în grija soției (care mergea zilnic la serviciu), mama ar fi simțit serios lipsa mea de la domiciliu, cea de-a doua problemă care îmi solicita timp liber, era generată de faptul că începusem construcția unei case la curte (pe acesta nu i-am invocat-o Tribunului), și, după cum se știe, nu poți lăsa constructorii de capul lor pe șantier că s-ar alege praful.
Ca să închei. Văd și acum, prin ceața timpului, ochii mirați ai lui Vadim cu care mă privea înlăuntrul ființei mele, gest pe care-l consideram de supărare și-i așteptam răbufnirea. Mă îngrijorasem degeaba. Corneliu Vadim Tudor mi-a pus mâna dreaptă pe umăr și, cu voce aproape șoptită (ceea ce nu bănuiam că se poate întâmpla la Tribun) mi-a spus: „Nu-i nimic. N-a fost să fie. Sănătate mamei! Ne vedem la redacție”...
Acesta a fost Corneliu Vadim Tudor, nu doar un mare politician, un mare jurnalist, un mare familist, dar și un om cu suflet larg, în care puteau să încapă toate durerile lumii, în șuvoaie, în valuri, în cascade, și el încerca să le țină piept, să nu ne inunde relele lumii contemporane. A fost un om blând, când nu-l înfuriai, săritor și ajutoros (să nu uităm „Cina creștină”, ajutorarea multor familii sărace sau bolnave, salvarea a sute de patrupede de la o viață de chin și o moarte sigură). A fost un om al dialogului, pe puncte esențiale, nu de bășcălie, a fost un orator desăvârșit, polemica lui din Parlamentul României ducându-ne cu gândul la marele Iorga. A fost un iubitor de oameni. A fost un mare ROMÂN și un mare PATRIOT. Desigur, a avut și păcate – doar Dumnezeu nu are – unul ivit chiar din bunătatea lui, acela de a fi prea credul în promovarea unor personaje care nu voiau decât să speculeze protecția oferită de apropierea de Tribun, după care l-au trădat. Însă, contrar cu ce spun detractorii lui, pentru că n-au putut ajunge nici până la genunchii lui, în ce privește cultura, erudiția și talentul – putem afirma că nu știm când (și dacă) România va mai fi vreodată blagoslovită cu un asemenea fiu născut în Rahova acum 76 de ani, și chemat la Domnul, acum 10 ani – CORNELIU VADIM TUDOR – TRIBUNUL.
Iată că, acum, la un deceniu de la moartea lui Corneliu Vadim Tudor, în memoria lui perenă, am evocat o parte dintre amintirile care mă leagă de anii pe care i-am trăit în preajma sa, în diferite ipostaze, încercând să reînviez atmosfera creată în jurul lui, spre bucuria celor care l-au cunoscut sau măcar l-au ascultat vreodată.
Cu alt prilej, alte evocări din panoplia acelor ani furtunoși, pe care soarta mi i-a hărăzit să-i parcurg în preajma Tribunului...


GEO CIOLCAN