Dictatura Legii (1)
  • 02-06-2020
  • 0 Comentarii
  • 589
  • 2

Aș dori să purtăm o discuție familială, neprotocolară, de aceea ne vom feri cu toții de ceea ce numim, îndeobște, cuvîntări. Doresc numai să vă aduc salutul revistei „România Mare” pe care, împreună cu maestrul Eugen Barbu, am creat-o exact acum 1 an. Este o revistă care s-a născut din durere, s-a născut din speranță. Este o revistă care a apărut la 6 luni după ceea ce noi numim revolta din decembrie 1989, pe fondul ticăloșirii tot mai grave a moravurilor, în Țara pe care o iubim cu toții atît de mult, pînă la venerație. Este o revistă care a intrat în această luptă pentru salvgardarea ființei naționale cu toată frenezia pe care ne-o dă crezul nostru și cu toată îndreptățirea pe care ne-au dat-o milioanele de oameni care așteptau o voce nouă, o voce purificatoare în acest cor din ce în ce mai pestilențial al presei românești. „România Mare” a militat de la început pentru o politică pe cît de pașnică, pe atît de fermă privind problema națională. Noi reclamăm cu voce tare drepturile cutumiare scrise pe pieile de vițel ale hrisoavelor dintîi, cum spunea Eminescu în „Timpul”.

Au existat voci, în presa noastră ceva mai radicală, care ne-au scuzat că nu abordăm frontal, decisiv și irevocabil problema Basarabiei și a Bucovinei. Și le-am răspuns tuturor că uneori înțelepciunea și răbdarea fac mai mult decît scandalul cu orice preț și că nu are rost să periclităm cuceririle pe care le-am avut pînă acum pentru graba, cel puțin suspectă, a unora. Din punctul acesta de vedere, „România Mare” s-a achitat de sarcinile pe care și le-a propus. Și însuși faptul că revista circulă dincolo de Prut și a ajuns chiar și la Moscova, și la Leningrad, ba chiar și la cei 2.000.000 de români din exilul canadian și american, cutreierînd lumea mai mult decît a făcut-o orice publicație românească pînă la această oră, arată că această revistă a devenit un stindard și un simbol de luptă.

Ar fi însă de neiertat păcatul dacă aș veni în fața voastră să laud revista „România Mare”. Ea este numai o modalitate de luptă într-un flanc mai larg. Sînt alte și alte forțe românești sănătoase, sînt patrioți români în Parlamentul Țării și în alte foruri care acționează neabătut pentru întronarea demnității în Țara Românească, pentru ca umilirea românului în Patria sa să fie curmată odată pentru totdeauna. Și după cum bine spune prietenul nostru, scriitorul Romulus Vulpescu, aflat aici lîngă mine: „Dacă uneori mai greșim, ne va ierta Dumnezeu și greșeala aceasta, pentru că este mal bine să greșești alături de Țară, decît împotriva Țării!”.

Nu fac un secret din a spune că unul dintre mobilurile care ne-au îndemnat să venim aici a fost și prezența celor 20 de studenți din Basarabia. Ei sînt integrați în anul vostru de învățămînt și în programul întregii Academii „Alexandru Ioan Cuza”, așa că noi nu vom vorbi despre ei ca despre un corp aparte. Ei sînt români ca și noi, ei sînt frații și copiii noștri. Dar, pentru că venim după aproape 50 de ani de vitregie istorică, va trebui să ne purtăm cu mai multă duioșie, cu mai multă tandrețe bărbătească față de tragedia pe care au trăit-o ei. Întîmplarea face că eu însumi provin dintr-o familie care are în carnea și sîngele ei relicvele cumplitului rapt teritorial pe care l-a săvîrșit în luna iunie 1940 Stalin, prin ultimatumul adresat României privind cedarea teritoriilor de dincolo de Prut. Noi trebuie să ne gîndim la deșertăciunea Istoriei acestei Țări și la tributul de lacrimi și sînge pe care a trebuit fiecare generație de înaintași să-l plătească. De ce am spus că am o familie în sîngele și carnea căreia există relicvele acelui iunie însîngerat, din 1940? Pentru că tatăl meu, care mai trăiește și acum, e în vîrstă de 78 de ani, are în șoldul stîng 6 schije de la Odessa. Era un simplu soldat, care alături de grosul Oștirii Române a mers să elibereze teritoriile de dincolo de Prut. Întîmplarea face că acele schije i-au salvat viața! Pentru că dacă nu se întîmpla rănirea lui acolo, ar fi mers mai departe, și mai departe, și poate că cel care vă vorbește acum nici nu se mai putea naște, adică se curma lanțul generațiilor întregi prin moartea unui umil soldat al Armatei Române.

Nu vreau să condamn acum politica dificilă și problematică pe care a practicat-o, întotdeauna, marele nostru vecin de la Răsărit față de Țările Române. Nu vreau să fac un excurs istoric, deși ar fi multe de spus și referitor la Pacea de la București, de la 1812, cînd s-a întîmplat acea cumplită trădare și cînd pe fondul iminenței începerii războiului purtat de Napoleon împotriva lui Alexandru I, s-a săvîrșit vînzarea de la Hanul lui Manuc, din București, cînd s-a produs primul rapt teritorial.

CORNELIU VADIM TUDOR

(14 iunie 1991; discurs rostit liber la Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, din București)

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite