Doamne, cum a trecut timpul!

Trei decenii din viața noastră și din viața României – ani în care am fost puși la nenumărate încercări ce ne-au modificat existența, sănătatea și configurația fizică – au rămas în urmă învăluite în nostalgia și amintirea perenă a fiecăruia dintre noi. Prinși în vîrtejul implacabil al metamorfozelor prin care a trecut Țara, apăsați de povara politicilor antiromânești promovate de o bună parte dintre liderii politici ai vremii, era aproape să uităm de borna de hotar a publicisticii românești postdecembriste – apariția în peisajul presei a Revistei ,,România Mare”.

,,Era aproape să uităm” nu este decît o figură de stil – o sintagmă ca o mîngîiere. Cum era să uităm, noi, cei care scriem și astăzi în revistă, ceea ce a însemnat – pe multiple planuri – apariția Revistei ,,România Mare”, într-un timp debusolant, în care valorile naționale erau fie șterse din Agenda Statului Român, fie inversate, aducînd la suprafață pleava societății, nonvalorile, oameni care vorbeau cu gura lor, dar cu vorbele unor străini de Țară? Cum era să dăm uitării cele două personalități de pe frontispiciul revistei, cei care i-au dat viață – magnificii scriitori și patrioți români, regretații Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor? Nu se putea întîmpla așa ceva!

Tocmai aceste imagini îmi luminau gîndurile cînd redactorul-șef al revistei, distinsa domnișoară Lidia Vadim Tudor, m-a sunat, amintindu-mi de pregătirea numărului special al revistei, în preajma sărbătoririi împlinirii a 30 de ani de la apariția primului număr al ,,României Mari”, propunîndu-mi, totodată, ca, în afară de articolul din paginile 12-13, să scriu un material cu referire la cei 30 de ani de existență a revistei noastre. Nici că se putea invitație mai atractivă și mai captivantă, mai ales că mă leagă atîtea și atîtea amintiri de redacția și de Revista ,,România Mare”, de redactorul-șef al acesteia, de atmosfera generată de apariția insolitei reviste, încît (dacă aș avea timp) aș putea concepe o adevărată carte de ,,Amintiri de la România Mare”!

Anul 1990, primul an postdecembrist, a venit cu un noian de necunoscute și de întrebări, unele dintre acestea rămînînd sub formă de enigme pînă în zilele noastre. În sectorul publicațiilor românești era un soi de brambureală și de amețeală perpetuă – dispăreau vechile gazete (de partid), dar și cele de cultură, cele literare, acestea fiind înlocuite de publicații de scandal sau de slabă factură literară și amprentă românească. Cominternistul Silviu Brucan (Brukner) a desființat ,,Săptămîna Capitalei”, condusă de scriitorul Eugen Barbu, lipsind cititorii de un suport moral și intelectual în lupta cu hienele umane care începuseră să devoreze Cultura Românească, dorind-o înlocuită cu un surogat de import.

Pe acest teren mișcător a apărut ,,România Mare”.

Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor (fost colaborator de marcă la ,,Săptămîna”) nu puteau rămîne în afara vieții jurnalistice, chiar dacă noile coordonate ale timpului impuneau un altfel de mod (și de principii) de a face gazetărie. Tocmai de la acest deziderat al schimbării au plecat cei doi corifei ai presei scrise românești atunci cînd au hotărît editarea Revistei ,,România Mare”. Începînd cu titlul, semnificativă sintagmă pentru a defini idealurile celor doi români adevărați, revista s-a impus într-un mod fulminant, aducînd un suflu inedit în patrimoniul publicisticii autohtone postbelice.

În curînd lumea presei românești vuia și se cutremura – ,,România Mare” spărgea toate tiparele gazetărești, îmbinînd în mod ideal jurnalistica angajată cu cea de analiză politică, ancheta jurnalistică și investigația la obiect, pagina de cultură cu cea de sport, devenind oglinda obiectivă a noii societăți românești. Așa precum romanul ,,Groapa” al lui Eugen Barbu reprezenta caracterele și lumea unor cartiere cu grave probleme sociale, tot astfel și ,,România Mare” ne aducea în față lumea nefardată a unei Românii în derivă după un cataclism numit (eronat) ,,Revoluția din Decembrie 1989”. Dar, mai ales, ,,România Mare” scotea la rampă corupția din sînul noii clase politice românești, demascînd falsul unor intruși în arena politică doar pentru a-și rotunji averile și a-și numi în funcții înalte, de stat, neamurile flămînde.

Cu un colectiv minim redacțional, dar cu un număr de colaboratori de vază atrași din toate mediile societății românești, ,,România Mare” a devenit o armă de temut în familia presei autohtone, dezvăluirile din paginile revistei provocînd seisme puternice pe culoarele și în cabinetele somptuoase ale unor ministere bucureștene, dezvăluirile ajungînd pînă la Palatul Cotroceni.

Desigur, impactul social – putem spune și cel de ordin juridic – nu putea rămîne fără reacții din partea celor demascați. Pentru că nu doar obiectul unei anchete, al unei dezvăluiri sau al unei demascări era – în viziunea ,,României Mari” – baza documentării pentru un eventual dosar penal al celor incriminați, ci limbajul gazetăresc – viu, curajos, combativ și fără înflorituri, acesta ajungînd la inima cititorului dornic să cunoască realitatea lumii înconjurătoare. Din această magmă fierbinte a paginilor ,,României Mari” au ieșit multe dintre necazurile din viața redactorului-șef al revistei: procese și denigrări, încercarea autorităților de a-i închide gura (stiloul), lupta cu cenzura vremii. Cred că este suficient pentru a ilustra acest aspect al istoriei de 30 de ani ai ,,României Mari” să amintesc de penibila ședință din Senarul României, în care s-a discutat ridicarea imunității parlamentare a senatorului Corneliu Vadim Tudor pentru a fi trimis în judecată pentru ,,Lista rușinii” publicată în revistă, listă care nu se datora redactorului-șef, aceasta fiind rodul unui mare număr de colaboratori și cititori!

,,România Mare” avut o caracteristică – unică în peisajul publicisticii noastre – este revista în jurul căreia s-a născut un partid politic: Partidul România Mare – un factor coagulant al naționalismului românesc, acel naționalism pur, de sorginte pașoptistă. În această ipostază, pînă să apară ,,Politica” și ,,Tricolorul”, apoi, împreună, ,,România Mare” a devenit tribuna partidului cu același nume, abordînd în paginile ei și problematica de partid, fiind un vector activ al ideilor generoase așternute pe pagină de președintele PRM, marele patriot Corneliu Vadim Tudor.

Acum, cînd scriu la trecut despre acești 30 de ani de presă românească văzuți prin paginile ,,României Mari”, acum, cînd scriu la timpul trecut despre cel ce-a fost făuritorul de gazete și de partid, Corneliu Vadim Tudor, rememorînd crîmpeie din viața noastră comună (atîta cît a fost), nu pot să nu fiu și nostalgic. Revăd aievea birourile modeste din Calea Victoriei 39, din apropiere de Magazinul Muzica, unde, la început, era și sediul PRM. Birouri modeste, oameni modești (și puțini), dar ce personalități! Deși redactorul-șef se mai supăra pe corectură, cînd apăreau gafe și inadvertențe (chiar la un serial de-al meu, un episod a apărut de două ori), atmosfera era una de lucru și de prietenie, colaboratorii simțindu-se în redacție ca într-o familie.

Stilul de lucru al redactorului-șef avea ceva din propria-i ființă: precis și destins, dedat muncii și acaparator, exigent și pedant, cîteodată vulcanic (atunci cînd apăreau probleme incompatibile cu linia de conduită a revistei sau cu concepția domniei sale despre un anume subiect). De-a lungul anilor am avut și eu cîteva ,,ciocniri” cu redactorul-șef, toate terminate printr-un zîmbet. Doar una dintre ele: cînd mergeam pe teren, pe la organizațiile județene ale PRM (pe cînd eram membru în Consiliul partidului), unii membri de partid îmi cereau Revista ,,România Mare”. Înapoiat la București, i-am propus redactorului-șef ca birourile județene de partid să facă abonamente la revistă, pentru a fi informați. Răspunsul: ,,Daʼ ce, vreți să facem ca pe vremea Scînteii?”.

Mă opresc cu greu din scris. Cîte amintiri cu tîlc, cîte povești am avea de depănat despre cei 30 de ani de viață ai Revistei ,,România Mare”. Din păcate, Corneliu Vadim Tudor nu mai este printre noi! PRM a murit și el, furat și distrus de niște impostori! În noua etapă, ,,România Mare” merge mai departe, flacăra ei fiind reaprinsă de una dintre fiicele Tribunului, actualul redactor-șef Lidia Vadim Tudor. Noi, vechii colaboratori, și cei care vin din urmă, ne bucurăm că ,,România Mare” există și că duce mai departe spiritul naționalist al lui Corneliu Vadim Tudor!

GEO CIOLCAN