Cărturarul luminat Aron Pumnul, un apostol al deșteptării naționale
  • 25-07-2023
  • 0 Comentarii
  • 159
  • 0

Aron Pumnul s-a născut la 27 noiembrie 1818, în satul Cuciulata, în județul Brașov, într-o familie de țărani iobagi din Transilvania.
Din cauza unei boli de inimă, începe şcoala abia la vîrsta de 14 ani, în perioada 1832-1836, urmînd clasele primare la Liceul Romano-Catolic din Odorheiul Secuiesc. În următorii patru ani a fost elev la Gimnaziul din Blaj, apoi, în anii 1840 şi 1841, a studiat la Liceul Episcopal din Blaj. Etapa blăjeană are o deosebită importanţă pentru existenţa lui Aron Pumnul, prin viaţa aspră trăită aici, dar şi prin educaţia şi morala în care erau pregătiţi elevii.
În perioada 1841-1842, îşi termină studiile liceale la Liceul Piariştilor din Cluj, unde este coleg cu Avram Iancu, Al. Papiu Ilarian, Petru Dobra, Iacob Mureşianu şi alţi viitori fruntaşi ai Revoluţiei de la 1848.
În anul 1843, este numit profesor de filosofie la Blaj, apoi, în același an este trimis ca bursier la Universitatea „Sf. Barbara” din Viena, pentru a studia Teologia, iar în paralel aprofundează cursuri de filosofie, istorie și filologie. Studentul ardelean a obținut de-a lungul celor patru ani de studiu calificative maxime la aproape toate materiile. La Viena, întemeiază Societatea Teologilor Români, una din formele precursoare ale Societăţii România Jună, creată în 1871, în „Almanahul” căreia Eminescu îşi va publica, în anul 1883, poemul Luceafărul, capodopera sa lirică. În timpul studiilor vieneze, Aron Pumnul trimite revistei lui George Bariţiu, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, primul său studiu de lingvistică, „Literele corespunzătoare firei limbei rumâneşti şi încă ceva”.
În anul 1846, revine de la Viena şi își reia activitatea de profesor de filosofie la gimnaziul din Blaj, la fosta catedră a lui Simion Bărnuţiu. Începe o colaborare strînsă cu Timotei Cipariu – pedagog, lingvist, istoric, teolog și orientalist, preşedintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, membru fondator al Academiei Române, „părintele filologiei române” – , alături de care înfiinţează gazetele „Organul luminărei” – în 1847, primul ziar românesc cu litere latine, și „Învățătorul poporului” – un an mai tîrziu.
Fruntaș al Revoluției din 1848 și militant neobosit pentru drepturile românilor
A participat activ la Revoluția de la 1848-1849 din Transilvania, avînd un rol important, mobilizator, în întrunirea primei adunări populare din 30 aprilie 1848, care a precedat adunarea națională din luna
mai de pe Cîmpia Libertății şi care a rămas cunoscută sub numele de „Adunarea din Duminica Tomii”.
Ca urmare a participării sale la revoluţie, după înfrîngerea acesteia, Aron Pumnul este condamnat la moarte de către puterea maghiară stăpînitoare în Transilvania acelor ani, refugiindu-se în Muntenia, unde participă la revoluţia paşoptistă din această provincie, fiind numit de Nicolae Bălcescu în funcţia de comisar cu propaganda în judeţul Rîmnicu Sărat, cu misiunea de a explica poporului spiritul noii Constituţii.
Odată cu intrarea trupelor otomane şi ţariste în cele două Principate, comisarii de propagandă sînt nevoiţi să ia calea exilului, iar Aron Pumnul s-a refugiat la
Cernăuţi.
În Bucovina continuă să militeze cu înflăcărare pentru drepturile sociale și naționale ale românilor, să promoveze cultura națională, fapte pentru care a fost numit „apostol al românismului”. Aici se va afla în cercurile de boieri patrioţi Hurmuzachi. Aron Pumnul s-a implicat apoi în primele alegeri libere din Bucovina autonomă, desfăşurate în anul 1861, şi a depus mari eforturi pentru acordarea de burse unor studenţi merituoşi, dar săraci.
Publicist, lingvist, filolog
și istoric literar
La 12 februarie 1849, Aron Pumnul devine profesor suplinitor de limba română la Institutul teologic, ținînd gratuit cursuri și la gimnaziu pînă în 1852, cînd a fost numit profesor definitiv. Este numit, apoi, prin concurs, primul profesor de limba și literatura română la liceul german din Cernăuți („Ober-Gymnasium”), unde îl are elev pe Eminescu – tînărul poet care, la moartea lui, avea să scrie emoţionanta elegie „La mormîntul lui Aron Pumnul”.
În această perioadă își reia activitatea publicistică, fiind redactorul secţiunii româneşti a ziarului „Bucovina”. A scris numeroase articole și pentru alte publicații, precum ,,Organul luminăriei”, Blaj, ,,Foaie pentru minte, inimă și literatură”, Brașov, ,,Învățătorul poporului” etc. Tot la Cernăuţi, va obţine aprobarea autorităţilor pentru a organiza un ciclu de conferinţe literare, în care a vorbit despre originea latină a limbii şi a poporului român.
În anul 1850, Aron Pumnul, adept al etimo­logismului, publică, la Cernăuți, lucrarea „Convorbiri între un tată și fiul lui asupra limbei și literelor românești”, iar în perioada 1862-1865 a alcătuit prima antologie de literatură română, publicată la Viena, „Lepturariu rumânesc cules de’n scriptori rumâni”, în 5 volume, fiind considerat, pentru aceasta, unul dintre întemeietorii istoriei literare românești.
În anul 1864, Aron Pumnul, publică, tot la Viena, și o gramatică a limbii române, în limba germană, „Grammatik der rumänischen Sprache für Mittelschulen”.
Totodată, a întemeiat prima bibliotecă de cărţi româneşti, găzduită chiar în casa lui, printre elevii care aveau grijă de această bibliotecă numărîndu-se şi Mihai Eminescu, care, din anul 1865, se va afla în gazdă la mentorul său.
Aron Pumnul a trecut la Domnul la 24 ianuarie 1866, la doar 48 de ani, la Cernăuți, pe fondul unei afecţiuni grave la inimă cu care se născuse. În clipele de final, i-a stat la căpătîi Mihai Eminescu, care, la moartea dascălului şi mentorului său, a scris poezia „La mormîntul lui Aron Pumnul”.
Dascălul de suflet al lui Eminescu
La împlinirea a 150 de ani de la moartea lui Aron Pumnul, în 2016, nu i s-ar fi putut aduce un omagiu mai mare decît reeditîndu-i-se celebrul Lepturariu – devenită cartea de căpătîi a lui Eminescu –, prima istorie literară din toate provinciile locuite de români.
În studiul eminescian „O scriere critică”, apărut în „Albina” din Viena, la 7/19 ianuarie 1870, Eminescu scria despre Aron Pumnul: „a încetat de mult de-a mai fi numai o persoană simplă. Nu mai e muritoriul slab, muritoriul plin de defecte pămînteşti, nelimpezit încă de eterul opiniunei publice; – nu! el e personificarea unui principiu, sufletul – nemuritor neapărat – care a dat consistenţă şi conştiinţă naţională maselor şi a făcut din ele o naţiune”.
Aron Pumnul a fost dascălul venerat al lui Eminescu. Atîta numai și ar fi de ajuns ca Aron Pumnul să merite prețuirea postumă. Nu i-a fost dascăl la clasă, dar i-a fost mai mult decît atîta: un dascăl de suflet. L-a îndrăgit atît de mult pe învățăcelul său, încît după moartea unicului său fiu, Ioan, ar fi vrut să-l înfieze. Numele lui Aron Pumnul este adesea pomenit în vecinătatea celui al autorului Hronicii românilor, Gheorghe Șincai. De altminteri, Eminescu a intuit că generația pașoptistă transilvăneană continuă programul de emancipare națională și socială al Școlii Ardelene. Asemănătoare i-au apărut și destinele lor biografice. Precum Șincai, sărac și rătăcitor, Aron Pumnul va pribegi prin Transilvania și Moldova pînă la stabilirea lui în Cernăuți, unde prin toată activitatea lui s-a ilustrat ca un „apostol al deșteptării naționale în Bucovina”.
Lepturariul… este una din lecturile fundamentale în formația intelectuală a lui Eminescu. În paginile acestei antologii își are sorgintea prețuirea față de „sfintele firi vizionare” din Epigonii și tot de aici a cules sugestia unor metafore caracterizante, cărora le-a dat strălucire poetică. În „lecțiile” lui Pumnul își are izvorul cultul lui Eminescu pentru Transilvania și pentru Blajul cărturăresc și revoluționar. Urmărind viața culturală din Austro-Ungaria, Eminescu notează în articolul Ca să vadă acum… lista cărților românești „oprite a se întrebuința în școlile de pe fericitul regat al Sf. Ștefan”. Între alți autori blăjeni de manuale școlare (Aug. Treboniu Laurian, Ștefan Pop, Ion Micu Moldovan) figurează și Lepturariul lui Aron Pumnul, tipărit la Viena, 1862-1863. De data aceasta, comentariul gazetarului e sarcastic: „Dar ceea ce la Viena nu-i periculos, în Ungaria e din contra un sîmbure de distrugere a statului unguresc, căci, precum se știe, Lepturariul, în aparență inocent al lui Pumnul, îi oprește pe românii din Transilvania și Ungaria de-a se face maghiari” (M. Eminescu, Opere, IX, p. 421.)
Întreaga prețuire a lui Eminescu pentru Aron Pumnul este sintetizată în elegia funebră, La mormîntul lui Aron Pumnul, exprimînd o admirație căreia i-a rămas statornic toată viața: „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,/ Cu cipru verde încinge antică fruntea ta;/ C-acuma din pleiada-ți auroasă și senină/ Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină/ Se stinse o dalbă stea”.
E cea mai sinceră și mai emoționantă dintre Lăcrimioarelor învățăceilor gimnaziști la mormîntul prea iubitului lor profesor Aron Pumnul – marcînd debutul lui Eminescu.
Prețuirea lui Aron Pumnul de către tînărul Eminescu, în ciuda opiniilor critice, uneori chiar drastice, din articolele lui Titu Maiorescu, arată o înțelegere profundă a sensului național în care dascălul său, plecat din Blajul Școlii Ardelene, vedea istoria și limba unui popor ca elemente vitale ale existenței lui.
R.M.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite