Legendă nemuritoare pentru ,,România Mare”, Vadim a fost pîinea și sarea ce venea în întîmpinarea păcii pe Pămînt. Înger cu aripile frînte, în nemărginirea unei clipe, a pus punct între albastrul înălțimilor și albastrul din adînc, luîndu-și zborul înspre tărîmul celălalt, în ,,lumea livezilor de apoi”, din regatul sfînt.
VADIM a fost o flacără vie, arzînd intens în versurile pe care le-a scris cu speranța că Istoria va puncta un Destin Sfînt: rădăcinile Patriei să fie bine înfipte în pămînt. Știa că, altfel, în tulpinile ei va pulsa o sevă falsă, nereală, ce va provoca frunzelor o rană mortală. El voia ca Inima Țării ritmic să bată: pace, pîine, libertate. ,,O, Doamne Sfinte – scria Vadim – transformă Lumina în Cuvinte și, cînd rostim un cuvînt, Lumina să strălucească pe Pămînt. Inima și conștiința noastră – bucăți de soare – să fie pentru Lumină ALTARE”.
Din păcate, sătul de toți și de toate, Vadim a invitat MOARTEA la o CAFEA, apoi a plecat cu ea, privind cu tristețe la tot ce a lăsat în urmă:
,,E casa mea o Arcă a lui Noe
M-am vindecat de oameni, n-am nevoie.
Privesc pe geam. Zăpada rîde-n soare
Aștept să treacă niște căprioare.
E ora lor, cînd pleacă după hrană
Par îngeri rătăciți dintr-o icoană.
Nu mă zăresc, dar eu le văd pe ele
Așa cum stau, ascuns după perdele.
Ascuns la pîndă stă acum și lupul
În colți de fiară să le frîngă trupul.
De ce cruzimea asta pe pămînt?
De ce atîtea lacrimi, Doamne sfînt?
De ce îngădui Tu nelegiuirea
Ce zi de zi însîngerează firea?
Nu pot să văd atacul ucigaș
Sînt prea milos, ori poate sînt prea laș.
Nu sînt aceste animale sfinte
Mai bune decît omul fără minte?
Dezamăgit de specia umană
Caut un suflet, bun de pus pe rană.
Și îl găsesc în ochii unui cîine
Care îmi cere dragoste – nu pîine...”.
La 28 noiembrie, Vadim ar fi împlinit 72 de ani. Au trecut 6 toamne de la plecarea lui dintre noi, lăsînd în urmă, pe pămînt, tot ce a avut mai drag și sfînt. De acolo, de Sus, privește ființele de-acasă pe care le-a iubit nespus, soția, fiicele sale și ,,Păpușile cu patru lăbuțe”, suflete nevinovate, care păzesc cu ardoare fotoliul Domniei Sale, sperînd că cel care le-a ocrotit se va întoarce curînd, fiindcă așa a promis și ne-a lăsat tuturor scris:
,,Nu voi muri de tot, ci voi trăi
Prin faptele și operele mele
Pe crucea mea, un înger va vesti:
«El nu-i aici, e îngropat în stele»”.
LILIANA TETELEA