Pe 25 decembrie 1979, trupele sovietice au intrat în Afganistan, iar două zile mai tîrziu, forțele speciale KGB ale URSS au luat cu asalt palatul președintelui Hafizullah Amin. În urmă cu 40 de ani, a început războiul prelungit afgan, din care URSS a apărut ca și cum ar fi învins, dar în urma căruia nu a existat nici un cîștigător. Armata sovietică nu era pregătită să lupte cu partizanii, care erau susținuți de Occident, Așa a început, a continuat și s-a încheiat ultimul război al Uniunii Sovietice.

Cetatea dealului

Acum, Palatul Taj Beck de la marginea Kabul este reprezentat doar de ruinele de dimensiuni impresionante. Dar odată a fost o reședință imensă, decorată de proprietarii germani, o adevărată cetate. În 1979, președintele Hafizullah Amin știa foarte bine că siguranța lui era în pericol, pentru că, pînă la acel moment, represiunile pe care le-a efectuat îi afectaseră chiar și pe socialiștii din rîndul oficialilor armatei cu care ajunsese la putere. Pînă atunci, Amin a supraviețuit cel puțin două tentative de asasinat.

Prin urmare, toate drumurile către palat, cu excepția unuia, au fost minate, iar singura cale de acces dispunea de mai multe linii de protecție. În spatele clădirii, trei tancuri au fost îngropate în pămînt, mitraliere grele stăteau în jurul perimetrului, iar un regiment antiaerian cu 12 piese păzea șeful de stat de atacurile aeriene. Palatul era înconjurat de cazărmi și sedii generale - în total, peste două mii de soldați au servit în garnizoana sa, iar două brigăzi de tanc au fost staționate în apropiere. Toate acestea nu au ajutat dictatorul să scape, cînd operațiunea „Furtuna-333” a început la Kabul în seara de 27 decembrie. Un rol semnificativ în succesul acesteia l-au avut luptătorii așa-numitului batalion musulman GRU - Tadjicii sovietici, Uzbeks și Turkmens, care păzeau palatul prin acord cu URSS. Deci, Amin a fost trădat din rîndul militarilor fideli. Cu ajutorul lor, cît mai aproape de palat, se aflau forțele speciale din unitățile KGB Zenit (mai tîrziu cunoscute sub numele de Spetsnaz) și Thunder, a căror sarcină era să-l elimine fizic pe Amin. Luptătorii erau îmbrăcați în uniforme afgane. Asaltul a început din mai multe direcții: comando-urile parașutiștilor, la dispoziția cărora se aflau lansatorii antiaerieni Shilka și grenade, au ajutat forțele speciale. Lunetiștii lor au împușcat la timp cele patru santinele - primii morți în timpul atacului. Aproape simultan cu începutul operațiunii, sabotorii sovietici au aruncat în aer centrul de comunicații al palatului. Multe tancuri și pușcași ai armatei afgane pur și simplu nu au avut timp să ajungă la vehiculele de luptă din cauza incendiilor rezultate în urma atacurilor cu grenade. Deși aproximativ 1.700 de soldați afgani s-au predat în timpul asaltului, restul au rezistat: ultimii au luptat pînă dimineața - și au fost încă de trei ori mai mulți decît atacatorii. „Am urcat pe o scară îngustă de piatră. Acoperișul a fost atît de puternic mitraliat încît zgomotul era asemănător ploilor abundente”, își amintește Rustamkhoja Tursunkulov, un colonel KGB în rezervă, care a comandat unul dintre grupurile de luptă Musbat, în 1979.

Această acțiune este considerată și astăzi una dintre operațiunile militare exemplare din lume: 43 de minute au trecut de la începutul său pînă la moartea lui Hafizullah Amin. Coloanele de tancuri au fost distruse de parașutiști cu ajutorul instalațiilor anti-tanc, neutralizînd personalul. Din partea afgană, conform diferitelor estimări, au murit de la 40 la peste 200 de soldați și ofițeri, precum și însuși Hafizullah Amin și fiul său. Trupul dictatorului a fost înfășurat într-un covor și îngropat în apropierea palatului, fără nici un indicator. Tabăra sovietică a pierdut cel puțin 14 oameni. Cel puțin cinci „Musbatoviți” au murit accidental - parașutiștii care au ajuns puțin mai tîrziu i-au confundat cu soldati afgani. A doua zi, oamenii din Afganistan au aflat: Amin, „agentul CIA”, călăul afganilor pașnici și dușmanul revoluției, a fost ucis, guvernul s-a schimbat și trupele sovietice în țară, de asemenea.

Bun ajutor din vecinătate

După mulți ani de interacțiune pașnică cu Afganistanul, URSS a ajuns la desfășurarea pe scară largă a trupelor. Perioada de vîrf a parteneriatului a fost în anii 1950 și 1960, cînd Muhammad Zahir Shah a condus țara. După victoria din cel de-al doilea război mondial, poziția internațională a URSS s-a consolidat - acest lucru a influențat și relațiile cu autoritățile afgane. Padishah a vizitat de multe ori Uniunea Sovietică și a primit oficiali sovietici de rang înalt. În ceea ce privește multe alte țări, pentru Afganistan, prietenia cu comuniștii a fost valoroasă prin prisma sprijinului economic complet - acorduri comerciale, împrumuturi și construcția infrastructurii de la zero.

Pînă la sfîrșitul anilor ‘70, fabricile construite cu asistență sovietică au generat 60% din producția industrială totală a țării, TPP-urile sovietice și centralele hidroelectrice au generat 60% din toată energia electrică, 70% din drumurile țării - 1.500 de kilometri - au fost construite de specialiști sovietici. În total, din 1954 pînă în 1978, URSS a cheltuit aproximativ 1,3 miliarde de dolari în Afganistan. Și alte țări au ajutat afganii, dar ajutorul sovietic a reprezentat mai mult de jumătate din totalul investițiilor străine.

Influența economică, ca de obicei, a fost urmată de influența politică: fiecare al cincilea student afgan aflat în străinătate a studiat în Uniunea Sovietică și mii de specialiști militari au fost instruiți acolo. De la jumătatea anilor ‘60, opoziția de stînga a început să se contureze, în 1965, a fost fondat Partidul Democrat Popular Marxist-Leninist din Afganistan (PDPA), care a ajuns, pînă la urmă, la putere.

(va urma)

N.K.