În urmă cu 545 de ani, Ștefan cel Mare i-a învins pe otomani la Vaslui
  • 09-01-2020
  • 0 Comentarii
  • 535
  • 3

Evenimentele premergătoare anului de grație 1475 arătaseră lumii creștine că forța ofensivă a Imperiului Otoman continuă să fie deosebit de puternică. Situația confuză din Țara Românească precum și refuzul lui Ștefan de a plăti tributul pe ultimii 4 ani au fost motive suficiente pentru otomani spre a lăsa domnului Moldovei următoarea alternativă: să se prezinte la Constantinopol cu tributul restant pentru țara sa și să cedeze Chilia și Cetatea Albă, sau să riște un conflict cu sultanul. Apelurile către Marile Puteri creștine, în ceasul de cumpănă imediat premergător luptei care se apropia, nu au găsit ecoul așteptat. În sprijinul său au venit doar 5.000 de secui, 1.800 de unguri și 2.000 de poloni.

Respingerea ultimatum-ului sultanului a deter­minat aproape imediat ordinul prin care Suleiman, beglerbegul Rumeliei, în fruntea trupelor care luptau în Albania, era trimis împotriva Moldovei. La dispoziția sa se găseau 120.000 de oșteni, din care un sfert cavalerie. Reunită la Sofia, în septembrie 1474, oastea otomană a rămas, apoi, mai bine de două săptămîni în Țara Românească de unde i s-a alăturat un contingent de 17.000 de luptători. Abia în decembrie 1474 trupele otomane au pătruns în Moldova.

Ștefan, care își stabilise cartierul general la Vaslui, nu dispunea decît de 40.000 de oameni, dintre care ,,cea mai mare parte erau țărani”, efectul unei veritabile mobilizări generale. Comandantul otoman preconiza o singură bătălie, zdrobitoare, la capătul căreia să realizeze obiectivele propuse: supunerea și dobîndirea cetăților de la gurile Dunării. Ștefan s-a străduit să contracareze planurile ofensive ale inamicului, măcinîndu-i capacitatea de luptă înainte de a se ajunge la o confruntare directă. În calea invadatorilor, marele domn a retras întreaga populație care nu putea participa la luptă și a practicat tactica ,,pămîntului pîrjolit”.

Suleiman a atins cu oastea sa Bîrladul, pe care l-a găsit pustiu, după care, în urmărirea armatelor moldovene, s-a îndreptat spre Vaslui. Drumul așezat între două dealuri împădurite fusese inundat de rîurile din imediata vecinătate. Spațiul foarte strîmt și noroios nu îngăduia marii armate otomane să se desfășoare. Acolo unde linia șerpuitoare a văii intra în pădurea de lîngă Vaslui au fost așezați cei 5.000 de secui pregătiți să lupte cu avangarda otomană în vreme ce grosul oștirii moldovene, bine echipată cu arme de foc, a așteptat noaptea înaintea luptei, în ascunzișul codrului. Condițiile de teren, atît de favorabile pentru înfruntarea unei armate numeroase, au fost susținute de o ceață deasă, care a învăluit împrejurimile Vasluiului în dimineața zilei de 10 ianuarie 1475.

Nici una dintre tabere nu a putut lua cunoștință de puterea celeilalte înainte de luptă. Bătălia a început cu acțiunea energică a secuilor. Răcnetelor sălbatice, cu care otomanii începeau de regulă ostilitățile, le-au răspuns buciumașii moldoveni, care au atras grosul armatei sultanului acolo unde se afla cea mai mare parte a oastei lui Ștefan.

Încercările lui Suleiman de a reface frontul și de a-și replia trupele au eșuat, sub lovitura pe care Ștefan însuși, în fruntea rezervelor, a dat-o armatelor inamice. Urmărirea trupelor invadatoare a durat trei zile, 30.000 de oameni și 40.000 de cai au fost pierduți, iar 15.000 de ostași otomani, cărora Ștefan le-a refuzat răscumpărarea, au căzut prizonieri. Impresionat de cele întîmplate, Mehmet al II-lea a refuzat să primească pe cineva vreme de 5 zile, iar persoane din anturajul său, care s-au exprimat asupra acestei înfrîngeri, au considerat-o ,,cel mai mare dezastru suferit de turci de la începutul Islamului”.

Vestea despre marea victorie era adusă în Europa de celebra scrisoare adresată șefilor de stat de pe continent chiar de Ștefan, din Suceava, la 25 ianuarie 1475. Cu toate elogiile pe care i le adresa lumea creștină, domnul Moldovei știa că greul luptelor cu otomanii abia de atunci încolo avea să înceapă. Planul revanșei, elaborat cu grijă de sultan, considera că centrul de greutate al frontului antiotoman se găsea, acum, la Dunărea de Jos și în zona pontică.


Lucian Dimitriu

 

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite