30 de ani de la Revoluția din decembrie 1989 (1)
  • 14-01-2020
  • 0 Comentarii
  • 200
  • 1

Motto: „Binevoitorilor mei cititori, un fel de Memorial al durerii umile, smerite, care duce în Rai, în loc de umilirea arogantă care duce în Iad, pentru ca cei vizați sau interesați să nu zică că nu au fost avertizați, și în scris, că informația înseamnă putere și că într-un stat de drept, bazat pe lege și norme juridice, sînt obligați să respecte Legea Domnului și legea omului, Biblia și Constituția țării”.

 

Despre Revoluția din decembrie 1989 s-a scris, s-a vorbit și se va mai gargarisi mult. După 30 de ani, opinia publică, concetățenii noștri sînt revoltați că nu cunosc încă adevărul despre Revoluție.  Adevărul despre Revoluție sînt îndreptățiți să-l scrie istoricii de profesie, iar în ceea ce mă privește, ca filolog, am considerat că pot veni în întîmpinarea acestui adevăr, că mă pot apropia de el, rememorînd cîteva amintiri legate de Revoluția pe care am trăit-o tegumentar, cu toate simțurile, cum se zice, pe pielea mea.

Scriitoarea franceză Madame de Staël, căsătorită cu ambasadorul Suediei la Paris, prea inteligentă, frumoasă și liber-cugetătoare ca să nu intre într-o permanentă rivalitate cu Napoleon, scria într-o carte de călătorie despre Germania că „Istoria este conștiința de sine a Timpului”. Noi am spune azi că este sau ar trebui să fie conștiința de sine a timpului. Ca profesor de literatură, am extins și mi-am făcut din acest postulat o convingere: Istoria este sau ar trebui să fie conștiința de sine a timpului, iar literatura o conștiință de sine a timpului, sublimată în opere literare. Istoria ține de științe, literatura de arte. Memorialistica însăși, amintirile sînt un gen hibrid între știiință și artă, între istorie, psihologie arhivistică și literatură. Ca să ai o conștiință corectă a timpului, trebuie să dispui însă de o cît mai limpede conștiință de sine, de o bună cunoaștere a sinelui, raportată în permanență la alții, la împrejurările social-istorice mereu schimbătoare în care trăiești. Adevărul adevărat îl cunoaște numai Dumnezeu. Adevărul oamenilor e subiectiv, relativ, părtinitor, interesat. Aceasta nu înseamnă, însă, că nu avem dreptul, că nu ne putem apropia de adevărul adevărat, chiar dacă-l vom atinge numai la infinit.

La 1 septembrie 1989 trebuia să-mi reiau activitatea ca lector de limbă și cultură română la Universitatea „J. A. Komensky” din Bratislava, dar „Ceaușeasca”, savantul care răspundea de lectoratele din străinătate, n-a mai dat voie nimănui să plece, în ce mă privește poate și fiindcă nu aveam angajament de colaborare cu Securitatea. Mișcările revoluționare din țări ale lagărului socialist, membre ale Tratatului de la Varșovia, au devenit mai contagioase și mai periculoase decît Occidentul capitalist. Au trecut septembrie, octombrie, noiembrie, mă așteptau partenerii cehoslovaci (cele două surori slave de Apus, Cehia și Slovacia, nu se separaseră încă), mă așteptau studenții, ministerul, apartamentul, garderoba de iarnă, pînă cînd șeful pașapoartelor din Oradea de atunci, Nicu Balaci, Dumnezeu să-i răsplătească, m-a învățat cum să fac rost de un pașaport turistic, în locul celui de serviciu, reținut la Minister, să plec la Viena și de acolo aveam trecere liberă la Bratislava. Existau și atunci în România comunistă indivizi cu fața umană. Un prieten și coleg de-al meu, amator de literatură și drumeție, Emil Chirilă, s-a oferit să mă conducă cu mașina proprie pînă la destinație.

În ziua de 16 decembrie eram pe drum și nu știam că a început Revoluția în Timișoara. La Viena am fost găzduiți de părintele Marin Braniște în capela ortodoxă din incinta Centrului Cultural Român, de unde, chiar în cămăruța în care a fost cazat cîndva Eminescu, la 17 decembrie 1989, pe la orele prînzului, la Radio România Liberă, am auzit strigătul disperat al unei femei din Timișoara: „Nu trageți, măi, că sînteți români!”. M-am îndreptat imediat cu autobuzul spre Bratislava, colegul meu s-a reîntors acasă de frică să nu-i fie vandalizată locuința. Pe clădirea Universității din Bratislava scria cu graffiti: Nasleduje Rumunsko (Urmează România).

Pe data de 23 decembrie 1989, auzind ce se întîmplă în România, am trimis o scrisoare Minis­terului Educației și Învățămîntului din București (o copie și chitanța de expediere a Recomandatei 5/08 AR le păstrez și astăzi), prin care anunțam că m-am hotărît să nu mă întorc în țară pînă nu cade dictatura lui Ceaușescu.

(va urma)

Prof. univ. dr. PAUL MAGHERU

Universitatea din Oradea

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite