Principat inclus în Imperiul habsburgic, Ardealul se găsea politic sub regimul absolutismului luminat, instaurat de împăratul Iosif al II-lea. În conformitate cu principiile din care acel regim se revendica, fuseseră introduse anumite reforme, însă de pe urma lor nu beneficiau în Ardeal tocmai locuitorii de cea mai veche obîrșie și care formau covîrșitoarea majoritate a populației, românii. Constituită încă din 1437 în așa-zisa Unio trium nationum, nobilimea etniilor minoritare (unguri, secui, sași) se opunea constant, cu o îndărătnicie turbată, includerii și a românilor în rîndul „națiunilor politice”, considerîndu-i doar tolerați în propria lor țară. Românii erau, în consecință, excluși de la drepturile acordate în principiu tuturor cetățenilor imperiului. Demersurile lor de toate felurile pentru a obține tratament egal cu celelalte trei națiuni rămîneau zadarnice. Dieta transilvană bloca aplicarea oricăror hotărîri în favoarea lor luate la Viena. Nici măcar unirea, în 1701, a unei bune părți a românimii ardelene cu Biserica Romei nu a determinat o schimbare radicală a statutului lor. Preoții români uniți (greco-catolici) erau obligați să presteze în continuare zile de clacă, țăranii suportau, ca înainte, poverile inerentei condiții de iobagi. Singurul cîștig real obținut prin unire era posibilitatea de a se trimite bursieri români în instituțiile de învățămînt catolice din Budapesta, Viena și Roma. Cultura și conștiința națională datorează mult acestei posibilități, însă uniația n-a dus la rezolvarea problemelor de ordin social și politic ce agitau, de secole, lumea ardeleană românească. Diploma Leopoldină din 1701, prin care o seamă de revendicări românești erau satisfăcute, a rămas literă moartă. Urmarea nu putea fi decît intensificarea tensiunii pînă la explozia socială din 1784, răscoala declanșată de Horia, Cloșca și Crișan. Nici prin ea nu s-au înfăptuit însă integral aspirațiile elementare și întrutotul legitime ale românilor, precum, înainte de toate, egalitatea în drepturi. Fruntașii neamului nostru s-au văzut astfel nevoiți să reia practica adresării de memorii către împărat. Înaintarea în anul 1791 a așa-numitului Supplex Libellus Valachorum, operă capitală a iluminismului românesc ardelean, a marcat un moment istoric.

Pretextul invocat în permanență de către nobilimea maghiară în refuzul ei obstinat de a permite accesul românilor la civilizație era înapoierea românilor. În replică, episcopul unit Ion Inochentie Micu-Klein, cea mai lucidă conștiință românească a epocii (după Blaga, „cel mai de seamă om politic pe care l-a dat neamul românesc din această țară transilvană”) a inițiat o acțiune fără precedent de luminare a poporului, și rezultatele n-au întîrziat. Baza instruirii fiind școala, incandescentul vlădică a întreprins, cu o energie titanică, ceea ce era necesar pentru transformarea rusticului Blaj, devenit după unirea cu Roma, reședință episcopală, într-un orășel al școlilor. Nu i-a fost dat să inaugureze el însuși activitatea școlară, chemat fiind, în urma repetatelor memorii pe care le înainta, la Viena sau la Roma, de unde nu i s-a mai permis să se înapoieze. Opera de întemeiere a lăcașelor de învățămînt începută de el a fost dusă la îndeplinire de urmașul său, Petru Pavel Aaron, Blajul devenind, pentru națiunea română, „mica Romă”, în formularea de mai tîrziu a lui Mihai Eminescu. Școlile blăjene aveau să fie, în Secolul al XVIII-lea, potrivit aprecierii lui Nicolae Iorga, „cele mai bune școli care puteau să existe pentru români, adevărat model, mai tîrziu, pentru învățămîntul românesc din întreaga țară”.

Pornită din Blaj, era natural ca mișcarea tran­silvăneană de renaștere să-și fixeze obiectivele în funcție de necesitățile cele mai presante. Declanșatorii ei nu puteau gîndi problemele în abstract, nu se găseau în situația de a cultiva principiile iluministe ca valori în sine, atemporale și universale. Tot ceea ce promotorii Școlii Ardelene au preluat din cultura europeană a fost angajat de ei în lupta națională. Nimic altceva nu avea pentru ei prioritate. Teologi, cei mai mulți, nu mîntuirea sufletelor îi obseda, ci salvarea nației române. Erau însetați nu de împărăția cerurilor, ci de dreptate pentru neamul lor oprimat, în lumea aceasta. Învățați cu toții, nu-i mistuia atît setea de cunoaștere, dorința de a-și satisface nevoile intelectuale, cît năzuința de a demonstra pe baza unor cît mai solide cunoștințe legitimitatea aspirațiilor naționale. Oameni ai scrisului, agenții deșteptării naționale românești nu scriau pentru a se afirma, pentru a crea opere care să le eternizeze numele, ci pentru a servi idealul de emancipare a celor din care se trăgeau, cărora le aparțineau. Într-un cuvînt, stimulul întregii activități, orale și scrise, a corifeilor Școlii Ardelene a fost spiritul militant. Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu și toți ceilalți ardeleni luminați ai ,,epocii luminilor” n-au profesat știința pentru știință, istoria pentru istorie, lingvistica pentru lingvistică și nici chiar teologia pentru teologie. Ei și-au subsumat toate preocupările, toate eforturile, toate ambițiile cauzei propășirii națiunii. Implicit, ei au adaptat principiile veacului prea luminat imperativelor luptei naționale, acelor principii care le validau teoretic acțiunea practică. Principial, iluminismul e un curent universalist, urmărind organizarea cetății umane în conformitate cu exigențele rațiunii. Iluminiștii ardeleni aparțineau, însă, unui neam care tocmai era împiedicat, cu perseverență și cu perversitate, să se integreze umanității evoluate. Ar fi fost un nonsens ca ei să diserteze savant pe tema rațiunii ori a perfectibilității sau imperfectibilității, în loc de a se implica în lupta cu iraționalitatea comunității umane concrete ai căror componenți erau. Condiția lor specifică impunea învățaților ardeleni să acționeze în concordanță cu spiritul veacului, urmînd comandamentele rațiunii, prin asumarea rolului de luptători naționali, substituind universalismului naționalismul. Nici vorbă la ei de eventualitatea îmbrățișării ideii de „limbă universală”, enunțată de Voltaire, d’Alembert, Condorcet, Leibnitz! Preocuparea lor nu putea fi decît aceea de a demonstra noblețea limbii lor naționale, pe care barbarii de tirani încercau s-o scoată din uz. O limbă derivată din cea latină nu poate fi primitivă, înapoiată, inaptă să exprime orice simțămînt și orice gîndire.

Dacă nu și-ar fi orientat acti­vitatea în funcție de pro­blematica vieții reale, imediate, dacă s-ar fi consacrat elucidării unor abstracții ideatice, ca rațiune, liber­tate sau frăție universală, ar fi urmat ca militanții Școlii Ardelene să îmbră­țișeze ideologii generoase străine, fără a ține seama de posibile implicații, defavorabile neamului, ale aplicării nediferențiate a unor principii de valabilitate teoretică generale și eterne. Aceasta e o cursă în care exponenții conștiinței naționale românești tocmai nu au căzut niciodată: nici în Secolul al XVIII-lea, nici înainte sau după. Tudor Vladimirescu nu s-a lăsat în 1821 anexat Eteriei. Avram Iancu s-a ridicat împotriva lui Kossuth, care voia eliberarea de sub despotism, dar numai pentru națiunea maghiară.

Rămînînd la învățații Școlii Ardelene, ei nu puteau fi cosmopoliți, oricît l-ar fi admirat pe Voltaire, atîta vreme cît neamul lor, considerat de a fi de speță inferioară, era exclus din Cosmopolis. Pe ei nu putea să-i ispitească o limbă universală, în condițiile în care se încerca înlocuirea propriei limbi materne cu una străină, tot națională. Suportul social al iluminismului francez era burghezia în ascensiune. În Ardeal, neexistînd burghezie românească sau aceasta fiind extrem de firavă, sursa și sprijinul oricărei mișcări intelectuale era țărănimea. Corifeii Școlii Ardelene, unii proveniți din mica nobilime rurală, urmăreau, concret, ridicarea țărănimii prin cultură. În esență, iluminismul Școlii Ardelene a exercitat o acțiune doar culturală, răspîndind lumina spiritului prin activități instructiv-educative școlare și, mai ales, prin scrierea de numeroase cărți.

Revoluția intelectuală, promovată de Școala Ardeleană și pregătind revoluția similară din Muntenia și Moldova, de ambele versante ale Carpaților, a momentului culminant care va fi anul revoluționar 1848 pe întreg pămîntul românesc și acel patetic „Noi vrem să ne unim cu Țara!”, rostit pe Cîmpia Libertății de la Blaj, își avea ea însăși puternice rădăcini în etapele anterioare ale dezvoltării culturii românești. O dată mai mult, în formarea ideologiei și programului Școlii Ardelene acționează același fenomen al unității culturii românești peste granițele politice, și însuși tipul cel nou de cărturar, dotat cu o vastă erudiție și o diversitate impresionantă de preocupări își găsește prototipul în Dimitrie Cantemir, cărturarul cu cea mai decisivă influență asupra continuatorilor săi de peste munți. ,,Istoriografia marilor scriitori ardeleni seamănă cu istoriografia Costineștilor, a lui Constantin Cantacuzino, a lui Dimitrie Cantemir. E aceeași erudiție, aceeași pornire către lucrurile mari și grele, același dor de a înfățișa neamul cît mai mare în trecut, spre a afla o mîngîiere pentru prezent și o speranță pentru viitor”, spune Nicolae Iorga.

(va urma)

MIRCEA PÎRLEA

Biblioteca Județeană Satu Mare