România și neșansa ei de a redeveni o națiune
  • 22-10-2020
  • 1 Comentariu
  • 1450
  • 8

Sîntem o națiune oarecum tînără. România a luat ființă în urmă cu aproximativ 160 de ani. Ca stat, sîntem poate puțin trecuți de perioada adolescenței, ca populație, însă, sîntem de ceva mai mult timp pe aici. Privind istoria României de după 1821, an în care, cel puțin acum ceva timp, începea să se scrie istoria modernă a României, nu putem să nu observăm foarte multe similitudini între perioada de pînă în 1939 și cea de după 1990. Cu siguranță, Caragiale este acum mai contemporan ca niciodată. Cei care l-au citit pe Eminescu se întreabă ce caută marele poet la Bellu, și nu în viața de zi cu zi, într-o redacție a unei publicații patriotice. Cei care știu cum a fost ucis (cum a murit) Mihai Eminescu, cei știu cum a murit Avram Iancu, cei care știu cum a fost ucis Tudor Vladimirescu sau cei care știu cum a fost executat mediatic Vadim Tudor înțeleg că, din multe puncte de vedere, România, ca stat, nu are prea multe șanse. Cînd spun șanse, mă refer la oportunitatea ca această țară să fie un stat, nu o colonie, a cărui conducere să fie dedicată intereselor țării, poporului, în primul rînd, și abia după aceea să aibă în vedere alte interese, dar și acelea doar dacă sînt în beneficiul poporului român.

Ei bine, din acest punct de vedere, nu avem nici o șansă să răzbatem. De fapt, nu am avut niciodată o șansă începînd cu anul 1859, an în care a fost semnat certificatul de naștere a României. Spre deosebire de Transilvania, loc unde românii chiar s-au confruntat cu probleme din partea imperiilor, a austriecilor și a ungurilor, în restul Principatelor naționalismul nu a reușit să pătrundă în ADN la nivelul societății. De-a lungul sutelor de ani de ocupație, de control al Imperiului Habsburgic asupra Transilvaniei, în sîngele românilor a încolțit puternic sămînța naționalistă, a patriotismului, în rîndul celor care știu ce înseamnă să fii nedreptățit. De fapt, marile simboluri românești ale naționalismului sînt concentrate fie în Ardeal, fie în Bucovina, zone în care piciorul străin era puternic sprijinit pe grumazul românilor. Mișcarea Legionară a lui Zelea Codreanu a avut ca punct de plecare Cluj Napoca, pentru că în altă parte ar fi fost imposibil. În restul țării, cu micile excepții care întăresc regula, nu putem vorbi despre naționalism.

Se pare că, spre deosebire de alte popoare ceva mai interesate de propria prosperitate, de putere, noi, românii, nu avem în sînge naționalismul, sau, cel puțin, nu la nivel de societate. Mai apare, întîmplător, pe ici pe colo, dar nu este un fenomen de masă. Bruma de naționalism pe care, după 1990, noi, românii, o aveam, se datora politicii promovate de Mișcarea Legionară pînă în 1938, și de comuniști după aceea, și anume una patriotică, naționalistă. Îi rog pe cei care mă contrazic să asculte mesajele directe și indirecte pe care Cenaclul Flacăra al lui Adrian Păunescu le propaga. Și nu erau deloc puțini cei care rezonau cu marele poet în anii ʼ70 - ʼ80, pînă la dezastrul de la Ploiești.

După plecarea dintre noi a lui Corneliu Vadim Tudor și a lui Adrian Păunescu, singurii care purtau stindardul patriotismului în România post-decembristă, golul lăsat de ei persistă și încă nu ne este clar cine și cînd îl va umple. Ei au fost acele excepții care confirmau regula, și anume patrioți proveniți din zona non-transilvăneană, dar care au promovat un naționalism pur, al unei Românii unite. Au fost lăsați singuri de către români, au fost crucificați mediatic de către conaționalii lor, care aplaudau la scenă deschisă ocuparea țării de către cei care efectiv le-au arătat cutii viu colorate, dar pline de minciună și sărăcie, în timp ce luau cu ambele mîini tot ce era bun, valoros în această țară. Încă există români care rîd de faptul că olandezii au cumpărat de la indieni insula pe care acum se află Manhattan cu 1.000 de dolari.  Indienii chiar au știut să negocieze – au dat o insulă pentru o grămadă de bani la acea vreme. Noi, românii, care am dat o țară pe degeaba, sîntem cu mult sub acei indieni, așa că, dacă e să rîdem, păi, să rîdem de noi, nu de acele trecute piei roșii.

Noi nu avem naționalismul în sînge. Pot afirma asta privind în istoria recentă a acestei țări, în istoria modernă și contemporană, pot afirma acest lucru privind la ce se întîmplă în țara asta de 30 de ani. Faptul că noi ne lăudăm cu niște simboluri – fie că vorbim de Ștefan cel Mare, fie de Cuza – este o dovadă evidentă a faptului că micile excese de patriotism au rămas în istorie, semne făcute doar de acei patrioți care efectiv și-au iubit țara. În rest, modul în care sînt tratați patorioții îl știm: se urmărește distrugerea lor – vorbim despre poetul național Mihai Eminescu,  despre Crăișorul Munților, Avram Iancu, vorbim despre despre Tribun, Corneliu Vadim Tudor. Vîrfurile brazilor falnici se văd de departe, pentru că, pe cît de mari sînt ei, pe atît de mici sînt cei care au stat la umbra lor.

Românul nu este naționalist. Putem să discutăm despre un naționalism izolat în Ardeal și în Bucovina, putem să vorbim despre un naționalism mai accentuat al românilor de peste Prut, care au știut mereu ce înseamnă să fii condus de străini. Dar nu putem să discutăm despre un naționalism social, de masă, în Moldova și în Țara Românească. Datorită conjuncturii istorice și chiar geografice, nu a existat o stăpînire permanentă străină în aceste regiuni, așa cum s-a întîmplat în Transilvania, în Moldova de peste Prut, sau în Bucovina.

Revenind în prezent, în acest an 2020, putem spune cu certitudine că nu avem nici un fel de grup, partid, lider naționalist. În preajma alegerilor, apar diverși auto-intitulați naționaliști, dar, imediat ce alegerile trec, și ei dispar la fel de repede cum au apărut. În rest, tăcere. Mulți se întreabă de ce românii nu se trezesc, de ce românii nu fac nimic, de ce românii se complac în acest statut de colonie de mîna a zecea. O țară bananieră în care se cumpără arme pe bani grei, în timp ce copiii ne mor prin spitale. Cu toții știm răspunsurile la aceste întrebări. Este simplu: românul nu are încă în ADN gena naționalismului. Pentru ca un stat să fie naționalist este necesar ca elita acestuia să fie naționalistă, să fie compusă, în majoritate, din patrioți. Pentru că atunci cînd românul privește în sus, va urma exemplul copiilor care își imită părinții. Or, dacă elita este coruptă și trădătoare, și poporul va fi asemenea. Pe de altă parte, în sîngele fiecărui român, mai ales al celor din zona de sud și de est, nu există dorința de a se implica într-o mișcare ce poate duce la o viață mai bună a semenilor săi. Nu veți vedea români care să plătească de bună voie pentru ceva ce nu le aduce profit. Românul se plînge că presa îl minte. Dar, dacă ar fi pus în situația de a plăti pentru ca presa să apere România nu ar face-o. Dimpotrivă, ar huli-o. El nu știe că presa este plătită de străini și că îi oferă doar informațiile dictate de moguli. Ăsta este primul semn că românul nu va plăti niciodată pentru ceva ce nu îi aduce profit, că se va complace în minciună și pasivitate și se va plînge mereu de viața grea pe care o duce. Există partide care au plecat la drum pe baza unor principii naționaliste sănătoase, partide cu mii de membrii. În momentul în care acestora li s-a solicitat o cotizație lunară de 1 euro, toți au dat bir cu fugiții. De ce? Pentru că românul nu vrea să plătească nici măcar 5 bani pentru ceva ce nu îi aduce imediat profit. În schimb, cei direct interesați ca România să fie în continuare o colonie plătesc bani grei partidelor, presei, astfel încît totul să le meargă strună.

În țările occidentale, mass-media – tocmai pentru a nu fi subordonată unor structuri de interese – a implementat modalități de finanțare care să le asigurile trusturilor de presă o minimă independență. Și a reușit, pentru că vesticii pot achita 10 - 15 euro pe lună pentru a avea garanția că presa nu va fi cumpărată de diverse grupuri de interese. În România, un pachet de țigări contează mai mult decît suveranitatea țării.

Iată de ce noi am fost și vom rămîne săraci material și spiritual. Pentru că, așa cum Avram Iancu a fost lăsat de izbeliște de moții lui, pînă la moarte, așa cum Mihai Eminescu a sfîrșit într-un ospiciu, așa cum Codreanu a fost executat la Tîncăbești, așa cum Ceaușescu a fost împușcat în ziua de Crăciun, așa cum Adrian Păunescu a fost împroșcat cu noroi și așa cum Vadim Tudor a fost ucis mediatic și considerat nebun, așa și această țară va fi sfîșiată de indolența și pasivitatea românilor care, în loc să renunțe la cîteva țigări și să plătească pentru ceva ce merită, au ales să își plîngă amarul în fața crucilor lăsate în urmă de cei care s-au jerfit pentru țara lor.

Poate că mulți vor contrazice cele scrise mai sus. Unii din neștiință, avînd doar vagi cunoștințe de istorie, unii din interes, pentru că orice schimbare le poate afecta binele din prezent, iar alții pentru că nu vor să recunoască adevărul. Pentru aceștia din urmă și pentru acei 60% dintre românii liberi chiar îmi pare rău. Regret că România nu mai are nici o șansă de a redeveni o națiune liberă, puternică, măreață. Așa cum, în fapt, nu a fost niciodată, dar despre care marii poeți naționali au scris mereu.


TANO

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite