NICOLAE TITULESCU – 100 DE ANI DE LA UN DISCURS MEMORABIL
  • 03-07-2023
  • 0 Comentarii
  • 386
  • 0

Diplomatul  de  carieră
Nicolae Titulescu (4 martie 1882, Craiova – 17 martie 1941, Franța – Caannes), a fost cel mai mare diplomat român din toate timpurile și unul dintre cei mai mari diplomați europeni din perioada interbelică. Tot ceea ce a realizat în cei 27 de ani, atît cît a fost în politica românească (din cei 59 de ani de viață), se îscrie la superlativ, indiferent că ne referim la funcția de deputat de pe lista Partidului Conservator Democrat condus de Take Ionescu, fie că ne raportăm la funcția de ministru al Finanțelor, fie că privim activitatea desfășurată ca profesor de Drept la Universitățile din Iași și din București. Fiind un orator desăvîrșit, încă de la primul discurs ținut în Parlament referitor la poziția României față de Războaiele  Balcanice, Take Ionescu făcea o remarcă cu o mare încărcătură de realism: „Un mare, un extraordinar talent s-a ridicat la tribuna românească și acest talent este al nostru”.
Desigur, așa cum cunoaștem, cea mai strălucită carieră din activitatea românului     Nicolae Titulescu a fost cea  diplomatică, cea de ministru al Afacerior Externe sau cea în cadrul unor organe și organisme internaționale, așa cum vom vedea în continuare. Înainte de a elogia neobosita sa activitate în plan diplomatic – cu realizări unice pe plan național, dar și european – trebuie să scriem cu litere îngroșate un fapt care-l înnobilează și mai mult pe diplomatul Nicolae Titulescu – acela care-l definește și ca un mare patriot. Iată o mostră a acestui sentiment – un fragment din discursul intitulat semnificativ „Inima României”: „România nu poate trăi fără Ardeal, Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața. (...) Ardealul nu e numai inima României politice, priviți harta: Ardealul e inima României geografice. Din culmile lui izvorăsc apele care au scăldat românismul în istorie”.
Tot în sfera unui sentiment patriotic concret, nu doar bazat pe vorbe și promisiuni, se înscrie și acțiunea din vara anului 1918 cînd, împreună cu alți români de frunte (Take Ionescu, Traian Vuia, Octavian Goga, Constantin Mille), înființează, la Paris, Comitetul Național Român, cu misiunea de a propaga în rîndul opiniei publice internaționale dreptul Poporului Român la unitate națională.  
Realizarea Marii Uniri de peste cîteva luni, de la 1 Decembrie, la Alba Iulia, a primit un sprijin nemijlocit de la această acțiune din capitala Franței, cunoscîndu-se faptul că acest Comitet a fost oficial recunoscut de către guvernele Puterilor aliate ca organ plenipotențiar al Națiunii Române.
Ca ministru al Afacerilor Străine, în 3 guverne, între anii 1927-1936, prin vocea lui Nicolae Titulescu România a vorbit Europei și lumii întregi despre problemele stringente care ne preocupau, militînd pentru respectarea Tratatelor de pace încheiate după prima conflagrație mondială, împotriva revizioniștilor din unele țări europene care propagau o nouă împărțire geografică a continentului. Vocea puternică a ministrului român de Externe, mai ales de la tribuna Ligii Națiunilor de la Geneva unde, între 1920 și 1936, a avut statutul de delegat permanent al României, fiind ales (caz unic în analele acestui organism internațional) în două rînduri: 1930 și 1931 – președinte al acestui for, a fixat în conștiința contemporanilor cîteva repere esențiale pentru redesenarea politicii europene interbelice:
- Respectarea suveranității și egalității tuturor statelor în relațiile internaționale;
- Raporturi de bună vecinătate între statele mari și mici;
- Asigurarea securității colective;
- Prevenirea agresiunii unui stat (sau mai multor state);
- Respectarea întocmai a tratatelor încheiate pe cale diplomatică la Trianon;
- Întărirea securității României, mai ales după instaurarea hitlerismului în Germania (1933);
- O Europă Unită prin abordarea comună, cultural-spirituală.
Nicolae Titulescu susținea respectarea tuturor documentelor emise de forurile internaționale de după Primul Război Mondial nu doar ca bază teoretică a Dreptului Internațional, ci ca un bun cunoscător al procesului de elaborare a acestora, el făcînd parte din delegația română la Conferința de Pace de la Paris, și fiind unul dintre mediatorii de pace. De altfel, semnătura lui Nicolae Titulescu se găsește pe Tratatul de pace cu Ungaria, semnat la 4 iunie 1920 la Trianon, prin care a fost recunoscută Unirea Transilvaniei cu România.
Fiind trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Londra, în două etape (1921-1927 și 1928-1932), cu prilejul conferinței anglo-sovietice din 1924, Nicolae Titulescu și-a exprimat opțiunea pentru reglementarea relațiilor diplomatice cu URSS întrerupte, unilateral, la 31 decembrie 1917. După ce, la 16 mai 1935, URSS și Cehoslovacia semnează un pact în care ambele state se angajează să-și acorde ajutor reciproc în cazul unei agresiuni, prin intermediul lui Nicolae Titulescu România și-a dat adeziunea la acest document. Urmîndu-și ideile de regelementare a relațiilor bilaterale cu puternica țară de la Răsărit, în iulie 1935, deși Carol al II-lea nu agrea această mișcare diplomatică, Nicolae Titulescu începe tratativele în vederea încheierii unui Pact de asistență mutuală româno-sovietic, avînd ca model acte similare franco-sovietice și ceho-sovietice.
Cum aceste tratative au continuat și anul următor, demonstrînd viziunea ministrului român de Externe de bună vecinătate cu URSS, reacția forțelor de dreapta din țară ia amploare și, coroborată cu presiune cercurilor pro-naziste, legionare dar și germane, Carol al II-lea „execută directivele” și, pe 29 august 1936, pe cînd Nicolae Titulescu se afla în străinătate, este înlăturat din funcție, obligîndu-l să se exileze, acesta stabilindu-se în Franța.
Deoarece activitatea diplomatică (și nu numai) a fostului ministru de Externe Nicolae Titulescu este atît de generoasă  încît nici în cele 24 de pagini ale acestui număr de revistă nu o pot cuprinde, și întrucît subiectul principal al acestui articol se referă la un anumit discurs al diplomatului Nicolae Titulescu, mă văd obligat să mă opresc aici cu prima parte, mai făcînd o singură mențiune. Aceasta: chiar exilat, fostul ministru de Externe va rămîne același înfocat patriot, a cărui viață rămîne dominată de convingerile sale pacifiaste, împotriva încercărilor revizioniste ale Ungariei și Germaniei, aprecierile pozitive ale îndelungatului său demers (național și internațional) rămînînd, în continuare, la cote înalte, pe plan mondial.
Ungaria  contraatacă
Deși Istoria nu este o poveste, ea avînd izvoare în evenimentele desfășurate de-a lungul mileniilor (uneori cu dovezi imbatabile), deși actualele relații interstatale sînt urmarea încheierii unor tratate internaționale, semnate (în cunoștință de cauză) de către statele interesate, realitatea scoate la iveală revizioniști și revanșarzi – reprezentanți ai unor state semnatare a acelor documente cu titlu ireversibil – care se prefac a uita ce s-a întîmplat la un  moment dat. În subiectul care ne interesează putem exemplifica anomalia descrisă mai sus cu un document cu valoare internațională, emis într-o stare specială pentru Europa, dar determinant pentru o nouă stabilitate continentală – Tratatul de la Trianon.
Deci, așa precum consemnează Istoria Secolului XX, Tratatul de la Trianon a fost semnat la 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în acel război. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv de către România), pe de o parte, și de Ungaria, pe de altă parte. Neintrînd în conținutul detaliat al acestui Tratat, amintesc doar faptul că acesta este conceput în 4 părți, fiecare reprezentînd anumite elemente care să definească principiile unei păci reale, indiferent de poziția în care s-au aflat statele semnatare în acel moment.
Așa cum nici în prezent Ungaria nu recunoaște acest Tratat, în mentalul colectiv maghiar acesta fiind considerat o catastrofă, imediat după 1920 Ungaria a inventat un motiv pentru a ne șicana și a ne ataca. Din ce a pornit acest nou atac? Conform noilor frontiere trasate, în virtutea prevederilor Tratatului de la Trianon, o parte dintre locuitoriii de altă naționalitate au rămas pe teritoriile noilor state sau în teritoriile alipite unor state, astfel cum s-au petrecut lucrurile cu maghiarii – peste 3,3 milioane de etnici maghiari au ajuns în afara teritoriului Ungariei, la frontierele statelor vecine sau cele succesoare noi. Astfel a apărut problema „optanților”, adică a cetățenilor din fosta Austro-Ungaria care, în baza Tratatului de la Trianon, au putut opta pentru cetățenia ungară. Scandalul a fost generat de reforma agrară din România, din 1921, cînd au fost expropriate  proprietățile marilor moșieri unguri din Transilvania care părăsiseră România după 1918 și adoptaseră cetățenia maghiară. Pe acest amănunt Guvernul de la Budapesta, urmărind eludarea unor paragrafe din Tratatul de la Trianon, a pus în discuție existența unei incompatibilități între legislația Reformei Agrare și Tratatul de la Trianon.
Urmînd politica sa internă, în concordanță cu interesele Statului Român în noua regiune Transilvania, între 1918 și 1921 s-a realizat în România o amplă reformă agrară, în urma căreia au fost împroprietăriți și peste 200.000 de cetățeni români aparținînd minorităților naționale, dintre aceștia peste 46.000 fiind maghiari. Cu toate acestea, în opinia publică din țară, cu reverberații în afară, încă 260 mari prorietari din Transilvania, care au fost expropriați pentru că optaseră pentru cetățenia maghiară, au acuzat Statul Român că motivul exproprierii ar fi fost acela că erau maghiari. De aici s-a declanșat sarabanda proceselor la forurile de resort internaționale, ajungîndu-se pînă la Curtea de Justiție de la Haga, Budapesta fiind interesată să creeze premisele unor „insule” de maghiarime în Transilvania, odată cu acuzele grave aduse României și politicii sale externe precum că a încălcat prevederile Tratatului de la Trianon.
Cine știe ce întorsătură ar fi luat aceste mistificări și incitări la redefinirea Trianonului dacă în diplomația românească n-ar fi existat un oltean cu știință multă de carte, dar și cu o inimă mare de român adevărat, pe numele lui  NICOLAE TITULESCU. Dacă ar fi intuit ce replică aveau să primească din partea delegatului României la acest simulacru de proces (în fond, jocul perfid al Ungariei) marii juriști de la Budapesta s-ar fi lăsat păgubași!
5 iulie 1923
Geneva, data de mai sus, Palais Wilson.
Consiliul Societății Națiunilor – organizație înființată prin Tratatul de la Trianon, confirmată și în timpul Conferinței de Pace de la  Paris, menită să mențină pacea în Europa după încheierea Primului Război Mondial. Pe rol „Procesul optanților unguri” versus Statul Român, cu obiect: revendicarea dreptului unor persoane de naționalitate maghiară asupra unor suprafețe de teren, expropriate „abuziv” de Guvernul de la București. Ca la orice proces, mai ales unul de talie internațională, specialiștii în Drept se bat aruncînd în vîrtejul pledoariilor argumente și contraargumente care să încline balanța în favoarea părții pe care o reprezintă.
De la tribună și de la înălțimea sa de aproape doi metri, Nicolae Titulescu ține un discurs intrat în Istorie și răms ca exemplu pentru orice jurist sau diplomat care are misiunea de a apăra interesele naționale ale României, indiferent în ce context politic și militar s-ar desfășura un asemenea proces. Dovedind o cunoaștere profundă a subiectului care făcea obiectul respectivului proces, dobîndită prin studierea tuturor documentelor cu relevanță majoră asupra cazului și – foarte important – cu accent pe argumentația privită prin prisma reac­ției internaționale la recunoașterea aplicării Tra­tatului de la Versailles (Trianon), Nicolae Titu­lescu n-a lăsat nici un loc de interpretare a acestor documente decît în lumina rea­lității istorice: „Schim­barea neașteptată a atitudinii Guvernului Ungariei și dezavuarea pe care a considerat necesară să o aplice plenipotențiarului său, pentru a putea redeschide astăzi o dezbatere care fusese definitiv închisă prin acordul nostru din 29 mai 1922, așa cum a recunoscut Guvernul Ungariei și reprezentanții Națiunilor prezenți la Bruxelles, îmi impune îndatorirea preliminară foarte precisă de a fixa poziția României în această dezbatere și de a declara în mod deschis, de la început, că nu voi urma onorabilul reprezentant al Ungariei în toate amănuntele noii sale dispute”.
Asistența freamătă.
Cuvintele reprezentantului României sugerează irealitatea în care se află Guvernul Ungariei, precum și inutilitatea reluării unei problematici considerate definitiv închise, oficializate prin semnăturile valabile ale unor oficialități române și maghiare. Ce va urma? Cum va contracara Nicolae Titulescu atacul Ungariei care miza pe latura emoțională a „pauperizării” optanților unguri în fața „exploatatorilor” români? Spre surprinderea tuturor, diplomatul român nu a venit cu acuzații dure la adresa Guvernului Ungariei, care mistifica în mod vizibil linia documentelor de la Trianon, ungurii înlocuind paragrafe cu idei fanteziste, ci, Titulescu a grăit într-un stil cît mai pașnic cu putință, invocînd un lucru deja înfăptuit, determinînd completul să ia notă de realitatea lucrului bine făcut: „Dacă aș proceda altfel, mi s-ar părea că n-aș răspunde obligației pe care o am în interesul bunei vecinătăți cu Ungaria, în înțelesul funcționării normale a Societății Națiunilor, în interesul prestigiului acesteia din urmă, să nu permit ca două lungi ședințe în fața Onoratului Consiliu – cele din zilele de 20 și 23 aprilie 1923 – și munca desfășurată la Bruxelles de unsprezece persoane timp de cinci zile, cît și rezultatele constante în scris și legal parafate, să rămînă pur și simplu literă moartă”.
Adică, dacă domnul diplomat Titulescu avea tupeul unei doamne senatoare din actualul Parlament al României, ar fi urlat: „Bă, Bozgorilor! Voi sînteți proști, analfabeți și inculți? Odată ce ați semnat și parafat acest Tratat, fără să vă pună cineva sula-n coaste, ce mama dracului mai vreți? Marș la Budapesta, că v-a rîncezit carnea crudă sub șaua cailor!”. Diplomat, însă, și încă de marcă internațională, Nicolae Titulescu a periat cu privirea sala și, în cuvinte apăsate, a denunțat actul mîrșav al Ungariei, deghizat într-o plîngere oficială. „În adevăr: ce vrea Guvernul în această problemă? Am să rezum situația în cîteva cuvinte: Guvernul Ungariei face apel la Societatea Națiunilor ca să-i atragă atenția, în mod amical, potrivit articolului 11, aliniatul 2, asupra pericolului în care s-ar putea găsi pacea în viitor, din faptul că noi interpretăm drepturile «optanților unguri», în privința exproprierilor din Transilvania, altfel decît o face el. Concluzia acestei cereri era «restituirea imediată» a pămînturilor și cons­trucțiilor – așa a scris negru pe alb – și plata în aur a despăgubirilor”.
Constatați corelația pe care o face Guvernul de la Budapesta dintre pretențiile „optanților” și degradarea păcii în viitor, în Europa? Prin această manevră subiectivă ungurii încercau să suprapună o lege românească a exproprierii averilor acestor „optanți” unguri cu „pericolul” la adresa stabilității păcii după Congresul de Pace de la Paris. Replica lui Titulescu stinge din start „pericolul” contorizat de unguri. „În adevăr nu există problemă internațională, decît dacă există contradicție între un tratat și dreptul la expropriere. Dar, din moment ce declarați că exproprierea este combatibilă cu tratatul, amănuntele, modul de aplicare a acestei exproprieri aparțin dreptului intern al țării suverane, căci nu vedem care ar fi altă autoritate de stat care ar putea stabili condițiile de aplicare ale unui  drept pe care l-ați recunoscut în mod public, în afară de Parlamentul Statului căruia îi recunoașteți dreptul de expropriere”.
În continuare, pentru cei din afara sistemului judiciar și avocățesc, argumentația lui Nicolae Titulescu ar părea aridă, dar, în realitate, punctele de contact ale acesteia se subsumează demersului general, apelînd la unele probleme tehnice din proces, pentru a convinge instanța de lipsa de obiectivitate a Guvernului Ungariei. În acest context, studiind dosarul de 28 de pagini tipărite, reprezentantul României a găsit doar 4 puncte asupra cărora s-ar fi putut angaja discuții, din aceste 4 puncte doar 3 făceau obiectul unui acord. În acest fel, încă de la început, pretențiile absurde ale Ungariei erau desființate una cîte una – nu prin vorbe, ci cu argumente, date, hărți și citate din Tratatul de la Trianon, care destabilizau delegația ungară condusă de subtilul conte Apponyi și cristalizau dreptatea cauzei românești în ochii înaltului Consiliu de la Geneva.
Studiind documentele acestui proces inedit constatăm că, în pledoaria sa, Nicolae Titulescu a mers pe două căi paralele spre a-și susține punctul de vedere: 1. Folosirea, ca bază, a prevederilor Tratatului de la Trianon; 2. Folosirea, așa cum se exprimă în public, a „materialului clientului”. Iată, spre exemplificare – după ce, pînă acum am văzut prima parte a acestui binom – cum a exploatat cel de-al doilea filon al bazei juridice – în cazul în care, pierzînd orice urmă de raționament, Guvernul de la Budapesta s-a făcut de rîs nerecunoscînd ceea ce reprezentanții săi legali au semnat. Ca într-o joacă de-a șoarecele și pisica, Titulescu a lăsat asistența mută cînd a pus pe tapet această explicație, mai ales că parafarea înțelegerii avusese loc sub patronajul Ambasadei Japoniei.
„Excelența Sa, domnul Adatei, ambasadorul Japoniei, a avut amabilitatea să ne comunice intențiile sale și să ne propună un proiect de rezoluție, îi mulțumim pentru aceasta, în numele Guvernului României. Și după ce am discutat patruzeci și opt de ore această rezoluție acum o înlăturați. Fiecare cuvînt a fost cîntărit și, după numeroase modificări, am semnat această rezoluție, la Ambasada Japoniei. Această rezoluție, acceptată de împuterniciții dumneavoastră, constituie o a doua parte a acordului nostru de la Bruxelles. De aceea mă așteptam, ajungînd din nou în fața Consiliului, să nu-l mai plictisesc cu acest lung expozeu, pe care îl fac pentru a treia oară în răstimp de două luni, ci, dimpotrivă, să asist la ratificarea acordului dintre noi”. Trecînd la atacarea acestei probleme absurde, Nicolae Titulescu prezintă – în consternarea auditoriului – argumentul „mortal” al acestei chestiuni, adresîndu-se contelui Aponnyi: „Timp de o oră și jumătate ați pledat admirabil, dar n-ați spus nici un cuvînt despre chestiunea principală pentru care mă așteptam să primesc lămuriri din partea dumneavoastră și anume: de ce ar trebui să dispară deodată acordul de la Bruxelles? Îngăduiți-mi să fac ce n-ați făcut dumneavoastră și să lămuresc eu Consiliul în această problemă”.
Îmi închipui ce ochi mari a făcut înfumuratul conte așteptînd ceea ce se poate numi lovitura de grație din partea Guvernului României, și cum se așternea o liniște ciudată în frumoasa sală a Palatului genovez! „De ce ar fi inoperant, astăzi, acordul de la Bruxelles, care este alcătuit din: 1. dintr-un proces verbal și  2. dintr-o rezoluție? Nota domnului ministru al Afacerilor Externe al Ungariei dă două motive: 1). împuternicitul Ungariei și-ar fi depășit deplinele puteri și  2). ar fi semnat în condițiuni care nu-i asigurau îndeajuns liberul arbitru”. Dînd peste cap întregul eșafodaj unguresc, clădit pe niște piloni din aberații puerile, Titulescu, într-un calm desăvîrșit, dă la iveală dintr-o mapă un anume document din care citește cu glas tare, rar și apăsat, să le intre tuturor în cap: „Subsemnatul Ministru Regal Ungar de Justiție, însărcinat cu girarea Ministrului Afacerilor Externe, certific prin prezenta că Guvernul Regal a însărcinat pe Excelența Sa domnul Conte EMERIC DE CSAKY, fost Ministru  al Afacerilor Externe, în calitate de delegat și pe domnul LADISLAU GAJZACO, consilier ministerial în Ministerul Afacerilor Străine, în calitate de consilier-adjunct, să reprezinte Regatul Ungariei la negocierile ce se vor purta, cu privire la exproprierea bunurilor mobile și imobile ale optanților unguri, la 26 mai a.c., la Bruxelles, între Regatul Ungariei și Regatul României. Delegații sus menționați au primit depline puteri pentru a trata și a semna, în numele Guvernului Regal Ungar, clauzele Convenției ce se va încheia”.
Membrii Consiliului și întreaga asistență rămân consternați. Discuții și murmure din sală încing atmosfera sub tăișul multor priviri nedumerite care fixează delegația ungară, așteptînd un răspuns. Dar ce răspuns mai pot formula ungurii în fața propriilor principii pe care le-au călcat în picioare în modul cel mai dezonorabil? Cine mai putea să deschidă gura în apărarea cauzei Guvernului maghiar, cînd însuși Guvernul de la Budapesta se făcuse de rîs, negînd autoritatea delegației, numite, în mod cît mai oficial, chiar de ministerele de forță ale Guvernului, în speță – Ministerul de Justiție și Ministerul de Interne?
În incertitudinea care plutea asemenea unei cețe dense în sala de Consiliu, răspunsul a venit tot din partea diplomatului care dezvăluise incompetența delegației Ungare, cît și a Guvernului ungar, reprezentantul României –, marele diplomat Nicolae Titulescu, în cuvinte (argumente) fără echivoc: „Dacă s-ar admite teoria pe care Guvernul Ungar și-ar putea dezavua pur și simplu împuternicitul său, mi se pare că s-ar ajunge să se facă impo­sibilă funcționarea Societății Națiunilor. Opera Societății Națiunilor ar putea fi nimicită în orice moment printr-o dezarmare. Iată, domnilor, motivele pentru care Guvernul României se ține legat de termenii acordului de la Bruxelles și roagă Consiliul să binevoiască să caute o soluție potrivită cu această bază”.
Așa cum se va exprima mai tîrziu, în deschiderea celei de-a III-a Conferințe Balcanice de la București (octombrie 1932): „Pacea înseamnă înainte de toate o stare de spirit alcătuită din încredere, din înțelegere reciprocă, din nădejde în ziua de mîine”. În timpul procesului de la Geneva, intentat de „optanții maghiari”, Nicolae Titulescu – în virtutea viziunii ce-l caracteriza – a descoperit pericolul urmărit de partea maghiară, anume destabilizarea păcii instalate prin diferite înțelegeri și tratate încheiate între țări și popoare după terminarea primei coflagrații mondiale. Plecînd de la aceste premise, care puneau în umbră scandalul cu „optanții”, Nicolae Titulescu a avut curajul (și tactul diplomatic) să ridice o astfel de problemă în fața Consiliului Societății Națiunilor. Iată un fel de preambul la întrebarea care urma: „Să plecăm de la ipoteza că România se găsește, așa cum vreți dumneavoastră, conte APPONYI, în fața unui indiscutabil act de autoritate, constînd din violarea Tratatului de la Trianon. Pentru a evita consecințele acestei constatări, nimic mai firesc decît dreptul României de a se plînge, cu titlul reconvențional, de toate violările altor articole din același  Tratat de la Trianon, comise, la rîndul său, de Guvernul Ungariei. Și dacă țineți să împingeți această ipoteză pînă la capăt, vă veți da seama imediat că am parcurs acest calvar de discuții delicate și spinoase ca să ajungem, în cele din urmă, să ne întrebăm dacă, da sau nu, chestiunea optanților unguri poate constitui un articol de contabilitate într-un bilanț încă neînchis, care, pentru a se lichida soldul, se va închide la o dată pe care o cunoaștem și mai puțin”.
După această punere la punct – într-un limbaj juridic fără cusur – Nicolae Titulescu aruncă, asemănător unei ghilotine, întrebarea pentru care pregătise auditoriul: „Dacă așa stau lucrurile, se face cu adevărat opera de pace dacă luați unul din elementele care clocotesc în acest cazan teribil care este politica europeană actuală, îl tratați fără să țineți seama de ceilalți, pentru că, mîndru de acest examen, să răsturnați ordinea lucrurilor stabilite într-o țară Europeană? Mie mi se pare că nu”. Discursul marelui diplomat român se apropie de final. Felul magistral în care îmbinase cunoștințele juridice de Drept Internațional cu cele istorice, geografice și sociale, ridicînd argumente solide, bazate pe interpretarea corectă a literei Tratatului de la Trianon – toate așezate sub tutela Societății Națiunilor – au spulberat cerințele delegației maghiare, conții unguri neavînd replici în stare să clatine construcția juridică a lui Titulescu.
Ca un sfătuitor bătrîn, dar și ca un pedagog de talent, Nicolae Titulescu se adresează delegației maghiare, de fapt Guvernului de la Budapesta, întregului popor maghiar: „Românii și ungurii de astăzi nu mai sînt răspunzători de trecutul istoric care i-a separat de-a lungul veacurilor. În viață ne găsim cot la cot; nu știm de ce; și nici dumneavoastră. Cred că în loc de a vă consuma energia ca să vă modificați pozițiile și să vă lărgiți ajutorul politic, ați face mai bine să folosiți această energie pentru a găsi o formulă care ne-ar permite să facem drumul împreună”. Ce cuvinte înțelepte și ce îndemn pragmatic, îndemn ce s-ar potrivi de minune și în zilele noastre, cu direcția îndreptată, în special, spre capii UDMR! Și, ultimele fraze ale magnificei prestații titulesciene: „De aceea, în deplin acord cu conștiința mea, declar în numele Guvernului României că noi ne menținem pe terenul acordului de la Bruxelles, care, pentru noi, are forță obligatorie și ne încredințăm înțelepciunii Consiliului ca să găsească o rezolvare conform principiilor sale”.  
Pentru redarea autenticității atmosferei din sala de judecată, vă invit să vă delectați cu ceea ce a scris Lucian Blaga, prezent la uriașul succes al diplomatului și juristului Nicolae Titulescu: „În memorabila după-amiază, sala dezbaterii era plină. Numai cu multă osteneală mi-am putut face loc printre corespondenții ziarelor din cele patru puncte cardinale. Din înghesuială puteam totuși să urmăresc cele ce aveau să se întîmple. În jurul mesei Consiliului, apăreau delegații diverselor state, figuri ale jocului de șah internațional. A intrat apoi în sală Titulescu. Mulțimea cu sute de capete s-a întors spre el și un freamăt de curiozitate trecu peste băncile corespondenților: Titulescu! Am simțit din această rumoare imensul prestigiu de care Titulescu se bucura în opinia intrernațională. În ședință, a citit cu glas de metal nobil și de o transparență cuceritoare, o declarație,arătînd punctul de vedere românesc”.
Addenda
Reproducînd finalul pledoariei lui Nicolae Titulescu, credeam că am pus ultimul punct al acestui articol, scris în preajma zilei în care s-a împlinit un veac de la acest eveniment care a ținut, un timp, paginile presei europene. Mai multe lucruri, însă, nu-mi îngăduie să închei astfel, lucruri și întîmplări cu efect asupra conștiinței ajunse într-o stare emoțională, dar și revoltătoare, constatînd următoarele:
1. Îndepărtarea din funcție a diplomatului Nicole Titulescu, la ordinul murdar al lui Carol al II-lea, executînd, la rîndul său, ordinele anumitor forțe politice și ale Germaniei hitleriste;
2. Îndeplinirea, abia după 50 de ani, a Testamentului lui Nicolae Titulescu, privind locul său de veci: „Doresc să fiu îngropat la Brașov într-un loc ceva mai la o parte. Prietenii mei din Ardeal vor ști să găsească un loc potrivit dorinței mele. Take Ionescu sus la Sinaia și eu la picioarele lui, jos la Brașov, pentru repaosul etern. Este felul cel mai convenabil și doresc ca locuitorii Brașovului să accepte rugămintea mea”. (5 ianuarie 1940). Să nu uităm aportul lui Corneliu Vadim Tudor la aducerea rămășițelor pămîntești ale lui Nicolae Titulescu în România și reînhumarea acestuia în Șcheii Brașovului.
3. Astăzi, cînd politica externă a Statului Român este reprezentată de niște indivizi fără cunoștințe profesionale (or, dacă le au, le pun în slujba unor stăpîni externi, miniștrii noștri devenind slugile unor state occidentale și ale SUA), nu se mai amintește în nici un context de floarea și fala României, în plan extern, făcîndu-ne că nu mai știm cine au fost: Ion G. Duca, Nicolae Comnen, Grigore Gafencu sau numele celor care, sub auspiciile Ligii Națiunilor, au fost ecoul unor ample acțiuni politico-diplomatice, economice, culturale și social-umanitare: Lucian Blaga, Emil Racoviță, Grigore Antipa, Ion Cantacuzino, Gheorghe Țițeica, Virgil Madgearu, Vasile Pârvan, Sextil Pușcariu, Ion Pillat, Constantin Kirițescu...
4. Alăturați lîngă aceste nume ilustre, nume ca: Bogdan Aurescu sau ștearsa Luminița Odobescu. Ce să mai spun de Adrian Severin care, în cîrdășie cu președintele de atunci, Emil Constantinescu, a semnat trădătorul Tratat cu Ucraina, prin care România a certificat pierderea definitivă a unor vechi ținuturi românești, pierdute de România în favoarea Uniunii Sovietice, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov. Cred că, dacă-ar ști, cei nominalizați mai sus s-ar răsuci în mormînt!
GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite