Pacea mondială pare un vis greu de atins. Am avut două războaie mondiale, dar niciodată, în ultimii 2.500 de ani, o pace mondială. De fapt, niciodată în istorie nu putem afirma cu tărie că a fost o stare generală de pace pe pămînt. În timp ce în colonia România se fraudează alegeri, iar micii politicieni autohtoni își arată unii altora pumnișorii, în lume se întîmplă lucruri serioase.

La o privire mai atentă asupra evenimentelor din apropierea granițelor românești, inclusiv asupra tehnicii militare occidentale, care era fotografiată la granița de vest a României, putem observa că timpul pare să nu mai aibă răbdare. Sau că Rusia încă mai are răbdare. Încă nu ne dăm seama. Revoluția din Kîrgîzstan nu este doar o revoltă a maselor, așa cum ni se inoculează, ci o revoluție colo­rată, așa cum am tot fost obișnuiți în ultima vreme. Războiul din Nagorno-Karabah nu este doar o răfuială între Armenia și Azerbaidjan, ci, mai degrabă, o potențială scînteie pentru un război regional.

Pe de o parte, Azerbaidjan nu dorește sub nici o formă să renunțe la război dacă Armenia nu se retrage din Nagorno, fapt care nu se va concretiza pentru că Erevanul nici nu dorește să audă un asemenea scenariu. Turcia este decisă să lupte alături de azeri, ocazie cu care va prelua de facto, într-un fel sau altul, controlul asupra Baku, dar și asupra unor zone bogate în resurse și a mijloacelor de transport ale acestora. Aliatul tradițional al Armeniei, Rusia, nu se grăbește deloc să sară în ajutor Erevanului, decît la nivel declarativ, mai ales că regimul aflat acum la conducerea Armeniei este oarecum pro-occidental. În plus, acordul de asistență militară cu Armenia nu include și regiunea Nagorno-Karabah. Așa că reacția reținută a Moscovei este de înțeles și așa va rămîne pînă cînd nu își va vedea propriile interese afectate. Armistițiul semnat pe data de 9 octombrie, la Moscova, de către miniștrii de externe ale celor două țări implicate în conflict, este unul temporar și care nu face nimic altceva decît să mai acorde fie timp de consolidare militară părților implicate, fie doar o pauză de respiro. O pace de lungă durată mi se pare destul de greu de atins la acest moment și în aceste condiții. Doar Putin și Erdogan știu ce anume va urma, iar discuția recentă dintre miniștrii de Externe ai Turciei și Rusiei pe tema Nagorno-Karabah va confirma curînd acest lucru.

Scenariul din Ucraina era să se aplice în Belarus, iar faptul că revoltele de acolo încă nu s-au terminat indică faptul că scenariul de la Minsk nu va fi ușor de depășit. Dacă la aceasta adăugăm intenția Ucrainei de a pune o bază NATO pe teritoriul său, în apropierea Crimeei, putem să ne gîndim serios că o ciocnire la granița cu Rusia nu este doar un basm. Basm care se risipește cînd observăm că la granița ucraineană, în zona Harkiv (Harkov), au fost detașate mai multe elemente de tehnică militară, un număr ceva mai mare decît acum un an.

Otrăvirea lui Aleksei Navalnîi a ridicat din nou semne de întrebare asupra relațiilor Berlinului și Parisului cu Moscova, dar se pare că sancțiunile nu vor afecta Nord Stream 2. Țeavă care este atacată, la nivel de polemică și amenzi, de către Polonia – care, din senin, a decis să amendeze cu o sumă astronomică toate companiile care contribuie la construcția sa, în mod special Gazprom. Gestul Poloniei este oarecum de înțeles, dat fiind faptul că acolo are un interes direct, avînd în vedere dorința ei de a deveni principalul HUB de gaze lichefiate americane din Europa. Doar că se pare că, legal vorbind, decizia Varșoviei nu are valabilitate la nivel european, cu atît mai puțin asupra Rusiei.

La rîndul ei, Rusia rămîne la fel de impasibilă la tot ce se întîmplă la granițele ei. Fie că vorbim de zgomotul tot mai puternic al armelor, fie de deciziile politice cu largă implicare economică, Moscova rămîne impasibilă în fața acestor provocări și testează cu succes Zircon, cea mai puternică rachetă hiopersonică din lume la acest moment, al cărui scop declarat este acela de a distruge în mod special portavioanele și marile nave de atac militare ale unui potențial inamic. Nu știm cum a fost primită această veste în cancelariile occidentale, nu cunoaștem ce gîndesc generalii armatelor NATO sau ruse despre va urma, dar îmi amintesc o replică spusă de un politician rus, de acum cîteva săptămîni, cu referire la situația din Belarus: cine nu vrea să vorbească cu Lavrov, va vorbi cu Șoigu.

Dacă este să ne ridicăm privirea la situația geopolitică în ansamblul ei, vedem că în sud Turcia și Grecia au început să negocieze, dar sînt departe de a ajunge la un consens privind resursele din Marea Mediterană. În Siria, militanții pro turci sînt transferați spre conflictul din Nagorno-Karabah, dar nu este nimic schimbat acolo. Luptele se dau încă în zona Ildib și la est de Eufrat, chiar dacă mass-media nu mai este foarte focusată pe situația de acolo. În Libia încă nu există consens. Observăm că la granița Indiei cu China, chiar dacă arma e la picior, există încă multă tensiune. India se înarmează rapid, cumpărînd armament fie din Franța, fie din Rusia. Iar situația dintre SUA și China este încă departe de a fi clarificată. Și de o parte, și de alta, există discursuri acuzatoare. De fapt, se tot vorbește despre începutul unui nou Război Rece, pornind, evident, de la tensiunea acumulată între SUA și China.

Este din ce în ce mai evident că lumea are nevoie de noi reguli, de o nouă Ialta, în care să se ajungă la un consens major, iar tensiunile să dispară. Pentru că, dacă nu se va ajunge la o înțelegere la nivel diplomatic între marile națiuni, putem să asistăm la un alt mare conflict serios în lume. În presa germană, dacă nu mă înșel, un politolog observa că modul în care Occidentul tratează acum Rusia – prin sprijinul oferit oponenților regimului – este o tactică pe care același Occident a avut-o față de URSS în anii ʼ80, care, așa cum știm, a dus la întîlnirea de la Malta, în 1988, precum și la căderea Zidului Berlinului, în 1989, urmată de iminenta cădere a URSS, în 1991.

Sînt multe similitudini între cele două perioade, acum rămîne să vedem dacă urmează o cădere a Rusiei cauzată de presiunile mediatice, armele de la granițe și, evident, de trădările de la Moscova, sau poate un război de anvergură între Rusia și SUA. Dacă în 1991, URSS a căzut din cauza trădării unor mari demnitari și a vanității exagerate a lui Gorbaciov, rămîne să vedem acum dacă Putin va fi sau nu trădat de colaboratorii săi. Într-un fel sau altul, fără o nouă întîlnire la nivel înalt între marile națiuni, fără o nouă Ialta, lumea va deveni mult mai nesigură, iar pandemia pe care o traversăm acum va fi considerată ,,parfum” față de ce va urma. Drumul unei păci mondiale este mult mai lung decît poate, la facerea lumii, Dumnezeu a apreciat.

În ceea ce ne privește pe noi, românii, sîntem atît de mici, de insignifianți, încît nici măcar un război major nu ne va trece pragul.  Așa că vom rămîne sub ocupație în continuare. Vom fi carne de tun dacă este nevoie, sau vom rămîne la nivel de forță de muncă ieftină, ca și pînă acum. 

TANO