Desigur că întîmplările care se desfășurau în paralel cu demnitățile deținute întăreau experiența politică și diplomatică a lui Ion Neculce. Unul dintre evenimente a fost determinat de moartea tatălui său (1686) și stabilirea lui Ion Neculce în Muntenia, împreună cu bunica sa după mamă, unde stă patru ani (1686-1690), prilej de a cunoaște natura și peisajul Țării Muntenești, oamenii, atmosfera din țara-soră, conjunctura politică.

Întors în Moldova, își începe activitatea de dregător, dar la începutul celei de-a doua domnii a lui Mihai Racoviță (1707) este acuzat, pe nedrept, că ar fi uneltit contra noului domn, și fuge în Polonia. Bătălia de la Stănilești (1711) îl găsește ca hatman al armatei moldovenești. În această calitate el este consultat atît de țarul Petru I, cît și de Dimitrie Cantemir, privind modul de învingere a dificultăților ivite în timpul ostilităților. Deși nu avea pregătire în domeniul militar, simțul său politic îl ajută, și el chiar dovedește o gîndire strategică limpede și realistă. În urma înfrîngerii coaliției moldo-ruse, Ion Neculce îl urmează pe Dimitrie Cantemir în Rusia. Urmează perioada expatrierii de nouă ani (1711- 1720), doi ani în Rusia și șapte în Polonia. Această perioadă sporește experiența politică și diplomatică a lui Ion Neculce. Mai mult decît atît, deși Ion Neculce nu a fost un om cultivat la nivelul unui învățămînt organizat, șezînd în Rusia și, mai ales, în Polonia, cu mintea sa strălucită reușește să-și însușească o frumoasă cultură teologică și laică în limba latină. Întors în Moldova, el este același slujbaș demn și conștiincios, deși nu este scutit de uneltiri. Astfel, spre sfîrșitul celei de-a doua domnii a lui Grigore Ghica (1740) este arestat și amenințat cu moartea.

Opera lui Ion Neculce, deși nu întinsă ca proporții (Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte) este foarte valoroasă și ea poate fi privită pe plan istoric și literar. Spre deosebire de Miron Costin unde valoarea operei se impune în primul rînd pe plan istoric, documentar, Ion Neculce este, în primul rînd, un scriitor. Valoarea istorică a operei lui Ion Neculce reiese înainte de toate din conținutul Letopisețului său. Concepția istorică este dublată și susținută la Ion Neculce de o concepție politică ancorată în realitățile vremii sale. De aceea, trăsătura fundamentală a concepției sale se referă la dragostea față de țară, de pămîntul natal, față de nevoile și aspirațiile poporului căruia îi acordă o mare atenție în scrisul său. Din acest sentiment constant, cronica prezintă aspecte multiple și variate și se detașează în mod deosebit disprețul și ura față de jugul turcesc, de uneltele lui interne și externe. În legătură cu acest aspect, Ion Neculce manifestă un spirit critic ascuțit, un stil caustic și vehement. Acesta este îndreptat împotriva amestecului și apăsării otomane asupra pămîntenilor, a boierilor dispuși să colaboreze cu Poarta și, cu deosebire, asupra grecilor, care în majoritatea zdrobitoare a cazurilor erau instrumente docile ale turcilor. Ion Neculce merge mai departe cu analiza politică pertinentă, descoperă miezul și substratul unor acțiuni, îi supune pe domnitori unor judecăți cît mai exacte. Astfel, Mihai Racoviță și Grigore Ghica primesc anumite circumstanțe, deoarece unele greșeli săvîrșite sînt din cauza sfetnicilor greci.

Deși patriotismul lui Ion Neculce prezintă unele limite, atunci cînd e vorba de susținerea boierimii în ansamblul ei ca o categorie din care face și el parte, sentimentul dragostei de țară are și o justificare obiectivă. Ion Neculce prezintă ura față de dușmanii Moldovei (turcii și susținătorii lor) drept o stare de spirit generală a poporului, care dorea eliberarea Moldovei de acest jug apăsător. Intervin și cazurile particulare cînd Ion Neculce îl elogiază pe Ioan Mavrocordat, care s-a distins între toți predecesorii săi, fie greci sau pămînteni, prin bunătate și omenie, prin recunoașterea deschisă a calităților unor boieri de origine greacă; elogierea lui Dimitrie Cantemir, pe care l-a urmat în Rusia; critica lui Brâncoveanu pentru că era adversarul Cantemireștilor. În aceste aprecieri trebuie să vedem anumite aspecte subiective ale gîndirii politice și limite ale patriotismului lui Ion Neculce.

La baza concepției istorice și a celei politice, sau pe deasupra lor, Ion Neculce situează concepția teologică, religioasă. Dumnezeu este invocat la tot pasul. Nu există eveniment mare sau mic, cu urmări bune sau rele, pe care cronicarul să nu-l explice prin voința divinității. Credința în Dumnezeu și atotputernicia Lui constituie un leitmotiv în întreaga operă. Astfel încît la Ion Neculce avem reflectat, în mod practic, principiul medieval potrivit căruia toate disciplinele erau „Ancila teologicae” (slujitoarele teologiei).

Un loc de mare însemnătate în opera lui Ion Neculce îl ocupă aspectele literare. Limba în care a scris Ion Neculce este graiul provinciei lui natale. Cînd vorbim de farmecul limbii române, nu-l evocăm nici pe Grigore Ureche și nici pe Miron Costin, ci spunem despre limba română că este limba în care a scris Ion Neculce. De data aceasta, valoarea literară a operei se poate mai ușor desluși în O samă de cuvinte, în care cronicarul își propune să deslușească adevărul de legendă sau mai bine zis adevărul din legendă. În puține cuvinte, Iorgu Iordan spune că: ,,Înainte de a fi istoric, Neculce este un scriitor, un om care vede lumea cu ochi de artist și, drept urmare, înfățișează cu mijloace artistice evenimentele și chipurile oamenilor, făcîndu-le să trăiască în mintea cititorului... În aceasta constă marea originalitate și, deci, marea valoare a cronicii lui Neculce, care-i creează un loc aparte, de prim rang, în literatura noastră istorică”.

Caracterul popular al limbii folosite de Ion Neculce îl deosebește de un povestitor anonim din vremea lui sau chiar din zilele noastre prin marea atenție cu care construiește fraza. Dintre scriitorii de mai tîrziu, Ion Neculce seamănă foarte bine cu Ion Creangă.

Bibliografie critică: Corfus, Ilie, Încă un ,,cuvînt” de-al lui Neculce se dovedește a nu fi legendă, București, 1964; Coriban, V. P. și Russev, E. M., Cronicarul Ion Neculce. Viața și opera, Chișinău, 1956; Giurescu, Constantin C., Valoarea istorică a tradițiilor consemnate de Ion Neculce, f.i., 1968; Grosu, Mitu, Neculce, cronicar-memorialist, București, 1957; Mihail, Paul (preot), Cronica lui Ion Neculce în copie din 1791, Iași, 1948; Stadbei, Ioan, Cercetări asupra cronicelor moldovene. I Eustratie Logofătul, Grigore Ureche, Simion Dascălul, Ion Neculce, Iași, 1939; Tanociveanu, Ioan, Un document istoric, Iași, f.e., 1893; Velciu, Dumitru, Ion Neculce, București, 1968.

MIRCEA PÎRLEA

Biblioteca Județeană Satu Mare