Romanul „Incognito“, un plagiat care nu există – sau procesul culturii naţionale (1)

Poate că destinul a vrut să se întîmple aşa: anume să se grăbească despărţirea apelor în cultura naţională, să se lămurească oamenii mai grabnic cine a fost cu ţara şi cine a fost împotriva ţării. Într-o cultură română contemporană în care toţi impostorii, snobii şi cosmopoliţii şi-au făcut deviză vitală din inepţia lui Eugen Lovinescu de a-l trece pe Mihai Eminescu în rîndul forţelor reacţionare ale istoriei civilizaţiei noastre şi de a decreta „Mioriţa” drept un gunoi, iar ţăranul român un primitiv – într-o astfel de cultură dirijată şi plătită de afară pentru secarea din rădăcină a filoanelor naţionale, era limpede că orice scriitor care va îndrăzni să mai creadă în ideea de patrie va fi pus la zid. Făuritor de şcoală literară, creator de cenacluri şi reviste unde s-au afirmat în ultimii 30 de ani toate valorile de seamă ale literaturii şi artei româneşti, Eugen Barbu a fost tot timpul incomod. Pentru orice formă de putere, pentru orice formă de dictatură. Şi pentru că inamicii acestei ţări şi ai acestui Specific Naţional nu aveau cum să-l doboare de pe soclu, s-au gîndit să-i murdărească statuia. Şi care oare este cea mai eficientă cale de a macula un mare creator? Acuzîndu-l de plagiat, desigur. În literatura română, cazuri mai mult sau mai puţin asemănătoare au fost acelea ale lui Creangă, Caragiale, Maiorescu, Coşbuc, Al. Davilla, Cezar Petrescu incriminaţi de nişte pigmei ai generaţiilor lor. Furia cu care s-au năspustit asupra lui Eugen Barbu, de-a lungul timpului, toţi infractorii care devalizau milioanele Uniunii Scriitorilor depăşeşte însă nivelul înţelegerii umane, are ceva animalic. Întîia înscenare a fost cu prilejul apariţiei romanului „Principele” – capodoperă a literaturii româneşti şi universale, parabolă de mare curaj a puterii, despre care ziarul „Washington Post” scria la scurtă vreme după apariţie, prin 1969: „Principele este Gheorghiu-Dej, iar turcii sînt, în realitate, ruşii de azi”. Normal că această construcţie esopică i-a deranjat enorm pe toţi agenţii cominternişti din România, care au văzut în Eugen Barbu un duşman de moarte. A urmat romanul „Incognito”, scris într-o manieră de colaj ilustrată cu strălucire în literatura lumii, atît înainte de apariţia sa, cît şi după. Este vorba, mai ales, despre marele roman „U.S.A.” al scriitorului american John Dos Passos, amic al lui Hemingway, unde totul este tăiat de prin ziare, cărţi, enciclopedii – iar mai apoi de o carte similară a scriitorului francez Georges Perec, apărută acum 10 ani, care a şocat lumea literară prin faptul că nici un cuvînt nu aparţinea autorului, totul era decupat cu foarfeca din ziare şi reviste. Există tot mai mulţi autori pe planetă care afirmă că, de fapt, plagiatul nici nu există: cărţile se fac din cărţi, nu contează de unde provine materialul construcţiei, ci finalitatea monumentală. Probabil că, dacă ar fi avut un critic acru ca Manolescu, marele Dante ar fi fost acuzat că a furat masiv din Vergilius, aşa cum se spune astăzi despre Umberto Eco, de pildă, al cărui roman „Numele Trandafirului” (care i-a adus Premiul Nobel) se zice că ar fi plagiat după cartea unui obscur autor cipriot. Revenind la procedeul de colaj (care este la limita plagiatului, fiind totuşi altceva decît acesta), vom mai aduce în discuţie două cazuri, întîi celebra piesă a lui Tom Stoppard, „Rosencrantz şi Guildenstern sînt morţi”, care de vreo 15 ani face furori prin lume. Este ceea ce s-ar numi o creaţie parazitară, care trăieşte, aşadar, pe spatele altor creaţii: schema e preluată integral din „Şase personaje în căutarea unui autor de Pirandello“, eroii principali provin direct din „Hamlet”, de Shakespeare, absurdul descinde din Eugen Ioneseu şi Samuel Beckett ş.a.m.d. Nu s-a gîndit nimeni să-l acuze pe Stoppard de plagiat, pentru că maniera lui intra într-o convenţie unanim acceptată. La fel cum convenţia domină şi creaţia lui Raymond Federman „îndoita vibraţie”, tipărită la Editura Univers nu mai departe decît anul trecut, 1989. Priviţi ce scrie într-o Notă Explicativă traducătoarea Antoaneta Ralian „Considerăm totuşi necesare cîteva lămuriri cu privire la particularităţile acestui microroman şi la multitudinea de personalităţi – unele obscure pentru cititorul român -, de evenimente, titluri de opere artistice etc. la care se fac fugitive aluzii pe parcurs. (…) Citatele sînt integrate în text, uneori chiar amalgamate cu textul cînd e vorba de citate din Samuel Beckett, care reprezintă una dintre constituentele personalităţii Bătrînului (Autorul afirmă că Bătrîntul e un compozit din trăsăturile tatălui său, ale lui Federman însuşi şi ale hil Samuel Beckett). În pasajele de început, în care personajul Federman ţine să demonstreze că «…orice roman se bazează, într-o anume măsură, pe propriile experienţe ale autorului, fie ele trăite sau imaginate» şi invită cititorul să-i recitească pe Proust, Celine şi Marques, paragrafele următoare sînt citate direct din primele pagini ale ciclului şi romanelor «În căutarea timpului pierdut», «Călătorie la capătul nopţii» şi «Un veac de singurătate». Scrisoarea lui Dostoievski către fratele său, ca şi pasajul despre execuţia simulată a lui Dostoievski şi a liderului anarhist Petraşevski, dinspre finalul cărţii, sînt autentice, reproduse (şi doar transcrise în grafia lui Federman) din biografia lui Dostoievski, semnată de Leonid Grossman (…) la lunga enumerare a marilor evenimente zădărnicite de zborul omului pe lună. Sein und Zelt (Fiinţă şi timp) este titlul unui studiu al lui Martin Heidegger; expresia «Răspunderea se opreşte aici» (The buck stops here) era lozinca preşedintelui Harry Truman; «Moartea Romanului şi Alte Povestiri» este titlul unei cărţi a scriitorului american postmodernist Ronald Sukenick. Curcubeul Gravităţii este titlul unui roman al scriitorului american Thomas Pynchon; «Iubirea Nucleară» este titlul unui roman al scriitorului american Eugen Wildman. Cartea întrebărilor, la care se fac referiri spre final îi aparţine scriitorului francez de origine egipteană Edmond Jabes, iar Yukel este personajul ei principal (…). Aceste succinte note explicative au urmărit să întregească viziunea cititorului asupra metodelor folosite şi a tehnicii narative a lui Raymond Federman”. Desigur, asta nu este literatură, în accepţia clasică pe care o dăm termenului. Dar este un experiment, tot astfel cum experiment a fost întreaga avangardă artistică a Secolului XX – studiată şi dezarticulată în chip genial de Mario de Michelli. În cazul romanului „Incognito“ procedeul colajului era dublat de o epică proprie autorului, de numeroase povestiri cinematografice care, de-a lungul celor patru volume, configurau o epocă de mari convulsii istorice. Pentru autenticitate, scriitorul a folosit texte şi pasaje întregi din alte cărţi, avertizînd în mod onest asupra procedeului. Iată Avertismentul său, publicat pe pagina de gardă a întîiului volum: „Ca material documentar, autorul a folosit texte din diverse publicaţii, cărţi apărute la noi sau în alte ţări, de autori mai mult sau mai puţin cunoscuţi din dorinţa de a da autenticitate faptelor descrise. Cititorul poate recunoaşte cu uşurinţă acele scurte fragmente”. Iar în finalul ultimului volum IV autorul a publicat şi Bibliografia utilizată, pentru a face şi mai viabilă propoziţia cu care se încheie Avertismentul, privind „uşurinţa” cu care cititorul va recunoaşte acele scurte fragmente. Rezumînd, putem spune că romanul „Incognito” de Eugen Barbu este cuprins între două mari paranteze: prima o constituie Avertismentul prin care se anunţă în mod cinstit tehnica narativă, iar a doua este reprezentată de Bibliografie. Din păcate pentru ei, detractorii scriitorului s-au grăbit, sărind din tranşee înainte de încheierea ciclului românesc, deci la volumul III, fără să aştepte explicaţiile finale ale autorului, din volumul IV. E ca şi cum ai judeca o piesă de teatru pronunţîndu-te irevocabil numai asupra primului act, fără a vedea ce-ţi rezervă deznodămîntul. Dar, mă rog, n-a fost prima chestiune incorectă a duşmanilor lui Eugen Barbu. Pentru a încheia discuţia teoretică asupra romanului „Incognito” să vedem cum a degenerat situaţia. Pentru că, este bine de ştiut, primele două volume au fost bine primite (nu de public, pentru că acesta oricum a devorat romanul!) – ci de critica literară. Extrem de semnificativă este opinia exprimată de către autorii Dicţionarului „Scriitori Români”, apărut la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică în anul 1978, sub direcţia istoricului literar Mircea Zaciu. La capitolul consacrat lui Eugen Barbu, criticul Valentin Taşcu (astăzi, campion al Europei Libere!) scrie negru pe alb: „Incognito este o carte de acţiune dinamică, cu vervă, în care trăiesc cîteva personaje reale sau fictive. Romanul este modern prin structura de colaj (subl. n.) prin aspectul documentarist şi de ficţiune controlată”. Aceste rînduri sînt de natură să explice totul. Dar ce mai contează logica şi bunul-simţ atunci cînd „Europa Liberă” şi pungaşii de la Uniunea Scriitorilor vor să-l pedepsească cu orice preţ pe Eugen Barbu? Motivele sînt multe: omul e un patriot autentic, e creator de şcoală literară, cărţile şi filmele lui se bucură de un mare succes, atît în ţară, cît şi în străinătate, chiar în acel an, 1978, cîştigase Premiul Herder, aşa că gloria lui îi usca pe mulţi la inimă. El trebuia sacrificat, cu orice preţ. Şi, desigur, scos din CC al PCR şi din MApN. Atunci s-a fabricat acest proces de plagiat. Stilul acesta de a ataca în haită, cu reclamaţii directe la Cabinetul 1, era o obişnuinţă trimestrială. În 1981, de pildă, aceiaşi indivizi, plus alţi vreo 60, mă reclamau la N.C., într-un patetic memoriu comunist, pentru că îl criticasem pe tatăl Monicăi Lovinescu… Calităţile politice ale lui Barbu (în realitate absolut simbolice, pentru că omul nu dădea doi bani pe şedinţele de partid) îi dureau cel mai mult pe curtenii lui Gogu Rădulescu, secondaţi îndeaproape de Ştefan Voicu, Leonte Răutu, Petre Lupu şi de cîrdul de gîşte orientale ale nevestelor unor tovarăşi, care bombardau mereu conducerea partidului şi statului cu telefoane şi reclamaţii de tot felul: „Uite ce face Barbu, uite ce scrie Vadim, ia te uită ce-a mai apărut în «Săptămîna» ş.a.m.d.“. Prin urmare, Eugen Barbu a nimerit la mijloc, într-un complot bine regizat: de-o parte Europa Liberă, cu agenţii săi manolescieni din ţară, iar de cealaltă parte, fosilele cominterniste, care, crezînd că lichidează un scriitor naţional, vor veni din nou la putere, ca în anii ’50. Iar Nicolae Ceauşescu atîta aştepta, pentru multe şi felurite motive: Barbu publicase un serial iconoclast şi curajos despre viaţa grea a ţăranilor, în „România liberă“ (interzis prin 1978 de către Octavian Paller şi Al. Cornescu), Barbu scrisese în serialul lui despre Caragiale că poporul dă îndărăt şi că o ţară nu se ţine cu cuvîntări, Barbu îi ceruse lui Ceauşescu, la o scurtă întîlnire, să dea o litră de pămînt ţăranilor, ceea ce l-a făcut pe acesta din urmă să se albească la faţă, Barbu scrisese cumplita parabolă a puterii din „Princepele”, în sfîrşit, Barbu lupta împotriva masoneriei, care se pare că-1 cooptase în rîndurile sale pe Ceauşescu. Aşa că a fost scos din CC al PCR şi din M.Ap.N.! Încă de atunci, observatorii lucizi şi-au dat seama că a fost ales intenţionat volumul III pentru demascare, întrucît era premergător celui de-al XII-lea Congres al PCR! Banda triumfase, s-a băut atunci şampanie la Uniunea Turnătorilor, lupta ei pentru puritatea ideologică şi etică a nomenclaturii comuniste fusese încununată de succes, Ceauşescu înclinase balanţa către ei! A propos, să ne arate nouă cineva un singur membru al nomenclaturii pe care l-am scos noi afară din CC al PCR! Vedeţi cine umbla cu pîra, cu denunţul, cu cuţitul la brîu? Nu mai conta nici o explicaţie logică, nici o referire la exemple literare ilustre, nimic nu era important – Barbu trebuia asasinat moral, şi nu oricum, ci acuzat de cea mai cumplită apucătură din lume, hoţia! Avea nevoie un om ca ăsta să fure ceva, un scriitor care dăduse pînă atunci cîteva capodopere?! Hai să fim serioşi! Un complot de mai redusă însemnătate s-a produs cam prin 1982, cînd Eugen Barbu publica în Suplimentul Literar Artistic al Scînteii Tineretului romanul „O lume de cîştigat”. Această carte era o demascare violentă e practicilor staliniste în România, a crimelor abominabile săvîrşite imediat după al II-lea război mondial, dar şi a prelungirii în contemporaneitate a vieţii de huzur pe care o ducea eşalonul doi, adică odraslele comintemiştilor, devenite brusc foarte occidentale şi cîrcotaşe – asta, fireşte, fără a restitui nimic din ce furaseră, nici tablouri rare, nici bijuterii, nici mobilier de muzeu. Normal că acele fragmente de roman au deranjat la culme aceeaşi gaşcă de îmbuibaţi, de căpuşe care au băut sîngele Mioriţei. Au curs iar denunţurile pe la Securitate, o canonadă care a culminat cu şedinţa CPEx în care aceiaşi hodorogi stalinişti i-au impus lui Ceauşescu interzicerea publicării acestui serial pe motiv că îi jigneşte grav pe ilegaliştii comunişti şi este împotriva ordinii de stat socialiste. (va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 26 octombrie 1990)