De-a lungul istoriei, omorul s-a practicat fie prin războaie, lupte de tot felul, fie prin execuția prizonierilor, holocaust sau condamnări prin justiție.
Secole de-a rîndul, a funcționat în relațiile dintre oameni proverbul „moarte pentru moarte”. Nu am pregătirea științifică necesară pentru a trece în revistă tot felul de execuții practicate de-a lungul veacurilor – între oameni, în colectivități restrînse sau țări, ne-ar cutremura să ne referim pe larg la practici precum crucificarea, tăierea capului cu securea (care, de multe ori, nu-l desprindea dintr-o singură lovitură), despicarea trupului, jupuitul de viu, spînzurarea, înecarea, împușcarea etc. În plus, majoritatea execuțiilor aveau loc în public, ca avertisment pentru alții. De la cursul de Istoria Franței de la Filologia bucureșteană (pe vremea aceea era o singură Filologie), mi-au rămas în minte, privind Revoluția franceză de la 1789, ghilotina și ghilotinarea. Ceea ce m-a surprins a fost faptul că aceste cuvinte reproduceau, pur și simplu, numele unui medic, or, rolul medicilor, al doctorilor, cum se spune în limbajul curent, este de a apăra sănătatea oamenilor, deci viața lor. De aici a venit îndemnul de a afla mai multe despre această „mașină” care a adus moartea unui număr impresionant de oameni (folosită pînă în secolul trecut, întrecută azi de „blestemul covidului”). Și am considerat că vor fi existînd cititori interesați de acest subiect, mai ales azi, cînd majoritatea țărilor civilizate au abolit pedeapsa cu moartea, cu toate că în unele state ale lumii încă mai există condamnarea la moarte, iar condamnații sînt executați fie prin împușcare, fie prin electrocutare pe scaunul electric, fie cu injecție letală.
Conform marelui dicționar LAROUSSE DU XX-e siècle, Paris, 1930, volume troisième, p. 915, „Joseph-Ignace Guillotin (1738-1814) n’a pas inventé la guillotine” [n-a inventat ghilotina]. A fost Profesor de Anatomie la Facultatea din Paris. A determinat guvernul să întreprindă asanarea regiunilor Poitou și Saintonge. A fost ales deputat de Paris și, în 1789, el a apărat principiul supliciului unic pentru toți condamnații, indiferent de clasa socială din care fac parte.
Ghilotina, ca instrument de execuție, exista încă din Secolul XVI, în Midi de la France, în Italia, unde această mașină se numea Mannaia (satîr), în insulele britanice – Scotish Maiden (Fecioara scoțiană) sau în orașul Halifax din Anglia – the Halifax Gibbet (toporul din Halifax.) Acest Halifax Gibbet a constituit modelul de bază pentru viitoarea ghilotină franceză, deși el datează din 1086. Totuși, prima referință argumentată este din anii 1280. Execuțiile aveau loc sîmbăta, în piața orașului. Mașina a rămas în uz pînă la 30 aprilie 1650.
Aceste „variante” au fost folosite pînă la sfîrșitul Secolului XVIII, după care au fost abandonate, cu excepția ghilotinei din Franța.
În timpul Revoluției, ghilotina a fost adoptată ca instrument de execuție pentru cei condamnați, fără nici o deosebire de clasă, rang etc. Doctorul Joseph Ignace Guillotin propune Adunării Generale la 10 octombrie 1789, decapitarea cu ajutorul unei mașini care, ulterior, îi va purta numele. El motivează că, adeseori, la prima lovitură cu sabia (sau cu securea) călăul nu reușea decapitarea.
Întorcîndu-ne, noi cei de azi, mai ales „longevivii”, la crucificare sau la acel Secol al XVII-lea, să ne gîndim la diferența dintre execuția cu ghilotina și cea cu „trasul pe roată” – una dintre cele mai cumplite cruzimi din acel veac, aplicată lui Horia și Cloșca, în urma răscoalei din Transilvania, care a durat de la 28 octombrie pînă la 7 decembrie 1874, cînd revolta împotriva iobăgiei și înrobirii românilor a fost înfrîntă. După ce Crișan și-a luat zilele în temniță, cei doi au fost zdrobiți pe roată la 28 febuarie 1785. Cruzimi de neînchipuit s-au practicat și la execuțiile din Franța înainte de revoluție: arderea sau legarea victimei de patru cai și mînarea acestora în direcții diferite, astfel încît corpul condamnatului era sfîșiat (în paranteză fie spus, așa a fost executat de otomani Ion Vodă cel Cumplit – 1572-1574 – cel trădat de boieri). Se practica și atîrnarea și tăierea, pe rînd, a părților corpului. Toate aceste metode erau menite să-i pedepsească și să-i înspăimînte pe criminali. Se înțelege că prin ghilotinare, despărțirea foarte rapidă a capului de trunchi, avînd ca efect imediat tăierea măduvei spinării, se considera că moartea, aproape instantanee, scurta, pînă la anulare, suferința condamnatului. Totodată, se considera că se ajunge la egalitate între cei condamnați; pînă atunci decapitarea era, de obicei, rezervată celor bogați sau cu ranguri, fiind mai puțin dureroasă. Astfel, se adoptă propunerea marchizului Lepeletier Saint-Forgeau care a decretat că „orice persoană condamnată la pedeapsa cu moartea va avea capul tăiat”. Totuși, abia la sfîrșitul anului 1791, Comitetul legislativ al Adunării Naționale l-a însărcinat pe medicul regelui, Antoine Louis să cerceteze problema privind construirea acestei mașini care să tranșeze rapid capetele fără durere. Acesta a prezentat la 17 martie 1792 o schiță a ghilotinei care a fost adoptată a treia zi (20 martie 1792). Pentru realizarea mașinii a fost mandatat constructorul de piane, de origine germană, Tobias Schmit, cu acceptul călăului Patrisului Charles Henri Sanson, care descria cu amănunte aspectele de tortură ale decapitării cu sabia. Ghilotina inițială avea lama cuțitului în formă de semilună, dar s-a dovedit eficientă doar în cazul experimentării pe oi. Cînd încercările au fost făcute pe cadavre, nu s-a reușit întotdeauna despărțirea totală a capului de trunchi. Doar după mărirea greutății cuțitului mobil și schimbarea formei acestuia în cea oblică, instrumentul a început să funcționeze.
Testarea finală a avut loc la un spital din Bicêtre, unde au fost decapitate „cu succes” trei cadavre alese cu grijă – bărbați puternici și îndesați. Prima execuție a avut loc pe 25 aprilie 1792.
Iată descrierea acestei mașini „producătoare de moarte fără chin”, din marele dicționar LAROUSSE din 1930: „La început, numită Louison sau la Louisette, a fost pusă în funcțiune la 25 aprilie care a urmat. Esențial, eșafordul se compune din două cadre (doi stîlpi) instalate pe o bîrnă (platformă) în cruce, fixate pe pămînt. Între cele două cadre e fixată o lamă triunghiulară a cărei cădere e comandată de un buton. Corpul condamnatului, așezat pe o planșă mobilă, e fixat sub cuțit astfel încît gîtul să fie prins și menținut între două planșe, cea de sus fiind mobilă (se ridică atunci cînd se fixează capul și se coboară, fixîndu-l), astfel încît se realizează o gaură rotundă (cum e gîtul), numită la lunette”.
Conflictul mocnit între girondini și iacobini a generat perioada cea mai violentă din timpul Revoluției franceze.Numărul celor executați a fost de zeci de mii la nivelul întregii țări – se știe că peste 16.594 (și 2.639 doar la Paris) au fost ghilotinați și cel puțin alți 25.000 au fost uciși în execuții sumare de-a lungul Franței.
Cu acest instrument, numit atunci și „Briciul național”, au fost executați, în public, regele Louis al XVI-lea, regina Maria Antoneta, Girondini, Louis Philippe II Duce de Orléans, Madame Roland, precum și renumitul savant – chimistul Antoine Lavoisier.
Se accentuează lupta dintre girondini și iacobini. Unul din inspiratorii terorii a fost Maximilien Robespierre, care a introdus dictatura. E momentul în care istoria, care nu se supune omului, oferă mari surprize. Tot în 1793, se introduce un nou organism guvernamental – Comitetul pentru siguranța publică, devenit dictatură, condus de Robespierre. E anul în care patru mii de cetățeni au fost trimiși la ghilotină. Execuțiile au generat un umor morbid care s-a răsfrînt și în cultură, a afectat moda, literatura și chiar jucăriile pentru copii.
9 Thermidor, anul II (27 iulie 1794), marchează însăși căderea animatorului Terorii. În momentul în care s-a dus la Hotel de Ville (primăria orașului) să semneze un apel la arme, Robespierre, care urcase mult prea sus, acumulînd prea multă putere, e arestat împreună cu partizanii lui și toți sînt condamnați la tăierea capului. În ajunul execuției, a fost grav rănit de o lovitură de revolver, de către jandarmul Merde, fiindu-i spart maxilarul (mai nou, există și varianta că a-ncercat să se sinucidă). A doua zi, muribund, a fost dus la ghilotină împreună cu fratele său, Augustin Robespierre, și cu celialți arestați.
În legătură cu denumirea de ghilotină, provenind de la numele doctorului: acesta a protestat mereu contra folosirii, după cum am spus, a numelui său  pentru a desemna noul instrument de tortură. Considera că popularitatea execuțiilor a produs pur și simplu o isterie; oamenii veneau cu sutele în Place de la Concorde pentru a urmări sîngerosul spectacol. „Ghilotina a devenit o adevărată muză, fiindu-i închinate cîntece, poezii și bancuri” (Historia). Doctorul Guillotin considera că denumirea instrumentului și „spectacolele” publice îi întinau numele. Chiar și familia a înaintat o petiție către guvern pentru a schimba denumirea, dar cererea n-a avut nici un rezultat. Ba, mai mult, în timpul Terorii, doctorul a fost închis și eliberat după Thermidor. A murit la 26 martie 1814, cu puțin timp înainte de a-mplini 76 de ani, infectat cu stafilococ. E înmormîntat în Cimitirul Père-Lachaise.
Metoda ghilotinării s-a extins și în alte țări, precum Belgia, Elveția, chiar și Grecia și Germania. Se specifică faptul că execuțiile comandate de Hitler (care a achiziționat 20 de asemenea „aparate”) s-au ridicat la un nivel care s-a apropiat sau chiar l-a depășit pe cel al Terorii.
Președintele Albert Lebrun (1932-1940) a interzis execuțiile publice în Franța, însă decapitarea cu ghilotina a rămas, ca pedeapsă cu moartea, pînă aproape de sfîrșitul Secolului XX, cînd, în 1977 a fost executat un criminal. Totuși, folosirea acestui instrument a luat sfîrșit oficial în septembrie 1981, cînd pedeapsa cu moartea a fost abolită, după 189 de ani de teroare.
Ghilotina a rămas drept simbol al Revoluției Franceze. Deși proiectată și adoptată cu cele mai bune intenții, ea rămîne o mașină a morții. Se vede că istoria este necruțătoare: era oare nevoie de atîta cruzime, de atîtea victime pentru a-și deschide calea spre epoca modernă? Revoluția Franceză de la 1789 a reprezentat, însă, un pas esențial spre o epocă a naționalismului, o epocă în care aspectele vieții franceze, și nu numai, au fost profund schimbate. În istoria omenirii, Revoluția Franceză rămîne un impuls și un simbol al libertății și al egalității în drepturi a oamenilor, al tuturor aspirațiilor care au cucerit spiritul de-a lungul veacurilor.
ELIS RÂPEANU