Problematica apărută în legătură cu Roșia Montană – o localitate de 3000 de locuitori, cunoscută de pe vremea cuceririlor romane ca un centru de extragere a aurului și argintului – pare să nu se stingă curînd. De peste două decenii – cînd oare s-au scurs acești ani învolburați? – locuitorii nu mai cunosc liniștea și nu mai înțeleg ce se întîmplă cu ei și cu promisiunile făcute de guvernanți. Prin întorsătura pe care au luat-o evenimentele, așa cum vom citi în acest episod, numele și situația Roșiei Montane au ajuns pe masa unor instituții internaționale și pe buzele unor specialiști în Patrimoniu Mondial, chemați să se implice în rezolvarea acestui caz, caz ce are conotații nu doar economice, ci și politice.

După avîntul simțit odată cu instalarea la Roșia Montană a primelor birouri ale firmei canadiene Euro Gold Resources SA, sădind speranța reluării exploatării miniere, s-a iscat furtuna protestelor populare (puse pe seama interzicerii folosirii cianurii la exploatarea de suprafață a cîmpului minier), care au dus la stoparea proiectului. În timp ce conflictul a ajuns pe masa de arbitraj a unui for internațional, un alt episod tragic vine să îmbogățească portofoliul scandalului Roșia Montană – stare de fapt cu care am încheiat articolul de săptămîna trecută. Vă mai amintiți faza respectivă? În ultima zi de guvernare, Guvernul Cioloș, sub semnătura minstrului Culturii, Corina Șuteu, trimite la UNESCO Dosarul Roșia Montană, în vederea înscrierii pe lista de includere în Patrimoniul Mondial.

Noi nu știm dacă guvernanții responsabili cu acest subiect cunoșteau urmările acestui demers, în situația în care ar fi fost realizat, ceea ce știm, însă, este faptul că acest act – care ar fi trebuit să îmbrace o formă perfectă, pentru a nu putea fi renegat de nicio entitate – a fost întocmit într-un mod neprofesionist, neavînd semnătura primului-ministru, Dacian Cioloș. Acesta s-a mulțumit să scrie pe site-ul Ministerului Culturii un text de  esență patriotică, mobilizator, pregătit parcă pentru un miting: ,,Indiferent de semnătura de la sfîrșit, această scrisoare dă voce rezoluției poporului român (care rezoluție? Cînd și unde a avut loc un asemenea eveniment? – n.a.) de a oferi umanității o bijuterie arheologică și angajamentul Guvernului meu față de această nominalizare la UNESCO, în efortul de a asigura că Roșia Montană nu va rămîne doar pentru totdeauna în inimile noastre, dar și în cele ale comunității globale”.

Cum în România se practică obiceiul ca un guvern care vine la putere să demoleze aproape tot ce-a inițiat guvernul anterior, așa și în cazul de față – legîndu-se de chichița lipsei semnăturii primului-ministru pe acel dosar, noul ministru al Culturii, Lucian Romașcanu, este pus în gardă de consiliera sa, Cătălina Pîrvu, anume că se află în fața unui document ilegal: ,,În lipsa existenței avizelor și aprobărilor menționate, Ministerul Culturii se va afla în situația de a răspunde pentru toate aspectele de nelegalitate, încălcare legislativă, instituțională, strategică și de securitate națională privind teritoriul României, precum și de a asuma și de a răspunde prejudiciile cauzate României de legile internaționale”. După acest semnal de alarmă cum să mai judeci situația? Poate – pentru a face haz de necaz – în cheia cu iz de bășcălie, în care a încercat să se apere alt prim-ministru, domnul Mihai Tudose: ,,Poate îl întrebați și pe domnul Cioloș de ce în ianuarie, înainte de a pleca, în ultimele zile, toată zona a declarat-o arie protejată natural și a trimis hîrtiile pe la UNESCO. Adică nu mai sapi o gropiță acolo nici să cauți rîme, că e arie protejată, lucru care probabil că va conta la acest arbitraj. De ce a făcut-o, nu știu, dar probabil că va trebui să răspundă dînsul, el era șeful la tribul acela de tehnocrați, ăla deștept care ne tot dă lecții acum”.

Cu toate aceste împungeri de berbecuți, aventura Dosarului pentru UNESCO nu se oprește, producînd efecte neașteptate.

În 30 mai 2018, alt ministru al Culturii, actorul George Ivașcu, intră în scenă. Ridicînd gradul de sperietură, în ceea ce privește consecința oficializării Dosarului la forul internațional UNESCO, noul reprezentant al Guvernului Ro­mâniei reacționează, solicitîndu-i ministrului de Externe, Teodor Meleșcanu, să transmită la UNESCO ,,solicitarea Statului Român de a amîna decizia”. Motivul? Ar fi bine să se aștepte soluționarea procesului de la Washington, și numai după aceea să se acționeze definitiv.

Pe 27 iunie 2018, Dosarul Roșia Montană și UNESCO ajunge pe masa Consiliului Suprem de Apărare a Țării, care ai crede că este un loc de importanță națională în vederea adoptării unor măsuri și luarea unor hotărîri cruciale, vitale pentru existența Statului Român. Iată că, în ceea ce privește înscrierea Roșiei Montane în Patrimoniul Mondial al UNESCO, mem­brii CSAT s-au arătat a fi neputincioși. După audierea unei informări a ministrului Culturii – transmisă în viziunea descrisă mai sus – CSAT, în frunte cu președințele țării, declină ultimul cuvînt în favoare Guvernului, întorcîndu-ne, într-un fel, în stadiul de la care am plecat – la opinia Guvernului de a nu susține acest proiect. Cum UNESCO nu poate aștepta terminarea bîlbîielilor României în susținerea sau respingerea Dosarului Roșia Montană, în prima parte a lunii iulie 2018, experții acestui for internațional și-au dat întîlnire în Golful Persic, în orașul Manama, capitala Bahrainului, unde, la încheierea dezbaterilor, au hotărît înscrierea a 19 noi situri de patrimoniu mondial, listă care nu include și Roșia Montană, decizia Guvernului de la București stîrnind multiple nedumeriri. Dacă acesta a fost rezultatul reuniunii din Bahrain, ne întrebăm ce rost a mai avut deplasarea tocmai în Golful Persic a delegației Parlamentului României, formată din 4 membri ai Comisiei Parlamentare comune pentru relația cu UNESCO, dacă mandatul acesteia era incert înainte de plecare, și chiar președintele comisiei, deputatul Ionel Palăr, nu cunoștea poziția finală a României. În același timp, Ionel Palăr a declarat că România nu are varianta amînării deciziei, Guvernul ori acceptă ori refuză introducerea Roșiei Montane în Patrimoniul Mondial UNESCO – procedeul amînării neexistînd la acest for internațional.

Urmare acestui episod, criticile la adresa Guvernului s-au acutizat, vocile venind din partea opoziției și a unor specialiști externi, acuzînd Puterea că a amînat includerea sitului Roșia Montană pe lista Patrimoniului Mondial Cultural UNESCO nu de teama urmărilor procesului de la Washington, ci pentru a nu bloca proiectul Gold Corporation. Se aduce în discuție recomandarea ICOMOS – cel mai prestigios for de experți în domeniul patrimoniului, organism raportor pentru UNESCO – care, în luna mai 2018, a recomandat includerea Roșiei Montane pe lista UNESCO. Specialiștii de la Mining Watch România îl arată cu degetul pe ministrul George Ivașcu, spunînd că, prin atitudinea sa a prejudiciat poziția României în procesul de la Washington, aducînd argumente în favoarea părții adverse pentru susținerea punctului său de vedere.

O reacție vizavi de gestul Guvernului Viorica Dăncilă de a solicita amînarea înscrierii Dosarului Roșia Montană pe lista UNESCO vine chiar din America, de la dr. Marcos A. Orellana, profesor asociat al Universității de Drept „George Was­hington“: ,,Nu numai că o includere a Roșiei Montane pe lista UNESCO nu ar periclita poziția Statului Român în procesul de arbitraj, ci chiar ar întări apărarea Statului Român în proces, avînd în vedere că vorbim de o decizie luată de UNESCO, nu de reprezentanții României”. O fi domnul Marcos A. Orellana doctor în Drept, dar în acest caz nu a prea nimerit-o. De ce? Pentru că, într-adevăr, ,,vorbim de o decizie luată de UNESCO”, da, dar, numai la propunerea României. Deci tot România rămînînd să plătească oalele sparte, în urma închiderii proiectului Roșia Montană Gold Corporation.

Dacă va fi sau nu va fi așa, vom vedea exact peste trei ani, așa cum ne asigură fostul ministru al Culturii, actorul Gerge Ivașcu, într-o declarație optimistă, menită să potolească spiritele: ,,Gu­vernul României, după ce am avut și întîlnirea la CSAT, a hotărît că cel mai important pentru noi este amînarea, care înseamnă că trei ani de zile, pînă cînd procesul se va finaliza, nu se întîmplă absolut nimic”.

Ba chiar se întîmplă, domnule ex-ministru. Se întîmplă că Roșia Montană este protejată din anul 2000 ca sit de importanță națională excepțională, și în temeiul acestei Legi nu ar fi trebuit (nu era legal) să se aprobe săpături preventive cu scopul declarat în vederea acordării descărcării de sarcină arheologică. Dacă ar fi existat răspundere ministerială, Ministerul Culturii ar fi trebuit să fie activ în protejarea monumentelor și siturilor istorice și culturale, caz în care favorizarea Companiei Gabriel Resources (Roșia Montană Gold Corporation de astăzi) nu ar mai fi avut loc, întrega tevatură din ultimii 20 de ani neputînd exista. Astăzi, cînd vrem să întoarcem roata istoriei, realitatea dejoacă și cele mai onorabile intenții, dînd peste cap o altă zicere a fostului premier Mihai Tudose, referitoare la declararea Roșiei Montane ca zonă protejată: ,,Acolo sînt zăcămintele noastre. Putea să o declare protejată pe la noi prin casă, iar noi o protejăm, noi o deprotejăm”. În această filozofie de a face politică, domnul prim-ministru pune obrocul pe o parte a realității imediate ,,uitînd” că, încă de acum 20 de ani ,,zăcămintele noastre” nu mai sînt ale noastre, firma-mamă, ,,Gabriel Resources” și cele lipite de aceasta au pus mîna (conform documentelor pe care le poate studia oricine) pe 80% din patrimoniul aurifer din Munții Apuseni.

Pentru ca circul să fie și mai… circ, după sesiunea experților din Bahrain, reprezentanții Puterii și ai Opoziției aduc acuzații unor forțe malefice, distructive. Ministrul Culturii, George Ivașcu: ,,Foști demnitari ai Statului Român au preferat să facă lobby pe lîngă alte state împotriva intereselor României”; Gigel Știrbu, președintele Comisiei de Cultură din Camera Deputaților (PNL): ,,Este clar că această acțiune a guvernanților reprezintă un act de trădare națională și de îngropare a Roșiei Montane, în interesul industriei miniere”.  Ambele acuzații fiind eliptice de ,,forțele trădătoare”, nu rămîn decît ca un reflex al bătăliei care se poartă de peste două decenii pentru cele 300 de tone de aur și 1.600 de tone de argint care s-ar putea exploata de la Roșia Montană. Pe acest front interuman – cum adevărata bătălie de pe front îmbracă două forme principale de luptă: atacul și apărarea – două sînt și formele exprimare și de încercare de impunere a exploatării aurului și, implicit, infestarea locului cu cianuri, și a doua – apărarea aurului, cu apărarea vieții (umane, animale și vegetale) de pe aceste meleaguri.

Cine va cîștiga din această confruntare? Posibil să aflăm după 3 ani, așa cum ne-a asigurat fostul ministru al Culturii, George Ivașcu. În prezent, știm cine pierde – populația locală (intrată în degringoladă: fără locuri de muncă, fără casele și pămînturile moștenite din străbuni); Statul Român – eventuale redevențe; și, bineînțeles, pierde Gold Corporation (aceasta ne interesează mai puțin sau chiar deloc).

Pentru că am trecut prea ușor peste întrunirea Comitetului Patrimoniului Mondial, desfășurată în vara anului trecut în capitala Bahrainului – acolo unde s-au luptat români contra români, spre stupoarea celorlalte delegații – să mai redăm publicului cititor, care n-a fost la curent cu acest eveniment, elemente definitorii în ceea ce privește dualitatea intereselor față de aurul de la Roșia Montană și, în oglindă – față de asigurarea unei vieți normale, fără poluare de cianuri în zonă. Cine are tangență cu zona de protejare și de promovare a Patrimoniului Cultural Național, știe că includerea unui sit arheologic dintr-un stat, pe lista care se va discuta la proxima reuniune a forului internațional, se înscrie ca un moment de mîndrie pentru acea țară, oficialii guvernamentali întocmind cu multă atenție Dosarul cerut de UNESCO. S-a constatat acest lucru și la sesiunea din vara anului trecut, din Bahrain, unde cele 19 delegații ale căror dosare au fost acceptate, și-au susținut cu profesionalism și cu demnitate cauza, așteptînd, cu emoție, deliberarea Comisiei.

Așa cum am văzut, datorită transmisiilor de pe rețelele on-line, au fost delegații care au avut emoții deoarece dosarele lor nu primiseră recomandarea experților ICOMOS, acreditați de UNESCO. Totuși, prin pledoaria reprezentanților acelor țări care aveau dosarele într-un oarecare suspans, și prin susținerea din partea unor delegații din alte țări, cu obiecțiile de rogoare, și acestea au primit girul Comisiei, fiind încoronate cu demnitatea protecției UNESCO. În această paradigmă cu deschidere internațională, situația României se prezenta într-un avantaj vizibil, includerea Roșiei Montane pe lista UNESCO avea recomandare din partea ICOMOS, soluționarea prin vot urmînd să fie o simplă formalitate, nici una din delegațiile prezente la reuniune nu au ridicat nici cea mai transparentă obiecție. O singură țară s-a opus, solicitînd amînarea discutării Dosarului Roșia Montană, acea țară fiind România!

Paradoxal! Incredibil! De neînțeles!

Reprezentantul Ministerului Culturii la acea reuniune ne-a luminat cu explicațiile oferite, declarînd cu totul altceva decît reprezentanții opoziției, pentru a legitima poziția României: ,,Reprezentantul Spaniei a declarat că susține propunerea de amînare, dacă din perspectiva legală această decizie va avea cel mai bun rezultat pentru România în dosarul de arbitraj, în timp ce reprezentantul Indoneziei a declarat că, după analizarea documentelor, apreciază decizia României ca fiind justificată și o consideră  neobișnuită, dar admirabilă”. Chiar și faptul că solicitarea României de amînare a Dosarului Roșia Montană ar fi o premieră a fost demontat. Astfel, delegația Chinei a amintit în cadrul dezbaterilor pe marginea propunerii României despre un caz similar, cînd, la o altă sesiune a Comitetului Patrimoniului Mondial (care a avut loc în Turcia), Canada a venit cu o asemenea cerere.

În acest amalgam de orientări și luări de poziții, cu extrapolări inedite, adoptarea hotărîrii finale de amînare a înscrierii sitului Roșia Montană în Patrimoniul Mondial UNESCO este de acum un fapt împlinit. Forțele beligerante – ca să rămînem tot în termeni belicoși – s-au retras pe poziții de așteptare, fiecare studiindu-și adversarul și visînd la planurile de contracarare a primei mișcări a ,,inamicului”. Statul Român este în poziția de așteptare pe o durată de 3 ani; Gold Corporation se află în febra studierii dosarului Roșia Montană cu cei mai buni avocați pe care îi poate angaja pe această speță, și așteaptă confruntarea de la bară, pînă atunci producînd un teatru ieftin, prin crearea impresiei că a făcut un pas înapoi; foștii protestatari de acum cîțiva ani, pare că au uitat miza pentru care s-au bătut, acum stau mulțumiți și letargici, fără a presa autoritățile să întreprindă ceva concret pentru îmbunătățirea vieții lor; o altă parte a populației prinsă în mrejele RMGC, plînge pe la porțile închise, așteptînd îndeplinirea promisiunilor unui lobby inoculat, în situații limită, de așteptare în neant, cu persuasiune, precum metoda picăturii chinezești; cei care stau pe poziți, necedînd la cîntecul de sirenă al lui Gold Corporation, simt cum îi paște dezrădăcinarea, tresărind ori de cîte ori aud duduind prin fața porților motoarele unor mașini de teren…

Ca să nu uit, singura țară care s-a opus, în cadrul dezbaterilor din Bahrain, propunerii României de a amîna înscrierea Roșiei Montane pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, a fost Ungaria! De ce? Iată încă o întrebare legată de ziua de 20 iunie 1920 și de Trianon!

(va urma)

GEO CIOLCAN