Motto: ,,Munții noștri aur poartă,/Noi cerșim din poartă-n poartă”. (Octavian Goga)

Așa precum cîntă poetul, munții noștri (Munții Apuseni, în cazul de față), ,,poartă aur”, adică ascund în pîntecele lor reci și misterioase filoane de metal galben, prețios – o atracție milenară a omului de a coborî în această lume necunoscută și a încerca să scoată la suprafață metalul aurifer. Roșia Montană era recunoscută pentru filoanele aurifere, cele dintîi exploatate datorită cantității mari de aur adunat la un loc și posibilității de a-l extrage într-un termen mai scurt, sporind astfel rentabilitatea operațiunii respective. După epuizarea filonului s-a trecut la o altă metodă de lucru – extragerea minereului și din jurul filoanelor exploatate. Cei care au lucrat în mină povestesc cu lux de amănunte despre decorul rămas în urma îndelungilor săpături și a dizlocării milioanelor de tone de minereu: un peisaj fantastic, cu grote înalte de sute de metri și întins pe orizontală de nu puteai da cu privirea de marginea acestora. Pe lateralele impresionantului hău, în pereți, erau săpate galeriile la care se putea ajunge printr-o potecă în spirală special amenajată pentru urcușul și coborîșul aurarilor.

Poveștile din trecut, pe cînd se lucra rudi­mentar, cu vagoneți din lemn, trași de cîte un cal, pe șine de lemn, și cînd minele erau cu statut privat, se constituie într-un pasaj de trecere de la legendă la realitate, îmbogățind folclorul Munților Apuseni, acolo unde oamenii amestecă în mod natural legenda cu fațetele realității. Un exemplu al acestei înclinații, ajuns pînă în zilele noastre, chiar practicat de cine mai are disponibilitatea necesară (existînd chiar o școală a căutătorilor de aur), este extragerea aurului din minereul respectiv sau din pietrișul rîurilor din zonă.

Această metodă inedită ale cărei rădăcini se pierd în negura și în profunzimea Istoriei Apusenilor, era apanajul familiilor care aveau în stăpînire sau în concesiune o astfel de mină, la activitatea respectivă luînd parte toți membrii familiei: bărbații – în mină sau pe prundiș; copiii – cărau coșurile în spate, transportînd ,,materia primă” la domiciliu; femeile – găsindu-se la capătul celălalt al acestui lanț sui-generis de extragere a aurului – sfărîmau minereul (pisîndu-l de fapt) în vase și-l treceau apoi printr-un obiect numit șaitroc sau prin fîșii de pînză de lînă. Această piesă minune, numită șaitroc, obiect nelipsit căutătorilor de aur, are forma unui evantai mai mare, cu centrul mai adîncit, locul în care se adună nisipul fin din pumnul de minereu după amestecul cu apă și cernerea îndelungată (dreapta-stînga, rotire), și unde, în final – dacă ai noroc – strălucesc bobițele de aur pur.

Pentru necunoscători în meseria de căutător de aur, ceea ce descriu aici pare un scenariu de film, dar, pentru oamenii din Roșia Montană nu e decît o frîntură din viața lor reală, trăită sub zodia de magnet irezistibil a aurului din Apuseni. Mulți bătrîni cunosc povești adevărate despre consăteni care s-au îmbogățit căutînd aur cu aceste mijloace rudimentare, deși, ca și pe vremea comunismului, gurile oamenilor se dezleagă foarte greu, și numai cu o parte a poveștii. Ceea ce frapează și, în același timp, înnobilează munca celor care au practicat acest sistem vetust de scoatere a aurului, este cantitatea uriașă de travaliu pe care trebuiau s-o depună, în vederea obținerii îndrăgitului metal. Vă puteți forma imaginea acestei munci aproape sisifică, prezentînd următoarea ,,formulă de calcul”: dintr-o tonă de ,,materie primă” curățată și trecută prin mîinile omului, te alegi cu 15-20 de grame de aur pur, dacă ai noroc!

În trecut, după ce minele de aur s-au națio­nalizat, mulți asemenea practicanți ai șaitrocului au ajuns după gratii, astfel de activitate fiind interzisă. Totuși, după cum își amintesc cei mai în vîrstă, soluția cu șaitrocul a fost folosită oficial și înainte de 1989, o  lege din acea vreme fixa anumite locuri cum ar fi haldele de steril, unele locuri de suprafață și albiile rîurilor de unde se putea scoate aur. Nu știu cît adevăr este în această poveste, dar știu că șaitrocul a rămas o amintire încărcată de nostalgie și de imprevizibil.  Astăzi, după multiplele deschideri sociale venite odată cu răsturnarea de guvern din 1989, cei mai îndrăzneți și perseverenți oameni de la fața locului au întocmit documentări și au bătut pe la porțile instituțiilor statului pentru a obține aprobare de ,,căutător de aur”. Unii chiar au realizat acest deziderat, sperînd într-o îmbogățire – oficială – prin acest procedeu, încadrîndu-se în normele actuale ale practicării unor activități lucrative. Taina de altădată a aurarilor din Roșia Montană s-a risipit odată cu ,,moartea” mineritului în zonă, toate exploatările de aur din Munții Apuseni fiind închise. Totuși, oamenii încă mai visează la drumul aurului, drum spre filoanele de astfel de metal prețios rămase neexploatate. Mai sînt încă ,,nebuni” care-și forțează norocul. Au venit chiar din Statele Unite ale Americii să descopere brîul aurifer din Munții Apuseni, chiar să caute și să identifice o cantitate de aur lăsat de un bunic român într-o anume galerie. După informațiile de rigoare, deși au fost sfătuiți să renunțe la această aventură cu final imprevizibil, nu au dat ascultare. Rezultatul? Exact ca în basmele cu ascunse comori la care nu ai voie să umbli, și Zeul Aurului te  pedepsește, unul dintre americani nu a mai ieșit viu la suprafață. De data aceasta ,,Zeul Aurului” s-a chemat o acumulare de gaze…

Pe lîngă drama pe care o trăiește astăzi Roșia Montană, povestea cu șaitrocul prinde să fie ceva din amintirea vie a unei iluzii încorporate în inima muntelui masiv – iluzie materializată, uneori, în cîteva grame de aur care luau drumul Abrudului sau al Zlatnei, transformîndu-se în capital financiar. Între povestea șaitrocului rudimentar din Munții Metaliferi ai Apusenilor și cea cu nume sonor – Roșia Montană Gold Corporation – cu rădăcini în Munții Stîncoși canadieni, se închide cartea cu povești și amintiri frumoase și se deschide romanul-dramă al Roșiei Montane din zilele noastre, din paginile căruia vom citi, în continuare.

Trecînd prin transformările cunoscute din prima parte a acestui material, în 1999, R.M.G.C.  obține prin transfer de la Minvest licența de concesiune a exploatării de la mina Cetate, pe o perioadă de 20 de ani. Cum în 2006, Compania Minvest își încheie activitatea, Gold Corporation rămîne stăpînă unică a aurului potențial din Roșia Montană. Din acest moment situația cu care se confruntă RMGC se agravează și se complică, dezvoltîndu-se în două direcții cu probleme ce par insurmontabile: autorizația de mediu, expirată încă din 2004, nu a mai fost reînnoită, încercările Companiei în acest sens rămînînd fără succes; încadrarea în normele urbanistice constituie piatra de moară agățată de gîtul R.M.G.C., deoarece Compania a propus exploatarea la suprafață a 4 masivi muntoși, urmînd să proceseze 20 de milioane de tone de minereu anual, metoda de extragere a aurului din acest minereu fiind cianurarea. Pentru această imensă cantitate de materie primă, și aria de decopertare ar fi pe măsură – peste 2.000 de ha., avînd ca repercusiuni raderea de pe fața pămîntului a 4 sate din cele 16 ale comunei. La acest nivel de activitate, Gold Corporation consideră că, anual, se vor obține venituri de peste 500 de milioane de dolari.

Cu tot mirajul acestor dolari, opozanții acestei metode de exploatare a aurului au reacționat vehement, stopînd, deocamdată, punerea în practică a proiectului Roșia Montană. Pe lîngă problema cianurii care ar infesta solul pe o perioadă de timp nedeterminată, organizațiile care se opun acestui proiect invocă și durata scurtă de aplicare a proiectului – 10 ani – deși firma respectivă promite o exploatrea mai îndelungată, 16 ani. Combinațiile cifrelor par să ne amețească, inoculînd virusul incertitudinii în rezolvarea dilemei: viața sau moartea proiectului (300 de tone de aur și 1.600 de tone de argint, cu o valoare de piață de peste 10 miliarde de euro versus introducerea Roșiei Montane  în Patrimoniul Mondial UNESCO).

Prin expunerea ideii ca Roșia Montană să figureze pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, se dorea atît recunoașterea și protejarea valorii sale universale, cît și dezvoltarea unui program de susținere, pe plan local, a bogăției patrimoniului național, implicînd dezvoltarea comunităților locale prin activități turistice și culturale, adiacente schimbării de optică în conviețuirea oamenilor din fostele bazine miniere. Datele cunoscute despre exploatările miniere de la Roșia Montană  configurează un adevărat muzeu natural al unei preocupări vechi de mii de ani. Cu prilejul aniversării a 1.885 de ani de la prima atestare documentară a localității Roșia Montană, ministrul culturii de la acea vreme a prezentat un comunicat în care se specifica, printre altele: ,,Roșia Montană a fost cel mai activ centru minier din Munții Apuseni, începînd de la primele exploatări, din Epoca Bronzului, continuînd în Antichitate și perioada medievală, în Epoca Modernă și pînă în trecutul recent. Mineritul tradițional, bazat pe inițiativa familiilor și a micilor asociații de mineri, s-a încheiat odată cu naționalizarea, în 1948, fiind urmat de o altă formă de minerit, industrial, la scară mare, încheiat și acest 2006. La Roșia Montană avem de-aface, așadar, cu unul dintre cele mai longevive situri miniere tradiționale cunoscute în ziua de azi”.

Într-adevăr, analizînd lucrurile prin prisma oglindirii tradiției milenare a mineritului în preocuparea prezentului, de conservare și exploatare emoțională a acestor adevărate vestigii ascunse în inima muntelui, datele au menirea să producă o tulburătoare impresie. Galeriile săpate în masivele muntoase din jurul localității ajung la peste 80 de kilometri (7 kilometri fiind din Antichitate). Prin complexitatea lor aceste tuneluri și coridoare subterane – galeriile – reprezintă partea cea mai însemnată a sitului Roșiei Montane, prin caracteristicile deosebite pe care le îndeplineau: de exploatare, de asistență, de aerisire, de evacuare a apei. Adăugînd semnele exploatării de la suprafață avem imaginea întreagă a obiectivului care a determinat propunerea înscrierii Roșiei Montane în Patrimoniul Universal UNESCO.

Tocmai această inițiativă a detonat fitilul.

După cele mai mari proteste de stradă  în epoca postdecembristă, care au obligat Guvernul de la acea vreme, condus de Victor Ponta, să oprească proiectul minier din Apuseni în anul 2014, a mai apărut o controversă, aceea dintre susținătorii ideii includerii Roșiei Montane în Patrimoniul Universal UNESCO și cei care văd în acest demers închiderea ultimei portițe în ceea ce privește continuarea proiectului Gold Corporation. Punînd în balanță și procesul deschis de Companie la Was­hing­ton împotriva Statului Român, cu solicitarea celor 4,4 miliarde de dolari, presiunea asupra modului de rezolvare a acestei ,,dileme” devine din ce în ce mai puternică, părțile acuzîndu-se reciproc de infi­delitate față de România, de abandonare a unor interese majore în dezvoltarea econo­mică (o parte) și protejarea Patrimoniului Național (cea­laltă parte).

În acest război, o pagină se scrie la 9 decembrie 2016, sub egida Guvernului Cioloș, ministrul Culturii fiind Corina Șuteu. Numai că dosarul întocmit s-a născut într-un moment nefavorabil asumării unei asemenea responsabilități, șansele punerii lui în operă fiind nule. De ce? Dacă ne aducem aminte de istoria recentă de acum trei ani, în acea vreme guvernul tehnocrat era pe făraș, pregătea împachetarea și părăsirea Palatului Victoria. În acest context inedit (și așa Cioloș nu demonstrase cine știe ce calități în timpul mandatului de prim-ministru) premierul a refuzat semnarea dosarului, neasumîndu-și riscul înaintării dosarului la UNESCO. În vedrea lămuririi situației, iată ce declara, la 29 decembrie 2016, purtătorul de cuvînt al Guvernului: ,,Nu poate exista o decizie sau o semnătură a primului-ministru prin care angajează România într-un dosar de o asemenea intensitate în afara unei discuții în Guvern și fără punctele de vedere, obiecțiile și avizele tuturor ministerelor implicate, pentru că altfel ar fi o decizie vulnerabilă și atacabilă”. Sau mai exista o variantă înaintată de același purtător de cuvînt: o asumare în Guvern printr-o decizie comună se poate face doar printr-un Memorandum.

Cu toate aceste impedimente, invocate de la pupitrul Guvernului ca praguri peste care nu se putea trece, peste doar cinci zile, la 4 ianuarie 2017, cînd de-abia se disipase ecoul pocnitorilor de la Revelion, Ministrul Culturii condus de Corina Șuteu trimite dosarul la UNESCO, doar cu asumarea ministrului de resort, după informarea și consultarea șefului de la Guvern, Dacian Cioloș, și cu sprijinul Ministrului Afacerilor Externe. Rețineți particularitatea: fără Memorandum, fără semnătura premierului ! Și mai rețineți încă o particularitate – ziua în care a fost trimis dosarul la UNESCO (4 ianuarie 2017) a fost ultima zi la Palatul Victoria a guvernului tehnocrat – în acea seară, la Cotroceni, noul Guvern Sorin Grindeanu depunea jurămîntul de investitură!

După acest episod – cu semnătură, fără semnătură de prim-ministru – spirala Roșia Montană pare fără sfîrșit. Scandalul părea că s-a potolit, dar focul controverselor ardea mocnit, așteptînd un suflu de vînt pentru a se aprinde iar. În timp ce dosarul cu pricina se afla în portofoliul UNESCO, așteptînd proxima sesiune de discuții și de validare  a solicitării înscrierii Roșiei Montane în tezaurul Patrimoniului Mondial, cele două tabere păreau că se studiază de la distanță, așteptînd momentul oportun pentru impunerea punctului de vedere personal. Pe ici, pe colo, se mai trăgea cîte un proiectil, sau se mai lansa cîte o fumigenă de băgat opinia publică în ceață, așa cum îl mănîncă limba pe ministrul de Externe, Teodor Meleșcanu, care în septembrie 2017, referitor la dosarul Roșia Montană depus ,,ilegal” la UNESCO, declară: ,,Deci nu a fost aprobat de premierul Cioloș, nici de Guvernul României, a fost trimis de către unul din miniștri. Deci din acest punct de vedere există niște vicii de procedură”.

Din altă direcție, chiar din sînul UNESCO – de la Adrian Cioroianu, amba­sadorul României la acest for internațional – ne soseau aprecieri în derivă, lipsite de coerență și personalitate juridică, așa cum deducem dintr-o emisiune televizată: ,,Există o temere a guvernelor de la București din ultimii doi ani de zile că o eventuală înscriere ar dăuna statului român din cauza procesului juridic aflat în curs. (…) Acum am discutat cum era firesc cu domnii Teodorovici, Ivașcu, Meleșcanu și din spate venea acest sfat al avocaților și nimeni nu-și asumă răspunderea de a-i contrazice pe avocați. Ne-am sfătuit să fim atenți pentru că ar putea folosi taberei adverse României”.

După atîtea încurcături, schimbări și suprapuneri de planuri, aproape că nu mai știi care este tabăra adversară României și care este cea prietenă țării noastre!

Despre finalul de la UNESCO și despre viața de azi a ceea ce a mai rămas din Roșia Montană, precum și a celor mutați la oraș – în episodul următor.

(va urma)

GEO CIOLCAN