Motto: ,,Am lucrat singur. La început, cînd eram copil, am făcut un om de zăpadă, apoi cu multă bucurie m-am jucat și cu lut. După aceea am cioplit în lemn, iar acum dăltuiesc piatra…” (Constantin Brâncuși)

Despre implicarea Statului, oricare ar fi acesta, în opera de promovare, susținere și protejare a Culturii Naționale nu știu dacă realitatea pe care o cunoaștem ne sugerează vreo îndoială. Statul – ca denumire generică a multor activități globale – definit ca ,,Instituție suprastructurală, instrument principal de organizare politică și administrativă prin intermediul căruia se va exercita funcționalitatea  sistemului social global, sînt reglementate relațiile politice dintre oameni” – deși ar părea o entitate abstractă, prin multiplele forme de expresie a implicării în viața cotidiană, devine reglementare vie a principalelor fenomene politice, economice, sociale, culturale etc., un barometru național al desăvîrșirii istorice a poporului din propriile hotare geografice.

Plecînd de la aceste precepte, trecute prin sita unor modificări în timp, Statului îi revin o serie de obligații menite să păstreze un echilibru cît de cît rezonabil între categoriile de forțe și facțiuni, întru bunul mers al întregii societăți. Oricît de neînsemnată fisură ar apărea  în acest ,,desfășurător” al unei activități complexe, ar produce un scurtcircuit major, cu urmări pe termen lung, greu de definit. De la acest concept general am plecat atunci cînd am abordat relația Stat-Cultură, o relație izvorîtoare de valențe peremptorii ale formării unor caractere umane viabile, cultura fiind un vector esențial al completării educației și moralei unui popor. Statul – ca generator de cultură – deține o multitudine de pîrghii (organizatorice și financiare) prin mijlocirea cărora își realizează propriile proiecte, îndeplinindu-și misiunea pe această linie.

Cum în episodul anterior am enumerat cîteva din principalele atribuții ale  Ministerului Culturii și Identității Naționale, care să ne ghideze în demersul propus, astăzi completăm informația cu specificația apariției unei forme aparte de ,,dirijare” a culturii, Administrația Fondului Cultural Național (AFCN), înființată în anul 2005, ca instituție publică autonomă – principal finanțator public al ofertei culturale din România. Cu asemenea denumire învelită în sclipici, care să dea bine atît în interior cît, mai ales, la nivelul UE, AFCN a pornit vijelios, principiile de bază – exprimate în mod teoretic – crezînd că îi sînt suficiente pentru a-și înscrie numele alături de nemuritoarele Asociațiunea Transilvană pentru Literatură Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor (1890), care avea un steag din culorile albastru, galben, roșu – pe culoarea albastră fiind înscris numele Ligii, iar pe cea roșie expresia ,,INHOC SIGNO VINCES” (,,sub acest semn vei învinge”), și alte asemenea forme de răspîndire a culturii într-o vreme neprietenoasă afirmării libere a glasului românesc. Dar, după cum vom demonstra, distanța de la proiect la înfăptuirea lui (adică de la vorbă la faptă) este măsura care dă nota fiecăruia dintre cei numiți în posturile importante, de diriguitori ai Culturii Românești.

Ceea ce veți citi în continuare este, de fapt, odiseea unui timp periculos care ne apasă atît ființa fizică, cît și ființa națională, inducîndu-ne în eul nostru morbul neputinței perpetue cînd, de fapt, nu este decît expresia crasă a incompetenței unor semeni de-ai noștri, altoită pe trunchiul unei democrații șubrede, măcinate de o distopie axilogică de tip autarhic. Nedumerirea și întristarea sînt cu atît mai profunde cu cît – cel puțin la modul teoretic – sînt întrunite toate condițiile în vederea realizării de performanțe notabile: instituții, programe, fonduri financiare etc. Atunci, ce ne lipsește (și ce ne-a lipsit) pentru ca pierderile din patrimoniul cultural să nu se fi produs? Vom reuși, pe parcursul episoadelor următoare ale serialului de față să ajungem la liman, adică să putem formula un răspuns pertinent?

Coloana fără sfîrșit și… coloana nesimțirii

Am scris, cu drag, atîtea poezii și articole despre artizanul sculpturii românești și universale contemporane – Constantin Brâncuși – încît acum, cînd trebuie să tratez subiectul în alt registru, obligat de specificul acestui serial jurnalistic, simt o reținere apăsătoare, și doar nevoia de a ilustra reprezentarea în natură a subiectului propus nu îmi înmoaie degetele la apăsarea pe tastatura laptop-ului. Iată ce credea despre acest artist unul dintre cei mai buni exegeți ai vieții  și operei acestuia, dr. Ion Mocioi: ,,A scrie despre Brâncuși este o datorie și o sărbătoare, este o aleasă mîndrie românească să găsim cuvintele potrivite pentru a ilustra iscusința minții și strălucirea geniului pornite din Hobița spre culmile de glorie ale culturii universale, este temerara angajare de a redescoperi saltul său peste meridiane și peste timp, pornit din curată vocație artistică, din înalte virtuți artistice și morale ale patrimoniului cultural românesc, cărora el le-a dat expresie în întreaga-i creație, este frămîntarea de a disocia cu responsabilitate elementele simbiozei dintre arta românească și arta lumii, statornicia tradițiilor românești și diversitatea devenirii noastre, din care au izvorît în dalta lui «tăietura directă» și esențialitatea artei noi”.

Iartă-ne, domnule Constantin Brâncuși, că astăzi, la o distanță de 62 de ani de la părăsirea acestei lumi, și după geniala caracterizare de mai sus, sîntem obligați – în contextul lipsei de bun-simț și de patrotism a unor instituții din România, dar și a unor localnici – să pomenim numele celui mai mare sculptor al acestui neam într-un cadru nedemn de moștenirea culturală pe care ne-ai lăsat-o. O facem doar mînați de dorința, ca a oricărui român cu suflet mare, deschis spre valorile perene ale culturii noastre, de a mai trage un semnal de alarmă cu speranța că, de data acesta, cei vizați se vor trezi din amorțeală și din nesințire, și vor repara ceea ce vremea și vremurile au stricat…

De la Tîrgu Jiu, după ce lăsăm în urmă Racovița și Sănăteștii, la 25 de km de la reședința de județ, ajungem în Peștișani. Din sediul de comună, la stînga, ajungi repede în satul Hobița. Nici nu trebuie să întrebi de Casa Memorială ,,Constantin Brâncuși”. Cînd localnicii văd mașina cu număr din afara județului Gorj, știu sigur ce au de făcut dacă oprești în dreptul lor – îți arată drumul spre ceea ce, atît ei cît și tu – drumețule – crezi că vei păși, cocoșat de emoție, pe prispa pe care, cu aproape un secol și jumătate în urmă, se juca pruncul Constantin.

Constantin Brâncuși s-a născut la 19 februarie 1876, în satul Hobița, comuna Peștișani, județul Gorj, fiind al 5-lea copil al familiei Maria și Radu-Nicolae Brâncuși – țărani înstăriți, agricultori din generație în generație. Copilăria i-a fost luminată de razele soarelui ce dogorea peste Hobița gorjană, de unde, în zare, se destrămau parcă, spre vîrful Straja, falnicii Carpați. De copil a deprins gustul cioplitului, și pe cînd păzea oile pe pășune, dintr-o nuia tăiată dintr-un pom ajunsă în mîinile firave ale copilului Constantin, prindea contur un obiect nou, cu tăieturi și înflorituri de jur împrejur, de se minunau și oamenii mari la privirea ineditelor sculpturi. De copil a luat de mai multe ori drumul străinătății – Tîrgu Jiu, Slatina și Craiova înscriindu-se în mintea și inima copilului din Hobița ca etape într-o experiență fabuloasă, ce avea să-l ducă departe, tocmai pe malurile Senei.

Pînă atunci, însă, mai era ceva timp.

Băiat de prăvălie, ucenic la o boiangerie din Tîrgu Jiu, argat la un han din Slatina, apoi la o cîrciumă și la o brutărie din Craiova, copilul Brâncuși a traversat anii sensibili ai copilăriei prins între slujbe umile și maturitatea ce-i cresta chipul prematur și-i umplea sufletul de dorul cunoașterii și al perfecționării ca autodidact. La Craiova, în apropierea cîrciumii în care lucra, Brâncuși descoperă o strungărie în lemn și un atelier de pitrărie, două locuri în care fascinația sculpturii l-au copleșit, talentul lui afirmîndu-se la început de drum. Aici află de Școala de Meserii al cărei elev devine, absolvind-o în anul 1898, la vîrsta de 22 de ani, precum  se specifică în Certificatul nr. 145, din 28 septembrie: ,,Certificat, prin care noi P. B. Popescu, Directorul Școlii de Meserii din Craiova, în urma cererii D-sale certificăm că tînărul Brâncuși Constantin a terminat cu mare succes cursurile complete teoretice și practice de cinci ani ale școlii noastre la secțiunea Sculpturei, totdeauna o mare aplicațiune atît la practică, cît și la teorie și o conduită exemplară. Dreptu care i-am eliberat acestu certificat spre a-i servi la necesitate …”.

La trei săptămîni de la această dată, la 18 octombrie 1898, proaspătul absolvent al Școlii de Meserii din Craiova ia parte la Expoziția  Școlii, deschisă în Parcul Bibescu, cu mai multe lucrări din lemn, dar și cu o sculptură, ,,Bustul lui Gh. Chițu”, executată după o fotografie, aceasta fiind considerată prima sculptură a lui Brâncuși expusă în public. Să notăm că la acea dată Constantin Brâncuși era înscris la Școala de Arte Frumoase din București. De acum înainte, pînă în iunie 1901, cursurile  Școlii din București îl vor ,,șlefui” pe viitorul mare sculptor, dar îl și vor supune la numeroase încercări, principala preocupare fiind aceea de a face rost de banii necesari nevoilor de trai în Capitală, ajungînd să-și vîndă partea de moștenire de la Hobița. Iată mărturisirea sculptorului în acest sens: ,,Pentru a învăța în Capitală mi-am vîndut partea de moștenire de la părinți. Radu Brâncuși (tatăl – n.a.) cred că s-ar zvîrcoli în mormînt de rușine și de indignare. Dacă s-ar fi putut preface în strigoi, m-ar fi strîns de gît, că le-am făcut neamul de rîs prin vînzarea părții mele”. Totuși, ,,crima” nu putea fi așa de mare odată ce pămîntul nu fusese înstrăinat, acesta rămînînd în familie, la fratele Dumitru, contra sumei de 400 de lei, primiți la 30 decembrie 1899.

Anii de învățătură de la București – dincolo de unele frustrări izvorîte din penuria resurselor financiare – i-au clarificat, în mod semnificativ, drumul în arta sculpturii, talentul său fiind autentificat prin multe premii și medalii obținute pentru lucrările realizate în cursul acestor ani: ,,Cap de expresie”, ,,Compoziție”, ,,Natură”, ,,Antic bust”, ,,Anatomie” etc. În acești ani și-a format Brâncuși viziunea originală asupra artei sculpturiii, geniul lui devansînd secolul în care trăia, creînd un fel de avanpost al modernismului în sculptura universală. Atunci, ca și acum, reprezentările lui Brâncuși i-au luat prin surprindere pe specialiști – învățați cu stereotipia cotidianului, transpusă într-un bovarism transcedental, cu o mare doză de abiotic.

Exprimîndu-și observațiile prin gîndurile ce-i dominau preocupările artistice, tînărul Constantin Brâncuși avea încărcătura, figurativă și emoțională, încît să-l analizeze pe Michelangelo, marele renascentist al artei italiene, convins că, arta sculpturii abortive trebuie înțeleasă din interiorul miezului ei, considerat ca o aporie. ,,În mai toate statuile – reflecta Brâncuși – pe sculptori îi preocupă cu deosebire mitologia. Cînd le privești operele poți face o lecție de anatomie pe ele. Este un sistem de lucru care nu are la bază decît anatomia  și iar anatomia. Ne-o fi drag nouă Gerota și or fi interesante lecțiile lui, dar formele dorite de mine își au linia lor, linia impresiei ce mi-o dă modelul; pînă la sfîrșit, sufletul lucrurilor mă interesează mai mult decît forma lor. Am auzit că Michelangelo, terminîndu-și o statuie, i-a mai dat o lovitură de ciocan exclamînd: ,,Și acum vorbește!”. Nu cred că a făcut-o că era mulțumit de ce crease, ci mai curînd, supărat că nu vorbea, că nu pătrunsese dincolo de aparență”.

După multe peripeții și căutări, în anul 1904, Brâncuși ajunge la Paris, orașul marelui Rodin, de care, însă, românul n-a dorit o apropiere efectivă  (și afectivă), fiind arhicunoscută replica românului vizavi de potențiala ucenicie în atelierul lui Rodin: ,,Pe cînd el trăia și expuneam la Naționala de Arte Frumoase, al cărei președinte era, prieteni și protectori au încercat, fără să mă consulte, să facă să fiu primit în atelierul său. Rodin a acceptat să mă ia ca elev. Dar eu am refuzat, deoarece nimic nu crește la umbra copacilor mari”.

Anii petrecuți la Paris, la École Nationale de Beaux-Arts, expunerea la Saloane și Expoziții internaționale, constituie rampa de lansare a viitorului mare sculptor Constantin Brâncuși pe spirala notorietății universale. Din atelierul din Impasse Ronsin, din Montparnasse, și-au luat zborul multe capodopere ce urmau să facă senzație în expoziții din Europa și din SUA, stîrnind valuri de nedumeriri și admirație: ,,Rugăciunea”, ,,Sărutul”, ,,Somnul”, ,,Cumințenia pămîntului”, ,,Măiastra”, ,,Muza adormită”, ,,Domnișoara Pogany” etc.

Ajuns la apogeul carierei, Brâncuși nu uită de unde a plecat – Hobița și România urmărindu-l peste tot unde l-au purtat pașii în lume. Cu aceste imagini în minte, sculptorul ia legătura cu oficialitățile gorjene și cu prietenii din țară cărora le propune lucrarea monumentală de la Tîrgu Jiu, cea care va deveni – odată cu inaugurarea din 24 octombrie 1938, Calea Eroilor, compusă din Poarta Sărutului, Masa Tăcerii și Coloana infinitului – un triptic purtînd semnătura Constantin Brâncuși, rămas pentru eternitate în glia cu rădăcini de lîngă Jiu…

Acesta a fost Constantin Brâncuși – românul care a dus faima țării sale pe multe meridiane și paralele ale Globului Pămîntesc, revoluționînd arta sculpturii moderne, operele lui rezistînd tuturor schimbărilor în artă, aflîndu-se astăzi în cele mai mari muzee și colecții particulare din lume. Cum ne raportăm noi, românii de azi, la moștenirea lăsată de Brâncuși, la numele marelui artist? Întrebarea are o semnificație aparte, pentru că ea presupune nu un răspuns teoretic, ci unul concret, cu trimitere exactă la una dintre cele mai profunde legături cu pămîntul natal al lui Brâncuși – Casa părintească. De ani de zile, la Hobița, sîntem invitați să vizităm un fals obiectiv memorial – Casa Memorială ,,Constantin Brâncuși”. Atît poarta de la intrarea în ogradă, cît și micuța căsuță în care se încearcă recrearea atmosferei brâncușiene, precum și anexele gospodărești – constituie o reconstrucție a gospodăriei originale a familiei lui Brâncuși!

Cum s-a ajuns la acest fals grosolan?

Printr-o crasă lipsă de responsabilitate, de bun-simț civic și de simț patriotic din partea organelor locale și centrale, coroborat cu atitudinea unor moștenitori care au pus interesele personale, meschine, înaintea intereselor sociale. Culmea acestor concentrații de lipsă de patriotism și de mare nesimțire este dată de faptul că, la mai puțin de 100 de metri de locul în care sîntem păcăliți cu așa-zisa casă părintească a lui Brâncuși, se află – în ruine – gospodăria reală a familiei Brâncuși! Tot din neglijență și nepăsare, cu ani în urmă, casa a luat foc, rămînînd un schelet de bîrne înnegrite de fum și mîncate de ploi și zăpezi, supuse și tentației hoților. Aflînd acest ,,secret” , nu știi mai degrabă cui să adresezi întrebarea care ia naștere în acest context: rudelor lui Brâncuși, Primăriei din Peștișani, Consiliului Județean Gorj, Ministerului Culturii și Identității Naționale, sau parlamentarilor care au reprezentat Gorjul în Forul Legislativ al țării? Pentru că toți au o mare implicare în această rușine națională, este bine ca întrebarea să fie îndreptată către toți: „Domnilor, n-ați găsit o oră dintr-o zi, o zi dintr-o săptămînă, o săptămînă dintr-un an în care să refaceți planurile casei părintești din Hobița și să purcedați la ridicarea acesteia pe locul în care a copilărit Brâncuși?“.

De atît amar de vreme – în timp ce vă mîndriți cu marele fiu al Gorjului, Constantin Brâncuși, cu opera și moștenirea lui artistică – nu sînteți în stare (România nu este în stare) să reconstituiți o căsuță gorjeană, ca un fel de mulțumire măcar pentru Calea Eroilor din Tîrgu Jiu, monumentala operă brâncușiană dăruită gorjenilor și țării ca o cinstire a amintirii eroilor din Primul Război Mondial! Rușine! Rușine! Rușine! L-am izgonit încă odată pe Brâncuși din România, așa cum s-a întîmplat în anul 1912, cînd, dorind să participe în țară la expoziția  ,,Salonul oficial”, cu lucrările ,,Cap de copil”, ,,Supliciu” și ,,Studiu”, vama bucureșteană s-a opus, notînd că aceste ,,niște sculpturi” nu se încadrează în instrucțiunile vamale; așa cum s-a mai întîmplat și într-o ședință a Academiei Române în 7 martie 1951, atunci cînd  – întărind poziția critică a unui antevorbitor împotriva operelor titanului din Hobița, care afirma că ,,Brâncuși nu poate fi considerat un creator de sculptură, fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esențiale și caraceristice acestei arte”, Alexandru Graur a comunicat că ,,este împotriva acceptării în Muzeul de Artă al R.P.R. (Republica Populară Română – n.a.) a operelor sculptorului Brâncuși, în jurul căruia se grupează antidemocrații în artă”.

Astăzi, în anul de grație 2019 – la doar cîteva luni de la sărbătorirea Centenarului – una dintre emblemele României în afara țării, Constantin Brâncuși, are, la Hobița, casa părintească lăsată pradă indiferenței și timpului, în vreme ce la Tîrgu Jiu, Ansamblul ,,Calea Eroilor” este vandalizat, cu înscrisuri obscene pe Coloană și cu Masa Tăcerii – folosită ca masă de mîncat pe ea! Ce urmează? Ar trebui să urmeze trezirea noastră la realitate și așezarea memoriei lui Brâncuși acolo unde îi este locul și cinstea – în Panteonul Neamului Românesc.

Hai să-l contrazicem pe Constantin Brâncuși, care, se spune, la ultima lui venire în țară, furios pe un complex de împrejurări neprielnice, ar fi explodat: ,,V-am lăsat săraci și proști și v-am găsit și mai săraci, și mai proști!”

(va urma)

GEO CIOLCAN