Ninge cu frunze de peste tot. Frunze de toate mărimile... De toate nuanțele de metafore sublime. Din fel și fel de copaci. Copaci de stele. Copaci de poezie. Copaci de zâne. Copaci de păsări ruginii. Ninge cu aripi de frunze din cele mai pistruiate și mai stacojii, semn al toamnei care a sosit pe aceste meleaguri, cu pași mărunți, făcând parcă în ciudă verii care s-a retras, speriată, undeva pe după culmile unor dealuri umbroase, găsindu-și culcuș într-o cohortă de nori lăptoși, întunecați ca niște bivoli ieșiți la păscut din noroi... Frunzele aleargă în galopul lor amețitor, dând de veste că toamna într-adevăr este aici, la geamurile cerului, cu luna ieșită pe boltă ca floarea de stânjenel. Și dau de veste că viile sunt pline de candori, de o poezie fără egal... Toamna bate din tobe de peste tot, dând de veste că în curând lumea se va schimba într-o altă lume. O alta decât cea pe care ne-o lăsase vara, care lucrase cu multă măiestrie artistică la împlinirea ei, cu mâini de meșter făurar... Și toamna bate în tobele sale cu răpăit de ploi, pretutindeni, pe țărmul mării, prin cârciumi, unde grătarele sunt încinse cu carne de berbecuț stropită cu must acătării... Mă minunez de toate cele ce văd acum, când cârduri de frunze argintii, îmbrăcate în marame de brumă, zboară, în zare, ca niște păsări de plumb, de aluminiu, de puf, întru recunoașterea universului, că-mi vine să cânt și să mă îndemn la joc, așa cum jucam cândva, când eram adolescent și, hălăduind, am venit de pe Epsilon, în urmă cu 1001 de ani-lumină... Dar anii au trecut... Aurul toamnei strălucește mai abitir ca oricând, cu parfum de miere albastră și cântec de cocoș sălbatic, prevestind nori de îngeri gata de drum, întru amintire de poezie și renaștere a bucuriilor firești... Așa este toamna... Așa o percep, ca pe o mânză scăpată din hățuri și care aleargă de-aiurea dând de veste că s-au copt prunele și s-au transformat în țuică, iar strugurii, ca niște purcei rotofei, cu boabele aurii, își așteaptă din clipă în clipă culegătorii, să se înfrupte din sucul boabelor ca dar al candorii vieții, al bucuriei și al celor petrecute la vreme de sindrofii... Toamna, așa cum se știe din bătrâni, zorește din copite în zarea de zenit al celor mai sublime momente de viață marmoreeană... Ea a poposit la porțile oamenilor în caleștile ei trase de vânt-menestrel, de vânt-blajin, de vânt-sălbatic, dând de veste că prefixul anotimpurilor s-a schimbat și că o nouă lume s-a creat... Toamna este blândă... Toamna este frumoasă... Privește, prin ochelarii săi de doruri aprinse, lumina de pâine caldă a soarelui care învăluie, ca un străjer, spectacolul auriu al naturii, al vieții, cu cele mai acătării frumuseți ale ei... Păsările călătoare, care mai de care, îi vin în întâmpinare, pentru ca, apoi, să-și ia rămas bun de la noi pentru găzduire și pentru toate gândurile bune pe care le-am purtat privindu-le zborul, atâta vreme cât au zorit peste albiile noastre de râuri, pe lângă fluturi și flori sălbatice și plopi cu frunza tremurândă... Toamna aceasta cu clopoței la urechi aleargă în calești de aur, vestindu-și sosirea omului blajin, cu inima cât cerul, pregătit să o întâmpine cu plosca de vin și fluierul plin de cântec și doine alese din zestrea străbunilor de pe aceste binecuvântate meleaguri... Cât de fermecătoare este toamna aceasta, cu aurul frunzelor pe care le poartă în veșmintele sale, croite parcă cu gândul de a veni și de a rămâne aici, de a ne aduce din cele mai scumpe daruri și odoare ale sale, pășind maiestuos pe covorul de iarbă întins de-a lungul și de-a latul grădinilor... Toamna a venit iar, în zare păsările călătoare zboară în cârduri vesele, creând un spectacol pe care numai ele sunt în stare a-l crea, de mână cu toamna care le-a ieșit în cale la marginea pădurilor și al malurilor de ape pentru vrăji poetice... Și iată că toamna îmi dezmiardă cugetul pentru toate cele ce vor urma de aici încolo, privind de dincolo de culmile dealurilor întunecate, unde vara și-a găsit adăpost într-o grădină de nori pleșuvi, consolându-se cu gândul la frumusețile pe care le-a creat, lăsând acum mână liberă toamnei să le orânduiască așa cum va găsi ea de cuviință. Pentru că așa cum este scris cu cerneluri de vise și nopți tânguitoare, anotimpurile se schimbă fără pizmă sau alte cele obstacole, după reguli cunoscute doar de ele... Așa e natura de când a creat-o Dumnezeu, altfel spus, așa e toamna care a venit la noi așa cum o cunoaștem, cu bucurii poetice din cele mai armonioase și cu cele mai dezinvolte îndemnuri la meditații și reverii, pornind de la principiul că omul este frate cu natura de când se știe.
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”