Ploaie de vară (2)

O căruță plină cu baloți se opri în dreptul nostru, iar căruțașul coborî. Caii nechezau parcă pătrunși și ei de patima jocului, în timp ce își așteptau, răbdători, pe marginea drumului, stăpînul.

- Nea Dodică, îți pleacă căruța la vale! Lasă-ne să ne jucăm! – începurăm numaidecît să îl ironizăm pe cel care ni se alăturase și care juca cot la cot cu noi, dar din ce vedeam, fără succes.

Grupul se mărea, veselia era în toi, iar cartonașele își schimbau stăpînii cu repeziciune. Nu ne interesa nimic din ce se întîmpla în jur, așa că nu am băgat de seamă cum timpul trecea și cerul devenea din ce în ce mai întunecat, așa cum doar vara se întîmpla. Un tunet puternic ne-a trezit la realitate și am socotit că este bine să ne căutăm un adăpost. Nea Dodică plecase deja cu căruța, iar strada, proaspăt asfaltată, era pustie. Pe atunci, în anii ʼ70, mașinile erau destul de rare, doar tractoarele și camioanele ce treceau de la cîmp ne mai deranjau.

Grupul celor care jucau ,,Groapa” se subția rapid, majoritatea copiilor, locuind prin împrejurimi, se grăbeau spre case. Dănuț, prietenul meu încă din grădiniță, locuia destul de departe, așa că alese să se adăpostească de ploaie la mine acasă.

Împinși de foame, dădurăm buzna în bucătăria de vară în speranța că vom găsi ceva de mîncare. Fără să ne privească, bunica ne făcu semn să ne așezăm la masa joasă, rotundă, în jurul căreia își așteptau musafirii scăunele la fel de mici, din lemn, cu trei picioare. Mereu am asociat acest gen de masă cu renumita sculptură a lui Brâncuși, mai ales că și masa care ne așteapta mereu în bucătăria de vară era dominată de multă tăcere la mesele în familie.

Acum însă, ploaia și tunetele violente, dar și fulgerele care tăiau cerul în lung și în lat spulberau tăcerea și ne îndemnau să fim într-o alertă inutilă. Bunica puse o pîine în țest – o azimă, cum îi spuneam noi – unsă din belșug cu ou și împunsă cu furculița. Așteptam cuminți să se răcească și ca bunica să ne pună pe masă și brînza proaspătă de oaie, recent scoasă din putina mică. Odată ritualul respectat, bunica rupse cîte o bucată pentru fiecare dintre noi, și ne oferi ferm:

- Ia, luați și mîncați!

Ne luasem fiecare porția, îndesasem în ea cîte o bucată zdravănă de brînză, și, alături de cîteva felii de roșii, acest festin culinar reprezenta o bucurie pe care chiar și acum, după atîția ani și avînd atîtea posibilități gastronomice, ne este greu să o retrăim. Înarmați fiecare cu ce căpătasem, ne așezarăm în ușă și priveam apa care se făcuse șiroaie în curte. Dănuț era puțin speriat, faptul că era departe de casa lui îi dădea o stare de nesiguranță. Tatăl lui, o enigmă pentru mulți copii din sat, era un om foarte corpolent, poate cel mai gras bărbat din comunitate, dar faptul că era singurul care mergea cu o motocicletă imensă, rusească, ne stîrnea interesul. Spre deosebire de tatăl lui, Dănuț era micuț, pipernicit, cu un cap frumos dar prea mare pentru corpul său, iar părul de un blond spic de grîu îl scoatea mereu în evidență. Purta mereu același costumaș, nu-mi amintesc să îl fi văzut altfel îmbrăcat vreodată decît, poate, în zilele foarte călduroase de vară sau cele geroase de iarnă, cînd purta haine corespunzătoare. Deși era prietenul meu de la grădiniță, apoi de la școală, în restul timpului ne vedeam foarte rar, distanța dintre casele noastre, de cîteva sute de metri, era, la vremea aceea, mult prea mare. Mai ales că noi, ,,copiii de la colțul vesel”, ne jucam în vale, spre gîrlă și la marginea pădurii.

* * *

Odată intrați în casă, ne așezarăm pe podea și începurăm să inventariem jucăriile pe care le aveam la îndemînă. Marele avantaj de a avea un frate mai mare era faptul că eu consideram că aveam drepturi depline și asupra jucăriilor lui, așa că, împreună cu Dănuț, am dat iama în jucăriile lui Viorel, care la vremea aia constau în cîteva zeci, poate chiar sute de călăreți – figurine de plastic care înfățișau fie soldați din diverse războaie, fie indieni și cowboy, atît călare, cît și pedestrași. Această armată era suficientă cît să ne țină în casă zile întregi, avînd aplecare spre jocurile de strategie ale vremii, un fel de strămoș primitiv al jocurilor video din ziua de azi. Acei soldați făceau front comun și luptau de partea conducătorului de oaste. Terenul de luptă era covorul de iută pe care împrăștiam diverse perne sau rechizite care simulau prezența unor dealuri și văi care făceau războiul lor mult mai atractiv pentru noi. Dănuț era singrul din grup la fel de dornic ca și mine spre astfel de jocuri, așa că, ori de cîte ori aveam ocazia, fie în casă, fie în groapa cu nisip, recream bătălii imaginare, bazate în special pe ceea ce văzusem într-un serial foarte popular în acea vreme, numit ,,Blocada”.

(va urma)

T.T.