Partea I

Ianuarie, l994

Am evadat! În sfîrşit, am putut să mă rup de infernul vieţii mele de zi cu zi, de noapte cu noapte, să-mi iau nevasta şi copilul şi să plec undeva, departe, să mă odihnesc. N-am mai avut concediu de 3 ani. Dar, la ritmul meu de muncă, la vacarmul în care mă mişc, aceşti 3 ani au echivalentul a 30 de ani. Realitatea este că eram extenuat. Şi asta pentru simplul motiv că pun totul la suflet, mă frămînt şi mă consum pentru orice. Marele meu amic, Eugen Barbu, avea o părere foarte proastă despre cei care ating vîrste matusalemice: „Trebuie să fie cineva cu totul nesimţit să poată ajunge la 90 de ani, cînd nouă ne fierb creierii de necazuri şi punem la inimă totul! –  îmi spunea uneori. Dar asta nu înseamnă, fireşte, că venerabilii care se apropie de suta de ani n-au şi personalităţile lor extraordinare, secretul longevităţii fiind pur şi simplu o fibră biologică mai tare, o viaţă cumpătată şi, de ce nu, un plus de noroc.

Am venit, aşadar, la Braşov. Este oraşul iubitei mele mame. Am venit să-i regăsesc spiritul, locurile copilăriei şi tinereţii. Ce lucru ciudat! Mama se află înmormîntată sub o lespede de marmură albă, în Cimitirul Ghencea, dar eu nu o caut acolo. Acolo îi duc doar flori frumoase, mă reculeg cîteva minute şi pe urmă reintru în iureşul metropolei nemiloase. Eu o caut în Ardeal, unde sînt toate rădăcinile neamului ei de români curaţi, din marile familii Vlădăreanu, Prişcu şi Bumbea. „Non omnis moriar” - „Nu se moare de tot”, spuneau romanii. Iar părinţii mei n-au murit, fiindcă spiritul nu poate muri, cea mai adîncă urmă lăsată în lume fiind a gîndului, care, aparent, este cea mai slabă efemeridă. Aseară i-am visat pe amîndoi pe un deal. Eram alături de ei. Tata s-a aplecat şi a cules dintr-o tufă nişte fructe mici, negre, şi mi-a dat să gust. Erau afine. Apoi au apărut, pe culme, nişte cîini. Tălmăcitorii de vise, care cred că totul se oglindeşte invers în viaţa reală, ar spune că erau duşmani, întrucît, în existenţa adevărată, cîinii sînt cei mai buni prieteni ai omului.

* * *

Ne-am cazat la Vila Pajura, cum intri în Poiană, pe mîna stîngă.

Îi rog pe cei de la Poliţia judeţeană să-l caute, pe unde or şti, pe unul dintre cei mai vechi şi mai buni prieteni ai mei. E Ion Moldovan, de la Uzina Rulmentul, cu care, timp de cîţiva ani, pe cînd eram elev la Sf. Sava, am purtat o corespondenţă neobosită, fără a ne vedea la faţă. A fost şi mai este încă muncitor, face de toate, mîinile lui sînt de aur. La origine tot din ţărani se trage, din Sânpetru. Sincer să fiu, nu mai ştiam de unde să-l iau. Odată a venit cu copilaşii la mine, să le fac rost de partituri Bach, Mozart, Brahms, fiindcă le cerea la şcoală. Îmi făceam cruce: ei n-aveau încălţări în picioare, dar degetele lor mîngîiau barba lui Dumnezeu, interpretînd marea muzică universală. Prin vara lui l987, Moldovan îmi telefonase mîhnit, să-l ajut să-şi facă buletin de Braşov, fiindcă are doi copii mici şi nu-l primeşte nimeni cu ei la policlinică. Ar fi meritat buletin, slujise Braşovul timp de peste 30 de ani, zugrăvise mai toate firmele oraşului. Şi apoi, mă gîndeam la copii – ca orice ţăran sau muncitor român, cu mult bun-simţ, Ion Moldovan a tras cu dinţii ca măcar pruncii lui să ajungă cineva în viaţă. Şi i-a dat la Şcoala de Muzică: fetiţa făcea pianul, iar băiatul – vioara. Tradiţii artistice or fi fost ele prin familie: el însuşi, părintele lor, era un autodidact extraordinar, îi citea pe Lao Tzî şi Virgiliu, pe Dante şi Shakespeare, scria versuri în metru antic, cu rezonanţă pindarică, picta absolut minunat etc. Dar nu l-a ajutat nimeni să iasă la lumină. Şi astfel, într-o seară din vara anului l987, am făcut rost de telefonul de acasă al primarului Braşovului, un oarecare Calancea. I-am telefonat, l-am rugat cu destulă smerenie să-i ajute pe oamenii ăştia nevoiaşi. La care interlocutorul a răspuns răstit:

– De unde aveţi telefonul meu? Cine vi l-a dat?

I-am replicat că nu asta contează, că sînt ziarist „Agerpres” şi mai aflu şi eu cîte ceva, important este: ajută familia asta de muncitori sau nu, e primarul tuturor sau nu? N-a fost. L-a chemat a doua zi pe Ion Moldovan (pe care îl ştia de pe vremea cînd el, Calancea, era lucrător cu gura pe la U.T.C.-ul Uzinei Rulmentul) şi l-a făcut albie de porci. Din păcate pentru el, tot albie de porci aveau să-l facă şi pe el muncitorii revoltaţi după numai cîteva luni, în noiembrie 1987 – atîta l-au bătut, amărîtul de el, atîta l-au ciomăgit pentru apucăturile lui infecte, de îmbuibat care uitase de unde plecase, încît era să-şi piardă el însuşi buletinul de Braşov şi să se mute sub iarbă. Bine că a scăpat cu viaţă, măcar de-ar fi învăţat ceva! Acum, Moldovan are buletin, însă n-are telefon, de 7 ani tot compune cereri, dar cine se uită la un muncitor? Fetiţa a crescut, a dat examene la Conservator, dar n-a intrat, fiindcă ei n-au bani de maeştri pedagogi şi de meditatori, aşa că e şomeră. Băiatul s-a făcut karatist, cu vioara murea de foame.

* * *

Sîmbătă, la orele l4, mă întîlnesc iar cu acest om minunat. Ne cunoaştem de 30 de ani. Are 54 de ani, e alb complet, nu mai are dinţi în gură, veşmintele îi sînt ponosite. Îmi aduce două miniaturi picturale, zugrăvite cu mîna lui, pentru fetiţa mea. Ce forţă are acest popor! Un om fără şcoală, fără condiţii, fără noroc, cu toate împrejurările vieţii ÎMPOTRIVA lui, pictează cu o dezinvoltură, cu un simţ al culorii şi al proporţiilor care mă uimesc. Negreşit, îi voi scoate în Editura România Mare o antologie de versuri (are peste 30 de cărţi... nepublicate!), volum ilustrat cu cîteva gravuri şi desene de-ale lui. În tinereţe, îşi luase pseudonimul Ion Românul. Eu i-aş sugera să semneze acum, definitiv, Ion Moldovan de la Sânpetru.

* * *

Afară zuruie o ploaie rece, înspicată cu zăpadă. Ne plimbăm prin Piaţa Sfatului. Cerbul de Aur e departe, în visele copiilor şi ale cîntăreţilor de muzică uşoară. Ce perimetru citadin fantastic! Nicăieri în România şi în sud-estul european nu se poate întîlni un patrulater atît de compact, cu clădiri construite între anii 1300 şi 1600. Dar nu multă lume ştie asta, puţinele indicatoare fiind mărunte şi greu de citit de turişti. Acum vreo 7 ani mi-a venit ideea ca, după modelul celebrei Grand Place din Bruxelles, să trecem şi noi, românii, anii de construcţie, sus, pe frontonul clădirilor, cu cifre mari, negre, vizibile de la depărtare. Şi valoarea de aici e mai mare decît a spaţiului oarecum asemănător din Belgia, fiindcă sînt clădiri cu mult mai vechi decît acelea ridicate, îndeobşte, la sfîrşitul Secolului al XVII-lea. Am tot încercat să transmit ideea asta a mea foştilor şefi ai judeţenei P.C.R., Preoteasa şi Dăogaru, dar erau prea mari pentru aşa ceva, ţineau nasul pe sus, de-aia s-a şi prăbuşit sistemul acela, pe care tot încercam să-l îmblînzim, dar uite că nu s-a putut. Astăzi, poate mă ajută Dumnezeu să realizez ce mi-am propus, cu numai cîteva milioane de lei această piaţă ar putea fi pusă în valoare infinit mai bine decît pînă acum. Intrăm la Biserica Neagră. Ce bijuterie! Ce minune! Domul e semnătura nemţilor timpurii prin mai toate marile oraşe ale Europei – de la Köln şi Milano, pînă la Viena şi Braşov.

* * *

Refac drumurile copilăriei, cînd veneam în vacanţele de şcolă. Ajung în Şchei, la faimoasa Biserică Sf. Nicolae, cu turlele sale ascuţite, săgetătoare ca brazii, care nu seamănă cu nimic din arhitectura tradiţiei byzantine. Mă închin la mormîntul lui Titulescu. Placat cu marmură negru-verzuie, cruce încă de lemn. Dar pace, pace cît cuprinde. O echipă de filmare a Televiziunii din Bucureşti îl însoţeşte pe prof. Vasile Gionea, preşedintele Curţii Constituţionale, care face un film documentar. Îmi e milă de bătrînelul acesta, pentru care „operă“ o fi intrat el în Academia Română? Din păcate, micul muzeu al şcolii şi al tiparniţei este închis. Mi se spune că nu sînt bani pentru un custode. Mare păcat! La monumentele germane şi ungureşti există servicii bine remunerate.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR