Dragii noștri,

iată-ne din nou, în Ajun de Paște, în fața dvs. la o nouă ediție a „Cinei Creștine”, pe care eu nici nu mai știu s-o numerotez. Colegii din conducerea partidului îmi spun că este vorba de cea de-a 34-a ediție. Astăzi avem în mijlocul nostru niște oameni din străinătate, care au inimi de români și care, la rîndul lor, iubesc foarte mult bătrînii. Este vorba despre un oaspete din Israel, născut în România, dl. Albert Poch. Este un om care, înainte de a-l cunoaște personal, a avut mărinimia de a-mi dărui o Biblie lucrată artizanal, în Israel, cu coperți de lemn, cu frumoase incizii florale, iar pe prima copertă se află un „ochi” de sticlă, în care clipocește apa sfîntă a Iordanului, iar pe ultima copertă, tot într-un „ochi” de sticlă frumos asamblat, există pămînt de la Mormîntul Sfînt. 

Păstrez cu evlavie acea Biblie, ca semn că acolo, în Israel, mai sînt oameni care iubesc legenda vie a Mîntuitorului Isus Christos și s-au priceput să realizeze veritabile bijuterii din punct de vedere al aspectului exterior, dar, mai ales, din punct de vedere al miezului fierbinte, incandescent, pe care-l are Biblia. Dl. Albert Poch este, ca orice evreu care se respectă, o natură mai pasională, cîteodată se mai supără cînd mai apar lucruri mai dure în revistele noastre, mai trimite cîte-o scrisoare să mă muștruluiască, fiind un cenzor bun al activității noastre, pentru că ne arată atunci cînd sărim peste cal; în fuga condeiului, sîntem și noi tentați să depășim, uneori, măsura. Important este că noi recunoaștem asta. Față de insultele grave pe care le aduc unii și alții Poporului Român în diverse cărți, în diverse reviste, ceea ce apare la noi este un exercițiu metaforic, o revărsare a nădufului românesc, după care reintrăm în matca noastră firească, de oameni toleranți, de oameni cu frica lui Dumnezeu, care știu să respecte toate religiile și națiunile lumii, cu o singură condiție: și Națiunea Română, și religia creștină să fie respectate, la rîndul lor. Un alt oaspete, care a venit fără să se anunțe, cum stă bine adevăraților vizitatori, este un membru marcant al Conducerii Frontului Național din Franța. În luna martie a avut bucuria de a i se naște aici, pe pămînt românesc, primul copil, un băiețel, pe nume Pierre, care înseamnă, de fapt, numele Apostolului Petre – piatra pe care Și-a clădit Isus Biserica Creștină. Numele lui este Christian Bell.

Dar, firește, nu o reuniune politică am făcut și nu vom face nici de-acum încolo, cu ocazia programului umanitar „Cina Creștină”. Acestuia, de altfel, i s-a dus buhul și el s-a multiplicat ca făclia de Paște, din oraș în oraș, din comună în comună, unde există gospodari ai Partidului România Mare. Aș dori să vă împărtășesc cîteva dintre impresiile pe care le-am trăit pe meleagurile îndepărtate, pe unde m-am preumblat în ultimele zile, împreună cu trei dintre membrii conducerii P.R.M. Numai vouă, bătrînilor mei dragi, înțeleg să vă dau raportul. Așa după cum probabil știți, recent am participat la Festivalul Internațional de Primăvară din Libia, ca invitat al unui Consiliu General Revoluționar – nu pot spune exact care este titulatura, pentru că este o Țară destul de imprevizibilă, și anume, de vreo 20 de ani, ea nu are nici Guvern, nici Parlament, nici ceea ce se cheamă, îndeobște, un șef de Stat. Este vorba despre o revoluție permanentă, care vrea să egalizeze nivelul de trai al oamenilor, destul de marcați de o perioadă anacronică și – aș spune eu – injustă, cum anacronice și injuste sînt situațiile din toate acele Țări unde există o pătură de sute de mii de bogătași, care au tezaure inimaginabile, iar, pe de altă parte, sînt milioane sau zeci de milioane de oameni care abia își tîrăsc existența, de pe o zi pe alta. Fie din curtoazie, fie din curiozitatea de a trăi o altă experiență de viață decît am trăit pînă acum, eu, împreună cu deputații Corneliu Ciontu, Anghel Stanciu și Sever Meșca, dar și alături de un deputat de la grupul P.N.Ț.C.D.- P.E.R., Otto Weber, ne-am dus la acest Festival. A fost o experiență, într-adevăr, unică și imposibil de repetat, din foarte multe motive. Noi, cînd citim în presă sau auzim la Radio sau la Televiziune despre cuvîntul „embargo”, sau despre alte sancțiuni internaționale, sîntem tentați să trecem ușor peste ele pentru că, de regulă, durerea altuia nu te doare pe tine. Așa cum auzim de moartea cuiva, din altă familie, din altă zonă de interese, zicem „Dumnezeu să-l ierte, să-i spele păcatele” – apoi trecem mai departe și ne vedem de drumul nostru. Însă în clipa cînd un necaz ne atinge direct pe noi, cînd flamura doliului flutură pe catargul porții noastre, vedem cît de greu este. Un asemenea necaz l-am luat noi în plin văzînd că nu se poate ajunge în acea Țară, care nici măcar nu este foarte îndepărtată de România, aflîndu-se în Nordul Africii. E vorba de traversarea, cu avionul, a Mediteranei, călătorie care, pînă nu demult, era posibilă: cursa aeriană București-Tripoli se făcea doar în două ore și jumătate. Acum, în loc de două ore și jumătate am făcut două zile și jumătate! Am întîlnit acolo o familie de australieni, John și Lucia Meyer, niște oameni cu totul și cu totul minunați, care mi-au spus că din fața casei lor din Sydney și pînă la Tripoli, ei au făcut 66 de ore, aproape 3 zile. Asta înseamnă un embargo! Mai stai și la vamă 4-5 ore, într-o căldură toridă, pentru că, în aprilie, acolo este ca la noi în iulie, și te mai izbești și de disconfortul pe care îl implică absența civilizației europene. Libia este o Țară fabulos de mare. Eu însumi, care mă pretind relativ cunoscător al istoriei și geografiei, nu-mi puteam imagina că are o suprafață de 3 ori mai mare decît a Franței și de aproape 7 ori mai întinsă decît cea a României. Dar populația este foarte redusă: sînt sub 5 milioane de locuitori. Restul suprafeței este deșert. O mare parte a Saharei este în Libia, o parte și mai mare este în Algeria. Dumnezeu (sau Allah, cum îi spun ei) le-a dat o bogăție care le poate asigura prosperitatea pe încă vreo cîteva decenii bune de acum încolo. Le-a dat o mare de petrol în adîncuri. Și, pentru că tot duceau lipsă de licoarea trebuincioasă vieții, le-a dat și o mare gigantică de apă sub deșert, în așa fel încît s-a născut ideea unui fluviu uriaș, lung de 600 de km, un fluviu artificial, care deja a fost creat, va mai fi prelungit și în felul acesta se asigură irigarea, menținerea în viață a unor oaze de verdeață fără de care viața acolo ar fi un adevărat coșmar.

Am participat în ziua de miercuri, 16 aprilie a.c, la o întîlnire cu președintele Moammer El Kaddaffi. Fac parte dintre cei care nu se lasă induși în eroare de bombardamentele presei. N-am prejudecăți și nu-mi poate dicta nimeni ce să gîndesc și cum să acționez. Presa poate să spună orice și oricum, dar pînă nu mă conving eu, cu ochii mei, că este o realitate, nu am să cred. Și astfel, în pofida tuturor acuzațiilor aduse acestui personaj, cum că ar fi liderul mondial al terorismului, eu am întîlnit în realitate un om foarte liniștit, un om foarte calm și cu un discurs extrem de ponderat, un discurs îndurerat pentru soarta Țării lui. El este, după cum știți, acuzat de prăbușirea în Scoția, lîngă localitatea Lockerby, a unui avion cu pasageri, în urmă cu 11 ani. A fost o tragedie îngrozitoare și numai cine nu a fost cu avionul, și numai cine nu știe ce înseamnă simplele trepidații provocate de niște curenți atmosferici, nu poate realiza ce reprezintă, cu adevărat, o prăbușire în moarte, cu sute de victime. Dar nimeni n-a putut să producă probe, că e cineva implicat. Dacă existau probe, indubitabil că ele ar fi apărut. Pe bănuieli, pe supoziții, pe dorința unora de a fi așa și nu altfel, nu se poate condamna un Popor, nu se poate condamna o Țară. Eu, unul, am un respect deosebit pentru americani și civilizația lor – noi nu vorbim aici de popoare, noi vorbim de guverne, de administrații, care sînt pasagere și supuse greșelii. Culmea este că americanii vorbesc de explozia unor avioane, cînd ei înșiși au fost capabili să-și arunce în aer cu o rachetă, anul trecut, înaintea Olimpiadei de la Atlanta, un avion cu vreo 280 de pasageri. Este neîndoielnic că așa a fost. Fie din greșeală, fie datorită unor rațiuni dubioase, ei înșiși și-au pulverizat un avion în aer. Deci, din punctul acesta de vedere noi am avut suficiente motive întemeiate să credem că, pînă la proba contrarie, Libia trebuie să beneficieze de prezumția de nevinovăție și un Popor întreg nu poate să fie pedepsit. Am ținut acolo un discurs și nu m-am sfiit să amintesc și de liderul Frontului Național Francez, Jean Marie Le Pen, ceea ce a dus, după manifestare, la unele nemulțumiri mocnite din partea unor arabi și negri, care s-au simțit probabil lezați, pentru că n-au fost lăsați să-și facă chiar toate mendrele pe malurile Senei și să transforme Franța într-o Țară islamică. Le Pen declara ieri, iar Radio București comenta în dimineața acestei zile, ceva amuzant: „Ce ar trebui să fac eu pentru a vă dovedi că nu sînt rasist? Probabil să mă însor cu o negresă, eventual bolnavă de SIDA?!” Așa vom spune și noi: ce ar trebui să facem pentru a dovedi (și cui anume să dovedim?) că nu sîntem nici antisemiți, nici antimaghiari, nu sîntem împotriva nici unei etnii?! Sau poate că deranjăm prin faptul că avem coloană vertebrală. Poate intrigă curajul nostru de a crede într-o Europă a Națiunilor! Da, noi credem în rostul adevărat al popoarelor lăsate de Dumnezeu, nu întîmplător, pe pămînt. Eu nu cred în amestecul raselor, eu nu cred că Dumnezeu a dorit să se amestece negrii cu albii, galbenii cu pieile roșii ș.a.m.d. Există și căsătorii de genul acesta, eu le doresc să fie binecuvîntate și, dacă au copii, cu atît mai mult. Dar nu se poate face din asemenea întîmplări izolate principiul unei politici demografice. Nu se poate reveni la Turnul Babel. Din acest punct de vedere, sînt convins că a spune adevărul răspicat în chestiuni care țin de viitorul popoarelor noastre, de viitorul umanității, este o datorie elementară, a fiecărui om cu capul pe umeri, este un act de curaj care, din păcate, uite ce oprobriu îți atrage din partea acelora care consideră că numai ce spun ei este adevărat, că poziția lor este situată întotdeauna de partea cea bună a baricadei.

(va urma)CORNELIU VADIM TUDOR

(21 aprilie 1997, sediul Fundației Umaniste „România Mare”; discurs rostit liber, la cea de-a 34-a ediție a „Cinei Creștine”)