„Recent, sub titlul «Dumnezeule, ce de bănet!», cotidianul «Nepujsag» din Tg. Mureş relata cu stupoare despre milioanele de forinţi plătite Fundaţiei «Civitas» din Cluj-Napoca, sub pretextul elaborării unui studiu. Printre numele colportate în legătură cu această tranzacţie dubioasă se numără şi cel a lui Géza Szöcs, dar unele ziare de limbă maghiară amintesc şi altele, cum ar fi cele ale lui Gabor Kolumban sau Istvan Csutak. Desigur, indiferent de sumă, escrocheria rămîne escrocherie, dar o comparaţie se impune: faţă de milioanele de forinţi însuşite (încă din 1992!) şi nerestituite de fostul secretar al UDMR, sau față de miliardele vehiculate în numele «intereselor minorităţii maghiare», cele 40.000 de mărci cu care fostul preşedinte executiv al UDMR a înşelat nişte creduli sînt opera unui amator…”.

În aceste zile, lucrez la finisarea unui masiv volum de Discursuri (de fapt două volume), unde voi reuni aproape toate luările mele de cuvînt, din epoca postrevoluţionară, începînd cu Discursul rostit tot în Ardeal, la Tg. Mureş, în cinstea zilei de 1 Decembrie 1990. Recitesc tot ce-am vorbit, în sute şi sute de ocazii, şi mă minunez şi eu de ceea ce s-a întîmplat, de politica „paşilor mărunţi” a căpeteniilor UDMR, de momentele în care au forţat nota şi au încercat proclamarea autonomiei teritoriale a judeţelor Harghita şi Covasna. De fiecare dată, am reacţionat energic, atît eu, în Parlamentul de la Bucureşti, cît şi fratele meu, Gh. Funar, în Primăria din Cluj-Napoca, dar şi alţi patrioţi români.

Într-o anumită perioadă, au luat atitudine chiar şi Ion Iliescu şi Adrian Năstase, după cum ne spune un anume Sylvester Lajos, în articolul „Ploaie cu sulf”, publicat în ziarul „Haromszek” din aşa-zisul Ținut Secuiesc, în nr. din 7 august 1999, citez: „Ale­gerile din România de la cumpăna Mileniului par a fi serios bolnave de meningită, Iliescu şi Năstase promit alegătorilor că vor vindeca mulţimea de bozgori prin tratamente de tip Vlad Ţepeş” – am încheiat citatul. Şi cu alte ocazii, mai ales pe măsură ce se apropiau alegerile, tandemul Iliescu-Năstase a apăsat pedala naţio­nalismului, păcălind, în toamna trecută, chiar conducerea „Vetrei Româneşti”. Alertaţi, ungurii au dat înapoi, au stat ascunşi, o vreme, au lansat iar săgeţi otrăvite spre organismele internaţionale, s-au purecat unii pe alţii, ca babuinii, şi au pariat pe nimicnicia unor politicieni români, cu care au făcut alianţe: întîi cu PNŢCD, PNL şi PD, acum cu PDSR. Istoria, mai veche şi mai nouă, a demonstrat că şovinismul unguresc nu ştie decît de frică! Nu vă lăsaţi induşi în eroare de făgăduielile cu tot felul de integrări în structurile internaţionale – acestea n-au absolut nici o legătură cu fascismul UDMR-ist. În repetate rînduri, şi noi, cei de la PRM, ne-am pronunţat pentru integrarea în structurile europene şi nord-atlantice, dar nu în genunchi, nu cu Ţara ciopîrţită, ci în condiţii de respectare deplină a integrităţii teritoriale şi a demnităţii naţionale. La fel procedează toate țările Uniunii Europene. Dacă se va dovedi adevărat ceea ce spunea preşedintele Senatului Germaniei, dl. Kurt Biedenhoff, în urmă cu exact 1 an, la Bonn, în toastul rostit la dineul oferit delegaţiei Senatului României, din care făceam parte şi eu, cum că Germania urmăreşte, prin realizarea Europei Unite, refacerea, la alte dimensiuni, a Imperiului Roman, atunci e perfect, ungurii n-au ce căuta în această construcţie, ei trebuie să se întoarcă în fundul Asiei! Ani de zile am auzit sau am citit despre comportamentul meschin al unor repre­zentanţi ai UDMR-ului în organismele interna­ţionale, dar informaţiile erau incomplete şi nu-mi puteam face o idee clară. Asta pînă în ianuarie 2001, cînd, ca membru al Delegaţiei României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, aveam să văd, cu ochii mei, cum funcţionează maşina de diversiuni a ungurilor. Mă refer la purtarea dezgustătoare a numitului György Frunda, despre care am aflat că are nu mai puţin de 5 spiţe de sînge: român-maghiar-evreu-slovac-ţigan, să fie sănătos, dar ne şi mirăm cum de s-a oprit aici şi n-a căutat să-şi facă şi niscaiva transfuzii de sînge ciuvaş, uzbec, ugandez, eschimos şi imuno-deficitar, ar fi intrat în „Cartea Recordurilor” şi ar fi devenit un veritabil Turn Babel pe două picioare. Ei, bine, acest Frunda a răspîndit prin tot Consiliul Europei un fel de manifest încropit de nişte haimanale de la „Academia Caţavencu”, pe baza unor traduceri deformate, în limba engleză, din revistele „România Mare” şi „Europa”, din care ar fi trebuit să reiasă că noi sîntem împotriva Europei, a Americii, a NATO etc. Sub ochii mei şi ai altor parlamentari români, mai mulţi membri ai delegaţiei din Ungaria (?!) împrăştiau, pe la toate comisiile şi grupurile politice, această turnătorie penibilă, precizînd toţi, invariabil: „Din partea domnului Frunda, confidenţial”. Dacă eu aş fi fost, cu adevărat, extremist, l-aş fi aruncat de la etaj pe acest ticălos de Frunda, dar nu i-am adresat nici un cuvînt. Şi nici măcar nu ne-a trecut prin cap să-i reclamăm şi noi pe unguri pentru politica paranoică pe care o promovează, de încăierare a oamenilor, de inventare a pretextelor de harţă, de jefuire a României. Ca un amănunt nu lipsit de interes, voi preciza că şi la plecarea spre Strasbourg, şi la înapoierea la Bucureşti, par­lamentarul „român” Frunda s-a ţinut departe de întreaga delegaţie, călătorind cu avioane separate şi, fireşte, făcînd escalele de rigoare la Budapesta, pentru instrucţiuni şi, apoi, pentru a da raportul şi a-şi primi banii. Aceşti UDMR-işti nu sînt oameni, ei sînt şerpi. Iată cu cine s-a asociat la guvernarea României PDSR-ul! Iată pentru cine şi-a trădat acest partid propriul electorat, fulgerător, la numai cîteva zile de la alegerile din 26 noiembrie 2000! Numai că, dacă incapacitatea de a rezolva problemele social-economice mai putea fi înţeleasă, uneori, avînd în vedere că numai un nebun putea crede că Ion Iliescu va fi, la 71 de ani, mai deştept şi mai dinamic decît acum 10 ani, sacrificarea Limbii Române şi ofensarea violentă a spiritului naţional nu pot fi acceptate, în ruptul capului! „Limba Română e Patria mea!” – spunea un bun şi regretat prieten al meu, Nichita Stănescu. Pentru Limba Română s-a trăit, s-a luptat, s-a pătimit, s-a murit. Nu întîmplător, una dintre cele mai frumoase poezii scrise şi cîntate în cultura română e a preotului-militar din Basa­rabia, Alexe Mateevici, mort pe cîmpurile de bătaie de la Mărăşeşti: „Limba noastră-i limbă sfîntă/ Limba vechilor cazanii/ Care-o plîng şi care-o cîntă/ Pe la vatra lor, ţăranii”. A explica de ce românii îşi venerează graiul strămoşesc e tot atît de inutil şi imposibil ca şi încercarea de a dovedi de ce un om îşi iubeşte mama, sau copiii. Aşa ceva nu se justifică, nici măcar nu se vorbeşte pe tema asta. Tentativele lui Ion Iliescu şi ale miniştrilor şi parlamentarilor PDSR de a demonstra ce bună şi ce europeană ar fi Legea administraţiei publice locale sînt fanteziile unor oameni care şi-au pierdut simţul ruşinii. Faptul că, oricum, limba maghiară tot se foloseşte în unele zone, unde se arborează nişte plăcuţe de-ţi vine să crezi că te-ai rătăcit prin Mongolia, nu poate constitui o justificare, ci o circumstanţă agravantă pentru succesiunea de trădări ale mercenarilor care s-au tot perindat la conducerea României. La urma urmei, şi violurile, şi drogurile, şi crimele reprezintă o realitate a societăţii româneşti, dar asta nu înseamnă că noi trebuie să le legiferăm. Introducerea limbii maghiare în administraţia publică – la primării, la notariate, la judecătorii, ba chiar şi în relaţiile cu episcopiile româneşti ortodoxe, cum a început episcopul Ioan Sălăgean să primească adrese oficiale în ungureşte – reprezintă nu numai legife­rarea unei a doua limbi oficiale, nu numai realizarea visului unguresc din 1996, acela al „autonomiei lingvistice”, ci mai mult decît atît, un atentat mortal la fiinţa naţională! Să nu ştie asta Ion Iliescu şi Adrian Năstase? Fără îndoială că ei o ştiu. Din păcate, Ion Iliescu şi Adrian Năstase au trădat: au trădat propriul partid, au trădat Interesul Naţional, au trădat Ţara şi Poporul Român. După epuizarea tuturor mijloacelor politice de a-i convinge să retragă din Parlament periculoasa Lege a administraţiei publice locale, după ce însuşi Ion Iliescu a declarat că prevederile privind limbile minorităţilor i se par „perfect constituţionale” şi după ce tot el a spus delegaţiei „Vetrei Româneşti” că, de fapt, românii minoritari din Harghita şi Covasna beneficiază primii de această lege, deşi românii nu pot fi, nicăieri, minoritari în Ţara lor – lucrurile sînt clare. Nu mai e nimic de sperat. Atît eu, cît şi Partidul România Mare îi vom trata pe Ion Iliescu şi Adrian Năstase, ca şi pe miniştrii, parlamentarii, prefecţii, primarii şi consilierii PDSR care vor aproba şi vor aplica această lege anticonstituţională şi antinaţională, ca trădători de Neam şi Ţară. Şi pentru că toate argumentele sînt de partea noastră şi dorim să demonstrăm că nu noi, cei de la PRM, ci cei de la PDSR şi UDMR încalcă normativele internaţionale, am introdus la Senat o Moţiune, deocamdată simplă, pentru a se ruşina noua Putere de propriile sale minciuni. Aceasta e oglinda pe care o punem în faţa întregii clase politice, ca să vadă, toată lumea, reacţia fiecărui partid. Acesta e Momentul Adevărului. Este vorba de faptul că Parlamentul României n-a ratificat, nici măcar acum, singurul document internaţional care poate reglementa statutul acestor graiuri: Charta europeană a limbilor regionale sau minoritare, semnată de țara noastră la 17 iulie 1995. Nici o țară, deci nici România, nu poate autoriza folo­sirea limbilor regionale sau minoritare printr-o Lege a administraţiei publice locale, altfel decît în cadrul prevederilor Chartei europene respective, aşa după cum sună Art. 18 al Convenţiei asupra dreptului tratatelor, semnată la Viena, în 1979. Folosirea în legea cuplului comic-fantezist Hrebenciuc-Cozmâncă a sintagmei „limba ma­ternă” este total greşită, atipică limbajului juridic şi neuzitată în actele internaţionale. În mod fără echivoc, legea avantajează numai persoanele apar­ţinînd minorităţii maghiare, încălcînd drep­turile persoanelor aparţinînd altor minorităţi naţionale. Mai mult decît atît, introducerea cifrei de 20% este curioasă, nespecifică normelor inter­naţionale, nereglementată în Charta europeană, aducînd aminte de legile rasiale – gen „numerus clausus” – privind accesul minoritarilor la învăţă­mîntul superior; oricine se poate întreba ce se va întîmpla cu localităţile unde nu trăiesc 20% maghiari, ci numai 19%, cu ei ce facem? Dar, dincolo de toate acestea, rămîne violarea flagrantă a Constituţiei României de către PDSR, legea fundamentală a Ţării prevăzînd, în termeni cate­gorici, la Art. 13, că în România singura limbă oficială este Limba Română. Nu limba maghiară, domnule Iliescu. Nici limba de lemn. Peste asta nu se poate trece, încetaţi să jucaţi teatrul ăsta pentru handicapaţi! Indiferent ce pretexte aduc agitatorii PDSR-ului, Parlamentul României trebuie să dezbată această Chartă înaintea oricărei alte legi pe tema Administraţiei publice, unde se fac referiri şi la limbile minoritare. Precizăm că state ca Albania, Andorra, Armenia, Azerbaidjan, Belgia, Bulgaria, Estonia, Franţa, Georgia, Grecia, Ir­landa, Lituania, Letonia, Marea Britanie, Republica Moldova, Polonia, Portugalia, Rusia, San Marino, Slovacia, Turcia şi altele nu au semnat şi nu au ratificat Charta, pe considerentul că încalcă dispoziţiile Constituţiilor lor şi este potrivnică Interesului Naţional.

Stimaţi prieteni, singura atitudine sănătoasă faţă de revizionismul unguresc este „starea de veghe”. Ungurii au toate drepturile umane pentru a-şi conserva limba, cultura, identitatea, specificul naţional. De altfel, săptămîna trecută, chiar aici, la Cluj-Napoca, de faţă cu ministrul de Interne şi cu cca 300 de ofiţeri români, senatorul UDMR Peter Eckstein-Kovacs a recunoscut, cu autoritatea pe care i-o dădea şi exercitarea funcţiei de ministru pentru problemele minorităţilor, în guvernele ante­rioare, citez: „Toţi ungurii din România cu­nosc limba română”. Şi atunci, care mai e subiectul discuţiei? Pentru cine dublăm noi limba oficială a Ţării? Pentru ungurii care încă nu s-au născut? Pentru aventurierii care tot dau o năvală inversă, dinspre Panonia către Ardeal, ca să arboreze steagul Ungariei şi să cînte Imnul acelei țări, sfidînd populaţia României şi afişînd o trufie tipică indi­vizilor proşti şi primitivi? Nu sînt un om absurd şi nu voi cădea în păcatul de a judeca toată etnia maghiară după minţile înfierbîntate de palinkă ale unor zvăpăiaţi ca Markó Béla, György Frunda, Attila Verestoy, Albert Almoş, Csapó Joszeph şi ale altora ca ei, care fac aici, pe teritoriul României, o muncă tipică de spionaj, de diversiuni şi de provocări de factură teroristă. Am umblat şi eu prin lumea largă, mai nou, ca euro-parlamentar, am început să fac naveta Bucureşti-Strasbourg-Paris şi vă dau cuvîntul meu de onoare că nu se uită nimeni în gura ungurilor, toată lumea îi priveşte ca pe nişte ciudăţenii ale naturii, care ar vrea să treacă drept altceva decît sînt, de cele mai multe ori nemţi, italieni sau americani, în funcţie de limba pe care o vorbesc.

CORNELIU VADIM TUDOR

(16 februarie 2001, Piaţa Avram Iancu din Cluj-Napoca; discurs rostit la Marea Adunare Populară, în faţa a 40.000 de români)