Coronavirusul ne-a dovedit, a nu știu cîta oară, cît de fragili sîntem. Pentru a reduce oarecum contaminarea cred că ar trebui să închidem unele canale de informaţie. Inclusiv Facebook-ul, care aproape că a făcut explozie de informaţii inflamate. Ţine de noi şi de comunităţile din care facem parte să ne îngrijim mai mult de noi, de ceea ce mîncăm şi respirăm. De ceea ce trăim. Pentru că sîntem într-o criză a ecologiei sufletului peste care vom trece greu dacă o tratăm ca pe o simplă criză medicală.

Nu știu ce simțiți acum, dar se vădește că o lume moare. Lumea în care ne credeam singuri în carapacea noastră aproape europeană, tehnologizată și absurdizată de SF-ul în care ne prevesteam viitorul. Dintr-o dată, moartea ne-a deschis ochii asupra vieții. Sîntem vulnerabili, muritori. De la o respirație. Și am constatat că sîntem integrați nu doar în Europa politicienilor și politrucilor, ci și în Europa oamenilor de rînd. Sîntem europeni prin vatră și curaj, prin limbă și bătaie de inimă.

Biserica nu este paralelă cu statul, ci este parte integrantă a eforturilor acestuia de a proteja sănătatea populației, deși exagerăm foarte mult în defavoarea Bisericii. Aceasta nu este paralelă cu statul, atunci cînd este nevoie de ea în mijlocul efortului autorităților de a proteja igiena populației devine parte integrantă a acestei politici sanitare. Acest fapt arată o dată în plus că preoții nu trebuie să le spună oamenilor cu bun simț din biserică faptul că trebuie să stea acasă cînd sînt bolnavi, ei o fac pur și simplu. Oricum, exagerările noastre în perioada aceasta mi-au dovedit încă o dată cît sîntem de fragili și temători. Ducem lipsă de epidemiologi, deoarece această specialitate nu e bănoasă. Exagerăm foarte mult în defavoarea Bisericii. Am auzit de atîtea ori chestia cu pupatul moaștelor, încît mă distrează enorm să constat că cei care sărută moaștele rămîn vii, iar cei care nu fac asta se mortifică într-o singură idee, se obsedează, devin monofazici.

România a trecut prin holeră sau prin tifos pe cînd acest stat încă nu exista în forma lui actuală, dar preoții erau acolo. În Șcheii Brașovului se păstrează memoria unui preot care a murit pe vremea ciumei și care a fost executat de plutonul de execuție pentru că și-a permis, în Sîmbăta Mare, să nu îi lase de izbeliște pe credincioși. A mers din casă în casă și i-a împărtășit, iar toți credincioșii care au luat parte la sfînta Taină au scăpat cu viață. Preotul a fost împușcat, iar trupul i-a fost ascuns într-un mal de unde se credea că nu îl va mai scoate niciodată nimeni, pînă anul următor de Înviere, cînd a izvorît ceea ce se cheamă Fîntînița Popii. Și fîntînița a izvorît de sub trupul preotului și astfel s-a descoperit ce s-a întîmplat cu el. A fost purtat pe brațe pînă în cimitir, unde a fost îngropat creștinește.

Ne este frică de faptul că vor fi închise bisericile, pentru că încă nu am zidit consistent și conștient biserica din inimile noastre. Biserica din inima omului dă cu adevărat viață, măsură și frumusețe bisericii din afara lui. Paradoxul clipei: de vreo cîteva zile, un responsabil calificat al împiedicării răspîndirii virusului este stăpînit, pînă la extaz, de duhul profeției că virusul va lovi cu maximă putere, imbatabil și targetat, fix de Paști. Nici mai devreme, nici mai tîrziu. Probabil, chiar în momentul în care în biserici se va citi: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mîntuitorului”. Pandemia ne învață să prețuim interiorul, atîta vreme cît ne-am permis luxul să ne exfoliem copios în cele ale exteriorului. Acum, lumea întreagă este un imens spital, pentru a trece prin miezul inimii bisericii noastre suferința celuilalt și a multiplica bucuria comuniunii dintre noi. Panica se dovedește a fi mai aproape de intimitatea ființei umane, poate mai mult decît oricînd, pentru a deveni ucenicii fideli ai prudenței și ai profilaxiei. Cu toate acestea, răspîndirea panicii iraționale este cea mai urîtă pandemie spirituală. Virusul este reminderul sfredelitor că sîntem încercuiți de limitări, pentru a ne aminti permanent că Dumnezeu nu este încercuit niciodată de limitările credinței noastre anemice, ci ne dăruiește larghețea liniștii și imensitatea harului speranței. Sîntem martorii fragilității firii umane, pentru a nu crede niciodată în triumfalismul găunos și mincinos.

Doamne, dă-ne curaj, ca să ne temem așa de tare de moarte, încît să ne îndrăgostim iremediabil de Viața cea fără de moarte! Principalul meu îndemn este grija față de „ceea ce mîncăm şi respirăm”, apoi informarea corectă, din surse sigure. Repet: pentru a reduce oarecum contaminarea, cred că ar trebui să închidem unele canale de informaţie. Inclusiv Facebook-ul. Postire cu lumină!

Lucian Dimitriu