Recitind cu atenţie poezia lui Corneliu Vadim Tudor, aveam să constat că el era într-o continuă comunicare cu Dumnezeu. Şi nu o făcea pentru a crea spectacol. În acest fel îşi găsea liniştea şi puterea să scrie. Şi a făcut-o cu credinţă pînă în ultima clipă a vieţii sale, exprimîndu-şi astfel nemulţumirile după decembrie 1989, cînd ţara noastră a căzut în mîinile unor politicieni trădători de neam. Aceste nemulţumiri i-au întărit convingerile că românii nu merită o aşa nedreptate istorică şi o aşa soartă, că şi ei au dreptul, ca orice popor civilizat, să trăiască o viaţă liberă, în demnitate. Vorbele sale poetice au rădăcini adînci în fibra acestui neam, iar după cum s-a văzut, el a făcut tot ce a putut, ca om politic, pentru a stopa din derapajele unor politicieni hapsîni, avari, interesaţi doar de propriile buzunare şi cum să facă fiecare să ia mai mult din bucata de pîine de la gura românului. Aceste nemulţumiri l-au determinat să scrie versuri pline de esenţă despre patriotism, insuflîndu-le românilor dragostea faţă de glie şi îndemnîndu-i să ia atitudine civică, pentru ca, printr-o analiză serioasă înainte de a intra în cabina de vot, să ştie pe cine să aleagă să le reprezinte interesele. Acesta a fost Vadim, şi aşa trebuie perceput. Pentru el, poezia modernă nu a existat în vreun fel. Cei ce i-au citit poeziile, măcar cele publicate în revista „România Mare”, au putut constata singuri acest lucru. Şi nici nu ar fi putut scrie, spre exemplu, în genul optzeciştilor, generaţie din care face parte, pentru că el de mic a fost pătruns de suferinţa omului sărman, văzînd cît de greu au dus-o părinţii lui, oameni simpli, care au muncit din greu să facă faţă dificultăţilor vieţii, pentru a-şi creşte copiii. Vadim a dorit ca prin versurile lui să vibreze la unison cu inima românului, pe care l-a iubit necondiţionat… Ultima lui poezie, „Ultima cafea”, care a apărut în revista dragă românilor, „România Mare”, doar cu o săptămînă înainte ca el să plece la ceruri, a fost scrisă atunci cînd a simţit că paharul suferinţei sale s-a umplut, şi şi-a chemat moartea la un dialog prietenesc cum a făcut-o, probabil, adeseori în viaţa sa de om politic, cu politicieni care, în viclenia lor, l-au atacat mişeleşte pe la spate… Mitul poetic al poeziei lui Vadim nu este moartea în sine, ci lumea pe care a iubit-o. El a trăit în demnitate şi frumuseţe, criticîndu-i aspru pe infractori şi impostori. Moartea, în poezia lui, trebuie identificată ca simbol al împlinirii veşniciei sale, ea întărindu-i mitul trecerii la cele veşnice pentru o posibilă reîncarnare, spre binele poporului român şi smulgerea lui din ghearele acestui capitalism postdecembrist. Poezia amintită este fundamental opusă felului vulcanic al autorului, şi ea nu este, nici pe departe, o premoniţie, cum se zice, pentru că aceasta nu e prima tentativă a lui Vadim Tudor în plan poetic. Ideea aceasta l-a bîntuit, presupunem, de cînd a scris primul poem, şi avem ca dovezi numeroase poezii, publicate în volum încă de pe vremea cînd era student la Universitatea de la Viena. Moartea, pentru el, cum am mai spus, însemna mult mai mult decît libertatea căpătată prin eliberarea sufletului din haina trupului… Vadim Tudor, cunoscător al termenilor biblici, şi-a asumat rolul de mediator al unor politici creştine fără precedent, ca o binefacere a Domnului pe pămînt, pînă la plecarea sa de pe aceste cărări spinoase ale vieţii către bolţile cereşti. Dialogul poetului cu moartea este paşnic, ştiind că după moarte omul devine materia absolută din univers, prin sufletul şi energiile din care Dumnezeu l-a creat. Nu vom insista pe această temă din principiu, pentru că fiecare dintre noi observă cu cîtă frenezie ne robotizăm viaţa în beneficiul ştiinţei, îndepărtîndu-ne, în schimb, unii de alţii, deşi, mai devreme sau mai tîrziu, Dumnezeu este Cel ce va avea de spus ultimul cuvînt pentru fiecare. De aceea, între materie, ca existenţă umană, şi spirit, diferenţa este de domeniul fantasticului. Şi vedem cum mai toată lumea se dă în vînt după ultimele tehnologii, mai mult sau mai puţin necesare în viaţa unui om. Vadim Tudor nu se acomodase deplin nici cu telefonul mobil personal, cum spunea adesea… Asta ce înseamnă? Că menirea lui pe această lume a fost aceea de a dărui viaţă cuvîntului pus pe hîrtie, prin metodele clasice ştiute. Iată că, şi din acest punct de vedere, putem spune că pronia cerească a lucrat în favoarea lui, apropiindu-l de semeni nu ca un făcător de minuni, ci ca pe un om de o cultură aleasă pentru neamul lui. Astfel se explică de ce nu s-a lăsat contaminat, întru vrajbă şi ură, ca om politic şi ca scriitor, pentru avantaje materiale… Şi nu modestia l-a ţinut departe de aceste lucruri, ci educaţia pe care a primit-o de la părinţii care i-au dat viaţă şi pe care i-a divinizat pînă avea să plece dintre noi, spre ceruri… Aşa a fost Vadim Tudor: înzestrat cu dragoste pentru oameni şi pentru toate fiinţele pămîntului, dar şi cu credinţă de martir al acestui neam!

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”