Cîntecul popular românesc, avînd rădăcini ancestrale, izvorăște din dor, din sufletul românului înfrățit cu tot ce-i definește existența. Folclorul e apa vie a neamului nostru, din care, oricît am bea, nu se termină niciodată. Pentru că în el e sufletul oamenilor, viața lor, cu bucurii și necazuri, trăită pe acest pămînt, dorurile lui eterne, înțelepciunea, chiar umorul, natura și cerul patriei, Dumnezeul credinței noastre ortodoxe. Doru Popovici (1932-2019), în recenzia amplului volum de 500 de pagini al lui Alexandru Bădulescu, citează cuvintele lui Ovid Densușianu: ,,Tradiția, bine înțeleasă, este ca o coloană de marmură preluată de la un templu vechi pentru a înălța unul nou”. Tot acest mare muzicolog ne amintește un aforism al ,,inegalabilului Giuseppe Verdi: Torniamo all’antico e sarà un progresso”.
Ca să nu-i fie urît, ca să nu se simtă singur, românul cîntă. Cîntă pentru sine și pentru natura care-l înconjură. Ca să-și exprime bucuria, cîntă. Ca să uite durerea și să-și înece amarul, cîntă. Cîntă dorul de trecut, dorul de aerul respirat în libertate și, mai ales, dorul de iubit(ă). Pentru român, ori a cînta, ori a vorbi cu sine sau cu altcineva prezent în sufletul său, era același lucru. Mama îi cînta copilului să doarmă, fetele își chemau iubitul cu cîntece avînd putere de vrajă...
După Rădulescu-Motru (1868-1957), tradiția ține de structura societății și implică mai multe aspecte, în primul rînd limba - ,,Graiul care mijlocește transmiterea tradiției, a culturii de la o generație la alta, este opera tradiției. Nimănui nu-i trece prin minte să-și inventeze graiul său propriu... Nu există organism mai bine întocmit ca limba unui popor”.
Florica Ungur (1939-2011) mi-a spus, cu ocazia vizitelor mele la Oradea, că-și notase într-un carnețel un citat din Victor Hugo, care exprima și gîndirea ei: ajungi la o vîrstă cînd înțelegi că trecutul e o parte importantă din tine și din noi, partea cea mai importantă, pentru că ne ajută să ne definim.
De la scriitorul Ilie Tudor (1923-2015), tatăl ,,risipitorului de frumuseți” Tudor Gheorghe, înțe­legem că, pentru necazul neamului, cîntecul e un leac. Mărturisește că, atunci cînd a fost la ananghie, ,,am vrut să topesc în șoapta cîntecului aurul toamnei și răcoarea, să îngenunchez la masa tăcerii ca un măceș încărcat de chiciură de stele și să nu mai simt durerea lumii care mă ține de mînă. /.../ Mi-am umplut pălăria cu lună, am tras-o pe sprînceană, ca orbul tămăduit de patima soarelui, mi-am atîrnat mîinile sufletului de cer, m-am simțit lîngă Dumnezeu, mai ales cînd deznădejdea mă prindea ca o gură de lup flămînd. /.../ Ascultînd o doină, în aurul toamnei, răsună acest fir de cîntec plin de fiorul și dorul răscolit de dor. Și, totuși, se simte plin de un vuiet al adîncurilor, înviforat și visător”. Pentru că doina este cîntecul prin care românul își revarsă dorul (în opera ,,Mlaștina deznădejdii. Dintr-o lume care nu mai e”, vol. II, Ed. SÂNZIANA, București, 2013, p. 104).
,,Fericit e cel care mai poate să plîngă cînd ascultă o doină! Doina, cîntecul... atîtea gînduri îmi vin! Cine nu știe ce-i doru’... Dorul cel mai greu pentru mine? E o întrebare grea. De mama, e adevărat. De copilărie, de acele locuri, de frumusețea sufletească cu care ne întîlneam, zi de zi, cu acei oameni... dar, mai ales, dorul de cîntec. Cîntecul face parte din ființa mea, așa cum m-am născut cu lumina ochilor”. Acestea sînt cuvintele Floricăi Ungur, care considera DOINA drept cîntecul cu cele mai adînci rădăcini în tradiția românească. Prin hotărîrea UNESCO, doina a fost declarată bun al tezaurului cultural mondial. Doina, vibrațiile ei, răsună și azi în condeiul care a scris această poezie, din care transcriem patru strofe:
În doina noastră cea străbună
Durerea se transformă-n jale,
În ea, tot dorul tău se-adună
Și-auzi și plînsul mamei tale
Simți picăturile de ploaie
Pe frunza care-n somn tresare
Și timpul poartă alte straie
Din vremea lui Ștefan cel Mare

Se zbuciumă în tine clipa
Și în simțire nu-i hotar
Să nu-l atingă cu aripa
Că doru-i dulce și amar

Ea cîntă-n soare și sub ploi
Că doina noastră-n veci nu piere
Ecoul ei rămîne-n noi
Cînd timpul picură tăcere.
Lucian Blaga (1895-1961) consideră că ,,în veacurile crepusculare, plaiul, sfîntul plai” îi ținea românului loc de patrie, cînd preocuparea de bază era păstoritul. Acesta a dat ,,matricea” sufletului nostru. Marin Bucur (,,Blaga, Dor și eternitate, Ed. Albatros), privitor la Hronicul și cîntecul vîrstelor, trage următoarea concluzie: ,,Dorul apare aici ca o boală a copilăriei sale. Casa, curtea, grădina, izvorul iau o dimensiune de mit (s.n.), de necuprins și de tot. /.../ Îndepărtarea de sat ia proporția unei ruperi de matcă, a unei pierderi a cerului. Lucian Blaga trăiește, își mărturisește această naștere a dorului în sufletul său, cum începe să se îmbolnăvească de dor după casă, după Lancrăm. /.../ Goga a plîns această înstrăinare de sat. Blaga ia satul cu el în dor și în alean”.
Păcat că astăzi, în goana după modernitate, totul se nivelează și devine trist. Și doina, ca, de altfel, și romanța, a-nceput să fie cîntată după modelul ariilor de operă, înălțînd și lungind/strigînd melodia cu gura larg deschisă. Noroc că mai există interpreți, din Ardeal și din Banat, care păstrează specificul moștenit din străbuni. Și, uneori (păcat că foarte rar), se reiau, la unele posturi TV, interpretările marilor cîntăreți de muzică populară, pe care-i mai auzim și la Radio ,,Antena satelor”. Or, cum să nu vibreze sufletul în român cînd aude o doină interpretată ,,la modul autentic”, de Maria Tănase, Maria Lătărețu, Ioana Radu, Ileana Constantinescu, Ion Cristoreanu, Florica Ungur, Angela Buciu, Maria Butaciu, Lucreția Ciobanu, Ioan Bocșa, Nicolae Sabău, Alexandru Pugna ș.a. Melodia se insinuează în eul ascultătorului, îi leagănă gîndurile – cum scria Ovid Densușianu (1873-1938) în ,,Viața păstorească în poezia noastră populară”. Pentru că această poezie (doina) ,,de neliniști și suferințe stăpînite, e strîns legată de curțile dorului, unde s-a născut, învăluită în melancolie și nostalgii care leagănă gîndurile”. Și românul a ascultat de mic doinele cîntate de mame și bunici, pentru că, așa cum a afirmat Agela Buciu, muzica vine din cer și trece prin sufletul mamelor. În doină, scria Blaga, dorul e ,,o stea germinativă de viață, de senzualism teluric, o încărcătură de vitalitate aprinsă care dă dragostei un transfer de spiritualitate, de minune cosmică /.../ dorul este o zicere de dragoste, de dulce tristețe, precum în Eminescu, o pasăre bolnavă care cîntă singură în codru, bolnavă de trecere, de scurgere, de golul absolutului care ne așteaptă”.
Într-un interviu, Niculina Merceanu, în calitate de interpretă, mărturisește despre dor: ,,Nu l-am chemat niciodată, el a fost în mine, m-am născut cu el”.
Prezentăm exemple/versuri din cîntecele de dor care demonstrează aria de necuprins a dorului.
* Neicuță din depărcior,
   Scrie-mi carte că mi-e dor
* Bate vîntul dorului
   La marginea satului
   Cu apa de la izvor
   Mi-aduce-al măicuții dor. (N. Sabău)
* Frunză verde de mohor,
   Du-te dor pe la izvor
   Și despică cetina
   Nu-mi despica inima.
* Am intrat în primăvară,
   Dorul mîndrei mă omoară.
* Maica din friguri mă scoate,
   De la cîte, de la toate,
   De la două nu mă poate:
   De la dor și de la moarte.
* Duce-m-aș cu lumea-n nor,
   Nu mai pot de-al badei dor,
   Duce-m-aș cu luna-n stele
   Nu mai pot de-a badei jele
* Cît îi omul tinerel
   Se ține dorul de el
   Omul cînd îmbătrînește
   Dorul se călătorește
* Satul meu, grădină dragă,
   De tine dorul mă leagă.
Un aspect de mare importanță care merită subliniat este faptul că dorul nu s-a mulțumit numai cu cîntecul popular, ci a cîștigat spațiu larg și în romanță, pe care, de fapt, a născut-o. Există mult dor înălțător în doinele cu dor adînc față de Dumnezeu, doine devenite cîntece religioase. Pentru că putem spune că dorul este un sentiment înălțător, chiar un dar de la Dumnezeu, al românilor: fie că exprimă nostalgia față de părinți, de casa natală, de copilărie sau chemarea, în străfundurile inimii, a ființei iubite, dorul este o manifestare a iubirii. Și, cum Dumnezeu este iubire, și EL are ,,un dor continuu față de omul pe care l-a creat din iubire” și pentru iubire, cum subliniază Costion Nicolescu în Ziarul LUMINA (nr. din 31 martie 2024, p. 2). Pentru iubire, pentru că Dumnezeu l-a înzestrat și pe om cu acest sentiment – însăși biografia Domnului Iisus Christos ,,întrupează și descoperă iubirea” care ,,a ridicat popoare din întuneric și le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui” – după cum a scris și Marea Profesoară academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta. Iubirea e un lucru sfînt, e aurul pe care Dumnezeu l-a revărsat asupra oamenilor, după cum mărturisește și Eminescu:
Atîta foc, atîta aur,
Atîtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieții
Ai revărsat, Părinte.
În ,,Reflecții despre spiritualitatea poporului român”, Dumitru Stăniloae (1903-1993) considera dorul ca trăsătură specifică, dominantă a oricărui român care nu și-a desprins simțirea de sat: ,,Dorul este mărturia comuniunii adînci, duioase și lucide în care trăiește poporul român”. Dorul leagă, cu o rețea divină, oamenii între ei și pe om de rădăcinile lui sub toate aspectele – existență, hrană, obiceiuri, locuri, dar, mai ales, familie, părinți și, cu totul dominant, persoana iubită. ,,În dor, o persoană trăiește valoarea eternă a persoanei iubite”. Și acest dor cu putere de a lega, ca o rețea divină, pe oameni între ei, era regăsit în viața satului românesc la orizontala lui, ,,ca o oglindire a dorului de Dumnezeu”.
Dr. ELIS RÂPEANU