Mi-a fost, de multe ori, Profesoară. Nu lector universitar, nu profesor universitar, nu academician, ci Profesoară, Marea Profesoară. Nici un titlu profesional nu-l poate întrece pe acesta, cînd ,,profesoratul” se exercită cu vocație, cu dragoste și cu profesionalism, așa cum numai marii dascăli o fac, ridicîndu-l deasupra tuturor celorlalte ,,meserii” din lumea aceasta, așa cum a făcut-o neuitata noastră Doamna Zoe. Profesorul și istoricul literar Dan Horia Mazilu, care i-a fost apropiat, consideră că acei fericiți care au avut privilegiul s-o asculte – la un curs, la Radio, la o conferință, s-o vadă la TV, o vor simți mereu prezentă în spațiul sufletului. Cu atît mai mult cei care i-au fost studenți. Și eu m-am bucurat de avantajul de a-i fi studentă de trei ori, în două facultăți.
E greu s-o descriu, cu ochii mei de-atunci, dar era extraordinară. Se dăruia, din tot ce spunea se revărsau cunoștințe din diverse domenii care se legau între ele printr-un fir logic miraculos. Eram atrași de cursul acesta care ne deschidea orizonturi nebănuite. Îi sorbeam cuvintele și luam notițe cu o viteză de care nu ne-am fi putut crede în stare. Profesoara era atentă la tot ce se întîmplă în amfiteatru, simțea pulsul masei de studenți, era volubilă, aveam impresia că expunerea era un dialog continuu cu fiecare dintre noi. Făcea paranteze stufoase, fără să piardă firul principal, revenea și, apoi, cine știe ce idee aducea ecoul altor explicații suplimentare, analogii, comparații cu alte arte. Cu o viteză impresionantă, se mișca dintr-o cultură și o literatură în alta. Cu riscul de a mă repeta, ne uimeau acele paranteze ample, demne de Nicolae Iorga, după care revenea, cu argumente în plus, la ideea inițială. Ne-a îmbogățit cunoștințele, ne-a deschis porți spre tărîmuri necunoscute pînă atunci. Dar, mai ales, ne-a cucerit sufletul. Evoluția literaturii universale, ,,curgerea” acelui carpe diem horațian în carpe rosam, al lui Ausonius, și preluat de toate literaturile, pînă în zilele noastre, clasicismul, spiritualitatea și zona de înflorire a romantismului european, din care se trage seva și nota romantică a creației eminesciene etc., au prins contur în mințile noastre, de viitori profesori de Română, abia la acest curs.
A făcut, ca mai toți, concesii, dar nu compromisuri. A folosit o diplomație de tip renascentist, și calitatea de Profesor, cercetător, istoric literar etc. i-a rămas întreagă. Și nu cred că trebuie uitate actele sale de curaj dictate de dorința de a răspîndi cultură și din convingerea că fiecare individ trebuie să-și creeze condițiile spirituale care să-i asigure libertatea și demnitatea umană. Astfel, prin anii ’50, cînd intelectualii erau arestați pentru te-miri-ce, ,,Doamna Zoe” a făcut studenților de la Filologie o surpriză care putea s-o coste scump: L-a invitat pe Gala Galaction în amfiteatrul ,,Odobescu” [de la Filologie] și, glorificîndu-i opera și activitatea literară, a lăudat valoarea Bibliei, carte de căpătîi a civilizației creștine, în tălmăcirea fără egal a părintelui Gala [Grigorie]. La sfîrșit, cei doi s-au îmbrățișat și tot amfiteatrul a aplaudat furtunos. Neavînd încotro, au aplaudat, desigur, și vigilentele organe prezente la datorie” (Paul Suditu).
Doamna Zoe considera Biblia drept cartea de căpătîi a umanității, indispensabilă unei culturi solide. Ne-a recomandat-o chiar și la bibliografia obligatorie – și nu numai pentru cultura noastră, ci și pentru o elementară educație religioasă, atît de necesară tinerilor – considera Domnia Sa. Unii dintre noi știm cu cîtă energie și-a susțint programa cursului în care Bibliei i se acorda o importanță, firească de altminteri, pentru oricine se gîndește cu seriozitate la rădăcinile culturii europene: în fața celor care fuseseră trimiși la Universitate să impună ,,puritatea ideologică”, Doamna Zoe a ținut o adevărată prelegere înflăcărată, căreia activiștii nu i-au putut da nici o replică. Și Biblia a continuat să fie înfățișată studenților cursului de literatură comparată (Dan Grigorescu, într-un articol publicat sub titlul ,,O conștiință cu adevărat umanistă”).
Poate că și de la această primă carte a umanității și nu numai, formației sale de filolog i se datorează cultul pe care îl avea pentru cuvînt; se considera Cetățean al Galaxei Gutenberg; eu cred în cuvînt, pentru că cuvîntul este Logos, cuvîntul este sfînt.
Să nu uităm, de asemenea, formula cu care Zoe Dumitrescu-Bușulenga deschidea sesiunile științifice - ,,doamnelor și domnilor” – în perioada anilor ’70, ani de ascensiune a ,,tovarășului”.
În volumul ,,Omagiu Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga la 80 de ani”, Alex. Ștefănescu evocă anii facultății, cînd Profesoara, care-și iubea studenții, n-a pregetat să sară în apărarea lui, cu toate riscurile pe care le implicau acei ani. Era în 1966, cînd Alex Ștefănescu, student în anul II la Filologie, cu exuberanța celui care ieșea din adolescență, a improvizat o parodie după Împărat și proletar, intitulată Țăran și secretar, în care-l compara pe bietul colectivist, care cîștiga uneori 30 de lei pe lună, cu proletarul lui Eminescu. Deși în 1964, deținuții politici fuseseră eliberați din închisori, vigilența nu scăzuse. S-a considerat că studentul a făcut afirmații ,,dușmănoase” la adresa regimului și s-a programat o adunare pe facultate, la care au participat și profesori. Scopul propus era excluderea lui Alex. Ștefănescu din UTC și, cum ,,pofta vine mîncînd”, cel care-l denunțase, George Radu Serafim, a propus să fie exmatriculat și din facultate și trimis în producție, ca să-i vină mintea la cap. Acolo, la strung, o să înțeleagă mai profund viața și o să învețe să ne iubească pe noi, comuniștii. Cei care n-au fost niciodată în asemenea ,,judecăți”, ,,adunări”, în care acuzatul era ,,înfierat” cu ,,mîndrie proletară” și cînd, de frică, toți își ascundeau capul între umeri, nu pot realiza trăirea ,,inculpatului”, în care frica și revolta se amestecau. Cuvintele cele mai potrivite erau teroare și neputință. Unii colegi, manevrați dinainte, l-au incriminat, dar au fost și alții – puțini, e drept – care au vorbit în favoarea celui judecat: Gabriela Negreanu și Tudor Cristea. Mai departe, consemnăm gîndurile celui propus la ,,condamnare”:
Aveam ochii în lacrimi, dar nu reușeam să nu plîng. O vedeam pe Zoe Dumitrescu-Bușulenga în prezidiu și îmi aminteam cu cîtă înflăcărare vorbea – la cursurile pe care le ținea în același amfiteatru – despre datoria de a ne iubi și respecta semenii. Prelegerile sale de literatură universală nu erau niciodată prezentări neutre ale unor autori și opere, ci emoționante lecții de umanism. Dar – îmi spuneam cu o ironie amară în sinea mea – principiile nobile enunțate ex cathedra nu sînt aplicabile în viața de zi cu zi. Mă înșelam și eram nedrept. Chiar în clipa aceea, Zoe Dumitrescu-Bușulenga l-a fulgerat cu privirea pe George Radu Serafim și l-a admonestat cu dispreț:,,Dumneata îți depășești atribuțiile! Ștefănescu este un student eminent, și soarta lui o hotărîm noi, profesorii săi, nu dumneata”. Nu eram un student eminent - spune cu modestie și sinceritate Alex. Ștefănescu. Dar profesoara mea a făcut această afirmație ca să păstreze discuția în raza competenței sale profesionale. (Cîteva săptămîni mai tîrziu, la examenul de Literatură română, Profesorul Paul Cornea [alt mare iubitor de studenți și un mare caracter], neținînd seama de recomandarea care i se făcuse, mi-a dat 10, scurtînd în mod evident examinarea, pentru ca nu cumva să descopere că nu cunosc subiectul!).
Cînd membrii prezidiului au deliberat asupra soartei mele, Zoe Dumitrescu-Bușulenga a fost categoric împotriva variantei eliminării din facultate. Punctul ei de vedere s-a impus.
În încheierea articolului ,,Zoe Dumitrescu-Bușulenga a spus NU securității”, Alex. Șefănescu sintetizează, în nici patru rînduri, cum reușea acest om superior – Profesoara mea și a Domniei Sale – să se impună, fără compromisuri: Fără să declare în mod deschis autorităților, străduindu-se chiar – cu o diplomație luminoasă de om de Renaștere – să rămînă în relații cordiale cu persoanele oficiale și, în măsura posibilităților, să le... educe, iubita mea [și a mea!] Profesoară a susținut sistematic și eficient cauza libertății și a demnității (subl.n.).
Grigore Ilisei a scris, poate, cel mai mult despre Zoe Dumitrescu-Bușulenga – i-a stat decenii în preajmă. S-a bucurat de calitatea lui de fălticenean și a fost poftit la Văratec de Coana Valerica Sadoveanu, cîștigînd și prietenia Doamnei Zoe, pe care n-a abandonat-o nici pe patul de spital, în ultimele ei zile de viață. El subliniază că, și în acele momente, s-a bucurat, alături de alții, de scăpărările de inteligență și farmec ale minții ei, remarcînd vitejia și forța cu care Doamna Zoe își apăra idealurile. Și dacă i s-au pus în cîrcă sumedenie de păcate, deși n-a abdicat de la idealurile sale, ,,nici în împrejurările ce i-au fost imputate, ale complicităților vinovate din anii de relativă liberalizare ai vechiului regim, a suportat învinuirile nemeritate”. Ca marile personalități ale istoriei în vremuri de restriște, care acceptă unele pierderi pentru a salva țara, ea a făcut ce se putea face pentru a salva cultura și spiritul academic.
Interesant de notat, pentru cei care și-au pus întrebarea de ce Profesoara Zoe Dumitrescu-Bușulenga a renunțat la catedra universitară la 62 de ani, deși ca Profesor titular și, cu atît mai mult ca academician, putea să rămînă în funcție pînă la 70 de ani. Acest lucru i l-a destăinuit, învingîndu-și sensibilitatea, tot lui Grigore Ilisei, în acele ultime zile de viață, petrecute în spital: Conducea un seminar de literatură universală veche. Se oprise în acea ședință la monologul Clitemnestrei, a cărui frumusețe lăuntrică și al cărui miez ideatic încerca să-l releve studenților, ducîndu-i cu imaginația fabuloasă dincolo de învelișurile primare ale textului. O făcea cu voluptate și har, și intervenția intempestivă a unui student, care i-a cerut s-o mai lase cu vechiturile și să treacă la prozatorii sud-americani, a siderat-o și a descumpănit-o într-atît, că s-a oprit la decanul Ion Coteanu, căruia i-a cerut (uimindu-l) imediata pensionare. Avea covîrșitor sentimentul inutilității, de vreme ce idealul ei, credința în valorile clasicismului, nu mai prezenta nici o însemnătate pentru tineri. A plecat din Universitate, dar n-a încetat, cu acea vitejie proverbială, să se bată pentru impunea idealurilor umanismului și clasicismului.
Pentru Doamna Zoe, deși ne-a părăsit, timpul nu curge pe dedesubt, ci pe deasupra. Trecînd Dincolo, cercul nu s-a închis. L-a lăsat deschis ca un curcubeu care stă deasupra spiritelor treze. Ea rămîne cu noi, în noi, în acumulările noastre spirituale, la baza cărora stă spiritul ei. A fost nu numai femeia cu cea mai întinsă cultură umanistă, un adevărat renascentist, depășindu-i, poate, pe toți bărbații contemporani cu Ea, ci și cea mai inteligentă femeie pe care am cunoscut-o.
Scriind aceste rînduri, în care am încercat să-i evoc personalitatea, nu e greu să vă imaginați că am simțit tot timpul, deasupra, spiritul ei. Și durerea pierderii s-a întîlnit cu LUMINA pe care o sădise ea în noi, copiii ei. Ne-a dat lumină din lumina ei. ,,O revărsa cu îmbelșugare. Poate și acum iese din pămîntul Putnei, unde-și doarme somnul de veci” (Grigore Ilisei). Cuvîntul care i se potrivește cel mai mult este LUMINĂ, ca în Crez: LUMINĂ din LUMINĂ...
Dr. ELIS RÂPEANU