La astfel de evenimente ale simțirii românești eu voi fi mereu prezent. Noi nu avem altă putere. Noi conducem oamenii prin cuvînt, prin stilou, prin microfon, prin puterea exemplului personal, prin mătasea Tricoloră aninată de buchetele de flori. Dar, dacă stăm bine să ne gîndim, în Istorie astfel de oameni au biruit. Ce armată avea Mîntuitorul nostru Isus Christos? Avea cîțiva ucenici, dintre care unii s-au și dezis, L-au trădat, unul chiar L-a vîndut. Dar iată că Împărăția Lui a durat mai mult și decît împărăția lui Carol cel Mare, și decît împărăția lui Frederic cel Mare, și decît împărăția lui Petru cel Mare, și decît împărăția lui Napoleon cel Mare. Ați observat? Toți și-au adăugat „cel mare“, sau „cel frumos“, sau „cel viteaz“.

Isus era numai Învățător, dar noi toți stăm la picioarele Lui și trăim, și ne-am umanizat, și avem parte de divinitate tocmai prin sacrificiul Lui. El spune undeva, într-una dintre cele 4 Evanghelii (citez din memorie): „Cînd se adună doi oameni, în numele Meu, sînt și Eu acolo“. Mîntuitorul Isus este aici, alături de noi. Pentru că ce omagiem noi acum? Sacrificiul idealist al unor oameni! Vorbea mama Doinei Aldea Teodorovici despre copiii ei și despre moștenirea lor. Am fost profund tulburat, pentru că acei minunați artiști s-au prăpădit în România, care ar fi trebuit să le fie adăpost. Eu sînt, totuși, convins că moartea nu-i sfîrșitul. Ei s-au dus la Domnul, fiindcă prea mult s-au iubit și prea mult bine au făcut pe lume. În noaptea aceea blestemată, eram împreună cu un alt împătimit al Basarabiei românești, Adrian Păunescu, amicul meu din tinerețe. Cînd eu eram elev la Liceul „Sf. Sava“, Adrian era student la Filologie și ne întîlneam la Cenaclul „Nicolae Labiș“, de pe Calea Victoriei, patronat de Eugen Barbu.

În urmă cu 3 zile, sîmbătă, am fost în pelerinaj la 5 cimitire, în Capitală, printre care și la Cimitirul Bellu. Am fost cu copiii mei, cu soția mea, cu alte rude ale noastre. Am dereticat, am făcut curățenia de primăvară înaintea Sfintelor Paști. Am depus frumoase buchete de flori la mormintele lui Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Fănuș Neagu. Nu mai vorbesc de Mihai Eminescu, care este coconul de marmură în jurul căruia se leagă și se înfășoară toată Cultura Națională. Așadar, în acea noapte, mă aflam pe terasa unui restaurant din București, alături de Adrian Păunescu și Adrian Năstase, fostul meu coleg de la ,,Sf. Sava“, care era, pe atunci, președintele Camerei Deputaților. Ei nu se cunoșteau. Au făcut cunoștință prin mijlocirea mea. Tot acolo se afla și ministrul Apărării din acea vreme. Ca să auzim a doua zi că, în timp ce noi beam, după datină, un strop de vin și vorbeam de-ale noastre, se prăpădeau acei doi îngeri neprihăniți, care au venit într-o țară scăpată de sub orice control, o țară anarhică. Iată, în greaca veche, ce înseamnă anarhie: „an arhos - fără putere“. De atunci și pînă acum, victime ale anarhiei sînt, în primul rînd, cei neprotejați: soții Teodorovici, Grigore Vieru și atîția alții. Ei au venit la frații lor, pentru a găsi ajutor și protecție, dar s-au prăpădit în accidente de circulație. Cînd a avut Grigore Vieru acel nenorocit accident - era vineri, dacă nu mă înșel - mergeam spre Conferința de Presă a partidului pe care îl conduc și am auzit la Buletinul de știri, în bordul mașinii, ce s-a întîmplat. L-am sunat pe Adrian Păunescu imediat. „Adriane, ce se întîmplă cu țara asta de-și omoară eroii din cele patru zări? Cum e posibil, după soții Doina și Ion Aldea Teodorovici, să sufere și Grigore Vieru un accident? Să fie zdrobit de acest monstru al unei civilizații care nu duce nicăieri? Ne autodistrugem în felul acesta!“.

Adrian Păunescu ofta și plîngea. Grigore, care era atît de fragil, în ’90 sau ’91 a venit la mine acasă. Eu întîlnisem o tămăduitoare, care pretindea că are puteri taumaturgice, paranormale. El, săracul, avea spasmofilie, cădere de calciu, de potasiu. I-am spus: „Grig, vino la mine. Am să-ți aduc o vindecătoare, care îl tratează și pe tata“. A venit. A stat cuminte. Mă uitam la el ce plăpînd e, dar ce inimă uriașă îi clocotea în piept! Ce versuri a scris omul acesta e greu de imaginat. Există cîțiva poeți în literatura română - unul este Eminescu, altul este George Bacovia, altul este Tudor Arghezi, altul este Lucian Blaga - care ating fibra cea mai lăuntrică a simțirii umane, nu numai românești.

Am aici un set de 5 CD-uri, pe care o să-l dăruiesc mamei Doinei. Melodii culese de mine, la Radio România sau de pe alte CD-uri, de pe discuri mai vechi și mai noi. Nu mai puțin de 105 cîntece românești, sub genericul „Muzici Naționale“. Aici, în primul disc, se află și cîntecul compus de Ion - care, neîndoielnic, a avut har muzical dumnezeiesc - pe versurile lui Grigore Vieru: „Reaprindeți candela-n căscioare/ Lîngă busuiocul cel mereu.../ Degerat la mîini și la picioare/ Se întoarce-acasă Dumnezeu“... Cine mai folosește cuvîntul moldovenesc „mereu“? Nicolae Labiș, care zice „Codrii cei merei“, adică „albaștri“. Mii de seturi cu aceste CD-uri le-am dăruit românilor din toată lumea. Ca membru în Parlamentul European, eu mă duc la Bruxelles sau la Strasbourg, la Baden-Baden sau la Frankfurt, la Offenburg sau Waterloo, unde mă cheamă românii mei cu probleme de drept al muncii, litigii, necazuri. Niciodată nu mă deplasez fără 10-20 de CD-uri. Am împînzit lumea cu aceste comori de muzică românească. Trebuie să știe toți că nu a murit simțirea națională și, acolo, în pustietatea lor, unde s-au dus după o amărîtă de bucată de pîine românii să își ostoiască dorul în nopțile lungi de iarnă, mai ales într-un Occident cinic, care nu-ți dă nici un pahar cu apă, să nu ne facem iluzii. Această muzică e un balsam de pus pe rană. Îl dau doamnei să asculte în mașină, sau acasă, la Chișinău. O să-i dăruiesc și doctoratul meu în Istorie, tipărit sub titlul „Cartea de Aur“, unde scriu mult despre Basarabia. Să nu creadă cineva că generația noastră va părăsi suprafața pămîntului pînă nu facem Unirea! Să nu se iluzioneze cineva că uităm adevărata hartă a României! Nu întîmplător, în 1990, am creat o revistă care se numește chiar „România Mare“. Asta, deși inițial nu s-a dorit să mi se dea aprobare. Spuneau unii: „Domnule, îi supărăm pe ruși“. Care ruși, oameni buni? Ei nu se supără chiar așa, cu una, cu două. Rușii se supără pe slugi, nu pe oamenii demni. Ia să ne ținem rangul nostru! Ia să spunem, clar, ce-am însemnat noi în Istorie, ce-am dăruit Umanității și ce-i mai putem dărui! Eu sînt convins că vom face și Unirea. În 1991, am fondat partidul cu același nume.

Cînd am tipărit, în 2003, acest doctorat, am sugerat graficianului să redea pe copertă harta României Mari, cu Mîntuitorul deasupra ei. Așa cum e statuia de la Rio de Janeiro. Există o statuie și la estuarul Fluviului Tejo, în Lisabona. Pe aceasta din urmă am văzut-o. Așa vreau să înalț și eu una, pe Tîmpa, în Brașov. Vreau să ridic o statuie de 40-50 de metri, cu o capelă la bază, unde să se oficieze cununii, să se facă slujbe de Crăciun, de Paște. Românii au nevoie de așa ceva. Nu eu am desenat coperta acestei cărți, nu am talent la desen, dar așa i-am cerut artistului plastic: România Mare, cu Mîntuitorul, în prim-plan, fiindcă numai Domnul din Cer ne va ajuta. Cînd l-am eliberat pe Ilie Ilașcu din temnița, ilegală, a unui regim nerecunoscut de nimeni, cel de la Tiraspol, am gîndit ca la șah. Apropo de șah: acum o lună a venit Gari Kasparov la Strasbourg, să susțină un simultan chiar în Parlamentul European. Mama m-a învățat și pe mine să joc șah.

Ilie Ilașcu era încă în pușcărie. Eu nu-l văzusem la față, decît la televizor, săracul de el, atunci cînd zicea: „Vă iubesc, Popor Român!“. M-a impresionat. În anii ’93, ’94, ’95, se băgau unii în cușcă, în mod simbolic, demonstrînd, pe străzile Bucureștilor, dar așa ceva nu înmuia inima de fiare a acelor bolșevici. Și atunci, împreună cu Leonida Lari, Dumnezeu s-o ierte - iată cît de timpuriu ni se prăpădesc poeții, care ard ca niște flăcări, ca niște torțe -, am gîndit așa: să-i dăm cetățenia română fratelui Ilie, să-l primim în partid, ca membru, să-i oferim un județ bun, aproape de Basarabia lui natală, să-l facem senator și apoi membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei! Ne-au ieșit toate pasiențele, ca la șah. A nu se uita că el era încă în lanțuri. Atunci, am elaborat o Rezoluție la Strasbourg, pe care a contrasemnat-o și Dmitri Rogozin. Ce vă spune numele acesta? E mîna dreaptă a lui Putin în probleme de strategie și geopolitică. Acea Rezoluție a fost semnată de mai mulți Lorzi englezi și de numeroși alți colegi.

Abia după aceea i-am scris lui Vladimir Putin: „Domnule președinte, își poate permite Rusia, în curs de democratizare, să tolereze deținerea unui parlamentar european în temnița unui regim ilegal, pe care nu îl recunoaște nimeni?“. Ei, bine, după două săptămîni, Ilie Ilașcu a fost eliberat!

Stimați compatrioți, ne-am adunat aici pentru cauza sfîntă a Basarabiei. Pe care panslavismul o pîndea de mult. În 1801, un sfetnic al Țarului Pavel I, pe nume Rostopcin, propunea să o facă ostatică. Acest Rostopcin e cel care a dat foc Moscovei cînd a intrat Napoleon, în 1812. Toate se înlănțuiesc. În 1812 s-a vîndut Basarabia. Unde? La Hanul lui Manuc. Deschid o paranteză. Șoferul și secretara mea știu că azi-noapte, pe la ora 3 și ceva, cînd mă duceam spre casă, pe lîngă Dîmbovița, le-am spus: „Acesta-i Hanul lui Manuc, unde, în mai 1812, s-a vîndut Basarabia românească!“. Tot acolo avea să moară marele general Gheorghe Magheru, singur, sărac lipit, în 1880. Am scris multe despre cedarea rușinoasă a Basarabiei. Acel Rostopcin i-a propus mișelia Țarului Pavel I, tatăl viitorului Țar care ne-a furat Basarabia, Alexandru I, la început prieten și apoi adversar al lui Napoleon. Contele Rostopcin l-a învățat tehnica, l-a învățat cum să fure Basarabia. Pavel I avea să moară, probabil otrăvit, în 1801, dar fiul său a moștenit din familie acea poftă hoțească. Și cînd ne-a prins pe noi mai slabi, prin trădarea lui Moruzzi - care era dragoman al Înaltei Porți, și care a interceptat o corespondență a lui Napoleon cu Sultanul - am pierdut Basarabia. Dar nu definitiv.

Astăzi, aici, reînnodăm acest lanț. Astăzi, aici, evocăm ziua de 27 martie 1918. Acel an fundamental al Unirii a început cu vestitorii primăverii. A început cu cei mai chinuiți dintre români: basarabenii. Ei au plătit cel mai dramatic preț pentru „mîndria de a fi român“. Dar Ziua deșteptării și a unirii se apropie cu pași repezi. Dacă nu vom reuși să ne unim, din nou, ca în 1918 - atunci ne vom regăsi, împreună, în Europa Unită. Și România Mare tot va prinde viață.

CORNELIU VADIM TUDOR