În ultimii 30 de ani, am asistat la multe ,,șocuri” democratice, fie de partea stîngă a politicii, fie de dreapta. Dar, cu toate acestea, se pare că în România, singurele alegeri cu adevărat libere, cu vot democratic, au fost cele din 20 mai 1990, și asta pentru că bandiții nu au avut cum să își organizeze structurile care să le asigure acel joc „democratic“ de care acum am ajuns să fim cam sătui.

Și nici atunci, la 20 mai 1990, nu pot spune că alegerile au fost chiar libere, cînd, de fapt, eram toți sub impresia regimului recent doborît și a unei perioade de relativ socialism. Șocuri am tot avut, și în 1992, și în 1996, și în 2000, iar în 2004 a fost clar pentru toată lumea că Sistemul era bine pus la punct și că funcționarea lui va fi perfectă în anii ce vor urma. Și chiar așa a fost.

Cînd a murit, de fapt, democrația în România? În mai 1990? În 2000, cînd tot mai mulți spun că cel care a cîștigat alegerile a fost Corneliu Vadim Tudor, dar că, la presiunea cancelariilor occidentale, ,,elita” a decis să inverseze rezultatele? În 2004, cînd Adrian Năstase a pierdut alegerile în favoarea lui Băsescu la o diferență care lasă foarte multe semne de întrebare? În 2009, cînd Băsescu a cîștigat și nu prea în fața lui Geoană? Sau în 2014, cînd Iohannis a ,,întors” votul din primul tur într-un mod în care pînă și STS-ul s-a întrecut pe sine? Deci, cînd anume a murit democrația în România? Poate că, de fapt, noi nu am avut deloc democrație și totul a fost și este încă un surogat al unor politici făcute ,,după ureche”, în care obiectivul principal al celor de la Putere – și chiar din Opoziție – este să se îmbogățească rapid, pentru că ei știu mai bine că totul este o mare, o foarte mare minciună în această țară.

Dar, dacă totuși în România a existat vreodată un regim democratic, eu cred că a murit în ziua în care Serviciile au reușit să acapareze totul. Fie că vorbim de STS, fie de SRI sau altele Servicii – că nici nu mai știm cîte sînt și cîte funcționează în țara asta. Ziua în care generalii au preluat puterea este cea în care democrația a murit.

De fapt, am trăit într-o dictatură timp de zeci de ani, pînă în 1990. O altă dictatură s-a instaurat în mai 1990, cînd un balaur nenorocit a devenit și mai nenorocit dar cu mai multe capete. Și orice am face, orice am spera, nimic nu se mai poate face, sau, cel puțin, nu cu mijloacele lor.

Am ajuns să ne urîm atît de mult încît acolo, la adăpsotul întunericului, Sistemul bate nebunește din palme pentru că a reușit să aducă o majoritate la cel mai jos stadiu al prostiei. Al îndobitocirii. Și, ce este cel mai trist, majoritatea asta este în mare parte formată din tineri, sau din cei puțin trecuți de prima tinerețe, care nu au înțeles nimic din nimic pentru că nu mai au nici un fel de valoare la care să se raporteze. Ei cred că PSD și PNL sînt chestii diferite, cînd, de fapt, totul este exact cum Sistemul a făcut să fie. Nu există nimic independent, așa cum nu mai există nimic sfînt în această țară. Și, ce este cel mai grav, mințile celor care asigură liniștea Sistemului nici măcar nu au cum să mai reacționeze la altceva în afară de m**e și alte vorbe care, îndreptate împotriva celor vizați, îi activează pe toți ca pe niște roboți și îi trimit acolo unde e nevoie de ei. Nu, nu țara lor este importantă! Ci fărîma de faimă pe care o capătă punînd pe Facebook sau pe Youtube fel și fel de filme cretine prin care ne arată cît de mult au decăzut de fapt.

Mi-e milă de această țară, de acest popor care mi-a arătat că, în fapt, caracterul infect al românului analfabet funcțional nu a fost creat de comunism – așa cum spun bandiții care îneacă în prostie mintea poporului – ci așa este el de cînd s-a format acest neam pe acest pămînt. Caragiale, Eminescu, Călinescu sau Iorga, cînd au scris despre nedreptățile și despre caracterul poporului român, pe care îl vedem azi mai autentic ca niciodată, nu erau nici măcar la o aruncătură de băț de anul în care, în România au venit comuniștii, odată cu cedarea acestei țări lui Stalin, de către Churchill.

TANO